Iarna pe munte

           

Ridic din umeri întrebându-mă cum o fi iarna pe vreo uliță, fără a recita din Coșbuc. O fac acum, sorbind divinul vin la gura sobei, după trei sfârșituri de săptămână pline ochi cu drumeții montane pe plai mioritic, pe trasee accesibile și în sezonul hibernal, la altitudini deloc amețitoare.

Am întâlnit splendoarea iernii în mijlocul naturii. Vânt puternic în rafale, ger, zăpadă proaspătă, mare, zăpadă îngețată, mixt (zăpadă+stâncă), sălbăticie, peisaje ireale și o altă plenitudine de frumos. Veneam în schimb cu

Continuă să citești Iarna pe munte

Jepii Nașpa

     fb_img_1476259727793Auzisem poveşti, povestioare, despre nenorocirea abătută asupra abruptului prahovean. D-asta l-am şi evitat cât am putut. Doar Valea Cerbului şi Jepii Mari au fost traseele pe care le-am abordat de-a lungul timpului pe partea asta a Bucegilor. Însă nu în lunile de vară, tocmai pentru a fenta aglomeraţia. Şi pârtia Kalinderu, pe schiuri, dar nu cred că intră în categoria amintită, chiar dacă era puzderie de lume. O urcare pe Jepii Mici îmi surâde de mult, de ani de zile. Acum s-au aliniat astrele, e momentul, fie ce-o fi!

     De la staţia telecabinei, şontâc, prin pădure, pe drumul forestier, păşesc pentru doar câteva minute. E devreme, vreo 9, nu văd păicior de om. Perfect!

Continuă să citești Jepii Nașpa

Valea lui Stan

     A cui? Hmm… Cam neinspirat numele râului. Sau nu? Poate la botez nu era chiar atât de rău. Oricum, în 2016, pe vreme bună, denumirea ar trebui schimbată în Valea Tuturor. De la mic la mare, de la nătărău la cel cu bun simţ,  valea e cotropită, călcată în picioare. La propriu. Dacă reuşeşti să faci abstracţie de zumzetul şi de mitocănia care îţi acompaniază mai fiecare pas, e chiar faină. Nu, nu poţi scăpa de balast, nu prea se poate depăşi. Iar dacă totuşi o faci ajungi imediat să miroşi pârţurile te împiedici de alte cioturi.

     E greu şi să intri în traseu. Nesimţiţii ar parca maşina chiar şi pe cărare. Nu mai spun că în acul de păr al Transfăgărăşanului, cel din care porneşte Continuă să citești Valea lui Stan

Culmea Țigănești

     E prima oră și deja-i mare deranj. Temperatură, umiditate, zăpușeală, UV-uri, ce mai? …  toate-s la cote de avarie. Însă azi am noroc, nu stau la copt. Nu, nu mă car la mare căci e hăt, departe. Sunt în Țara Bârsei, și dacă tot pică muntele pe mine ce-ar fi să …? Bag mâna în joben, amestec, învârt, apuc și … se ivește Culmea Țigănești, din vecinul Bucegi.

20160626_091653

     În Bran, de fapt în Poarta, la limita Parcului Natural Bucegi, parchez. E cald de mor, ceasul anunță prânzul.  Iau cu asalt tot e de căc.. la modă expresia – traseul. Prima parte se suprapune cu Continuă să citești Culmea Țigănești

Munţii Măcinului

     Pe la începutul toamnei trecute m-a încercat nostalgia turului ciclist al Dobrogei, cel ratat în 2014, parcă. Nimic nou, gustul amar al eşecului mi-e foarte cunoscut. Urma să văd puţină deltă, câteva cetăţi matusalemice, lanuri nesfârşite de rapiţă, culturi de eoliene, Cheile Dobrogei şi multă sărăcie pudrată pe umerii cătunelor bătute de vânturi, toate răsfirate pe un traseu lung de vreo 500 km.

20160216_093223

     Acum întrevăd perspectiva unui zvâc al primăverii, iar Dobrogea îmi face cu ochiul, mă cheamă. Ştiu că nu am răgazul necesar unei ture cu ţoacla, dar măcar ceva, oricât de puţin din frumuseţea locului trebuie să văd. La dispoziţie am doar o zi care şi din punct de vedere meteorologic se anunţă bună. Continuă să citești Munţii Măcinului

Muntele Tâmpa

     M-am născut la poale de munte, din fericire. Însă, la fel ca cizmarul care nu areP1180992 încălţări, nici eu n-am cutreierat
munții care-mi erau la îndemână, la o aruncătură de băţ. Aşa a fost să fie. Priveam în zare spre alte culmi. Cele de acasă nu mă atrăgeau. Cu timpul, lucrurile s-au schimbat niţel. Acum găsesc ceva interesant la orice movilă, deal, munte sau cotlon. Zilele trecute, Tâmpa a fost aleasa. Continuă să citești Muntele Tâmpa

Vf. Gropșoarele (1.833 m)

     Olimpul și al său acoperiș, Mytikas, au rămas în urmă, la vreo câteva săptămâni distanță. Acum, după tot acest timp scurs, sint că am pierdut vremea. Cu îndeletniciri cotidiene, pregătindu-mă parcă de sfârșitul zilelor. N-am făcut mai nimic în afara rutinei. P1180892

     Mai ieri, zapând din confortul pernelor canapelei, am avut o tresărire, o licărire. Ce aștept? Să se îndrepte vremea? Să-mi crească barba? Ziua nunții? Nu!… Vineri plec în Ciucaș! Nu mi-am schimbat decizia nici după jumătatea de oră petrecută la telefon cu potențialii colegi de drumeție. Scuzându-se, au refuzat ieșirea. Fiecare cu ale lui. Continuă să citești Vf. Gropșoarele (1.833 m)

Iarnă

 

     Cele mai frumoase clipe

Noi pe munte le-am trăit.

     Nu uitaţi că-ntotdeauna l-am iubit.

     Iar acum la despărţire,

Totu-mi pare aşa ciudat,

     Când c-o lacrimă-n privire,

Am plecat.

Versurile se găsesc pe un perete al Cabanei Diham

Vf. Mytikas (2918 m)

     Eterna socoteală, dar nu din târg, ci … din vară, nu s-a potrivit cu capriciile toamnei. Oarecum, era de aşteptat. Dar dorinţa de a merge pe munte a învins intemperiile de pe plaiurile mioritice. N-a fost să fie creasta Făgăraşului, între Negoiu şi Plaiu Foii. La orizont a apărut Olimpul lui Zeus.

       O ultimă confirmare a stării vremii o primim de la salvamontul din Argeş.20140924_191809

– Pe creastă ninge viscolit, nu vă recomandăm traseul. S-ar putea ca vremea să se îndrepte la sfârşitul săptămânii. Reveniţi joi cu un telefon, eventual.

– Păi, azi e marţi …, iar telefonul amuţeşte.

     Da, e marţi, vremea-i de rahat, iar zilele de concediu se scurg implacabil. Mai sunt doar câteva. Continuă să citești Vf. Mytikas (2918 m)

Piatra Mare

      Tocmai s-au încheiat trei săptămâni în care m-am tot afundat într-o stare vegetativă care, cu fiecare oră scursă, a devenit aproape profundă. Mai-mai că mi-am încetinit funcțiile: pat, serviciu, scaun și iar în pat, la orizontală. Atât! Nici măcar nu pot spune că a fot vorba de odihnă. Din contră! Ce mai!?, scuze găsesc… O grămadă! Însă e mai puțin important; bine că a trecut.

     Timid, apuc rucsacul, mâna Flaviei și lesa lui Doris. O dezmorțire între Dâmbu Morii și Canionul Șapte Scări, prin Valea Șipoaia,  pare mai mult decât suficientă. Cam o oră de mers agale. 

      Împreună cu jumătate din populația Brașovului pornim pe drumul forestier, bandă galbenă, …

Această prezentare necesită JavaScript.

     Îmi pare rău, dar nu pot detalia. Nici măcar degetele mâinilor nu au scăpat de febră.  Excursia a degenerat într-o buclă pe cinste: Dâmbu Morii – Șapte Scări (ocolite pe “punct roșu”) – Vf. Puşcaş (1626 m) – Cabana Piatra Mare – Livada Mare – La Crepuri – Dâmbu Morii. Cam cinci ore de mers…

20140629_144212

Carnavalul Zăpezii

     Anul acesta Clubul Turistic Ecologic Mont-Delt-Mar a organizat Carnavalul Zăpezii în staţiunea Cheia. Nu ştiu unde a fost organizat din 95` în coace. Nici măcar n-am auzit de acest club. Mai ieri am aflat de existenţa sa, de la George.

–          Vii? Plecăm vineri seară…

–          Sigur!

–          Poftim invitaţia. Aruncă o privire, vezi ce şi cum.

–          Ce să mai… Mergem!

     Pe agenda festivalului se regăsesc probe de montaj video, videoproiecţie-slide show, orientare turistică surpriză şi dans în costum de carnaval. Evident, cele mai mari şanse le am la carnaval, chiar şi fără costum. Dar probele chiar nu sunt importante. Mergem pentru a petrece timpul liber aşa cum ne dorim. Continuă să citești Carnavalul Zăpezii

Bergauf

 – Alex, sper că ţi-a priit şederea …

 – Da, Martha. Haus der Athleten mi-a oferit tot confortul de care aveam nevoie, răspunse Călător apucând toarta rucsacului.

 – Asta înseamnă că vei reveni? P1150604

 – Mi-ar plăcea, mai ales iarna. Însă…

 – Te aştept!…ăm, se entuziasmă blonduţa de după tejgheaua recepţiei.

    Călător, puţin fâstâcit, reuşi să se adune.

 – Martha, nu ştiu ce voi face mâine, când voi ajunge acasă. Ştiu doar că lumea-i largă, iar timpul scurt. Sunt atâtea locuri pe care vreau să le văd…

 – Ştiu ce spui, iar privirea i se pierdu în duşumeaua rece.

 – Da, încerc să mă bucur de darul oferit la naştere…

 – Aşa-i, Alex. Du-te! Umblă, bucură-te de viaţă, şi dispăru.

    Călător lăsă cheia camerei în tăviţă, păşi în strada pustie şi coti dreapta, urmând indicatorul spre canionul Partnachklamm. Continuă să citești Bergauf

Zugspitze (2962 m)

     A treia zi a lui Brumărel începe încă din faza embrională. Nu dormise mai deloc; a visat doar muntele şi tot ce are mai frumos acoperişul Germaniei: vârfuri înzăpezite, pajişti alpine, sporturi de iarnă, drumeţii şi … avea fluturi în stomac. Se îndrăgostise. Instrucţia de care avuse parte în München pălise. P1150438

   P1150440Până-n Garmisch-Partenkirchen trenul, personalul, şerpuieşte printre dealuri, cam un ceas. E plin ochi cu navetişti, şi-un călător. Omul iese uşor din peisaj. Se vede că face ceea ce vrea, nu ceea ce trebuie – se bucură de timp.

     Vagonul se opreşte la peron conform orarului. Pe un panou mare se zăreşte prognoza meteo pentru ziua-n curs. Tinde spre perfecţiune. „Oh boy! Oh boy! Oh boy!”, exultă Călător în timp ce-şi aştepta cuminte rândul la casa de bilete. Acum temele erau făcute din vreme, chiar dacă nu agrea prea mult ideea unei astfel de ascensiuni. Doar aşa putea acoperi zona într-o singură zi. Va urca cu trenul şi telecabina. Continuă să citești Zugspitze (2962 m)

O oază

     Sunt treaz, iar înaripatul doarme dus. Nu mişcă nici măcar o pană. Dar nu-l invidiez pentru somnul său profund, cel de sâmbătă dimineaţa. Sunt fericit, plec la plimbare în grădina imensităţii Carpaţilor. Vastul lanţ muntos mi-e necunoscut, chiar dacă-l văd mai mereu, indiferent de zarea în care privesc.

       E doar o zi cu cer senin, frumoasă ca niciodată, iar de dragul muntelui lăsăm totul acasă. Mai puţin rucsacii şi o monedă, pe care am privilegiul să o arunc … Cap! Asta înseamnă aleea dintre cabanele Diham şi Mălăeşti, prin Pichetul Roşu, Prepeleac, Vâlcelul Prepeleacului şi Şaua Mălăeşti. Excelent traseu!, prin pădurea nebună, în fiecare noapte cu lună… în fiecare dimineaţă, uneori ca o umbră, alteori ca o ceaţă, ca o negură sau ca o brumă… Scuze, dar cântăm.

        Drumul e pitoresc, plăcut, uşor. Şi durează puţin peste două ceasuri. Regretăm doar lipsa ruginii pădurii. E târzie toamna, frunze nu-s. Doar noi şi un ursuleţ. Ne tot intersectăm urmele, chiar dacă nu ne zărim, ceea ce nu-i neapărat rău. Fiecare cu ale lui: el cu pădurea sa, noi cu cântecul…

Această prezentare necesită JavaScript.

Vf. Skala (2866 m)

     Încă de acasă titlul era pregătit: „Vf. Mytikas (2919 m)”. Lângă, trebuia aşezat un zâmbet mare cât tot Olimpul. Scenariul ideal s-a transformat într-o simplă drumeţie montană. Pffff!, poate data viitoare. Acum sunt doar trist…

Vf. Skala (2866 m). În spate, jumătate acoperit, se înalţă Varful Mytikas, 2919 m, cel mai înalt pisc al Olimpului. Pentru mine, azi, 8 iunie 2013, intangibil.
Vf. Skala (2866 m). Pe fundal, Varful Mytikas, 2919 m, cel mai înalt pisc al Olimpului. Pentru mine, azi, 8 iunie 2013, intangibil.

Continuă să citești Vf. Skala (2866 m)

Creasta Pietrei Craiului

     Tare grea tre`să fie meseria de arbitru, mai ales la box. Am păţit-o noaptea trecută. Cumplit! Un meci lung între două fiare, la prima vedere, blajine. Aparent doar pentru că se ascund, de vreo două decade, în spatele unor ochelari fumurii. Nu sunt mereu în linia întâi.

      Ochiul stâng, mai firav de fel, plângând de mama focului, a sărit la dreptul cel plin de entuziasm şi cât se poate de fericit. Nu dorea să-şi petreacă următoarele două zile urmându-l pe Gheo prin Piatra Craiului. Cum putea uita clinciurile trecute, din acelaşi măreţ Crai şi frumosul Buila-Vânturariţ? Se gândea că urmează alte cursuri, lecţii nesfârşite despre floră, faună, rocă, silvicultură, tehnici de mers pe munte, de supravieţuire şi, nu în ultimul rând, rumega eternul ritm impus de Gheo. Nu se defectează, funcţionează perfect. Frustrant! Pe munte, în compania lui Gheo te simţi mic. Omu-i enciclopedie ambulantă. Şi cât se poate de rezistent. Continuă să citești Creasta Pietrei Craiului

Buila

   Şoseaua şerpuindă vrea să ne jucăm de-a v-aţi-ascunselea. Se vede, nu se vede, apare, dispare şi iar apare. Jocul continuă, dar nu prea mult. Fentăm drumul principal când cotitm dreapta pe o arteră secundară, spre satul Pietreni. Acum nu se mai poate ascunde. Masivul Buila se desăvârşeşte în faţa privirii.  Silueta splendidă incită. Liniile curbe ale coronamentului pădurii se contopesc armonios cu unghiurile ascuţite ale calcarelor alb-cenuşii.  Muntele e sălbatic, e pur. Şi-l văd în lumina amurgului.

   Cu tot elanul, alimentat şi de dorinţa de explorare a necunoscutului, pornesc, împreună cu Gheo, spre inima celui mai mic parc naţional din ţară, Buila-Vânturariţa.

   Zâmbetul păleşte puţin la întâlnirea indicatorului care interzice accesul autovehiculului în parc. Asta e, ne conformăm. Mă neliniştesc puţin gândindu-mă că voi bâjbâi prin pădure noaptea. Nu pot ascunde sentimentul şi încep să-mi stresez partenerul de călătorie. Râde, sunt luat peste picior. Ha-ha-ha, hi-hi-hi, … şi îndată ne postăm la izvorul din Poiana Scărişoara. A durat sub o oră. La fel şi circul.

    Aici marcajul dispare. Pe un perimetru destul de mare nu am găsit nimic, nici un semn. Ne-am împărţit: Gheo de-a dreptul pe versant, eu prin poiană. „Ai găsit ceva? Nu. Tu? Nimic, nimic.” Şi tot aşa aproape jumătate de oră, până când vestea cea mare a răsunat de undeva dintre arborii întunecaţi.

   Bălăcăresc puţin mai mult administraţia parcului şi încep urcuşul pieptiş spre indicatorul găsit mai devreme. Bombăneam, bolboroseam. Câteva minute bune de urcuş m-au sleit. Cred că-mi pierdusem glicemia. Cu chiu, cu vai, ajung şi eu lângă triunghiul roşu.

– Păi noi mergem la Pătrunsa, pe punct galben. Ăsta-i traseul spre Vf. Cacova.

– Ştiu, dar trebuie să urmăm creasta. Să o ţinem în stânga şi ajungem la schit.

– Eu nu merg holbocăind. Rămânem aici şi continuam mâine.

   A fost nevoie de ceva muncă pentru a fi lămurit.

– Vin, dar s-a cam întunecat. Nu…

– E ultima dată când mai merg cu tine. M-ai exasperat!

    Îl urmez în linişte. Parcă-i Walker. Nu comentez nimic nici pe coborârea abruptă plină de bolovani. Aproape bâjbâi, nu văd mare lucru. Îi zăresc însă mână, cu arătătorul lipit de bulina galbenă. „Ţi-am zis?”

   Parcă şi poteca e mai lină, urmând curbă de nivel. Marcajul e excelent. Observ şi cruci însemnate pe scoarţa arborilor. E clar!, ne apropiem de schit. O stare de bine mă inundă, zâmbetul îmi revine. Nu simt poteca, plutesc. Nu am mai trăit un asemenea sentiment. Cărarea se luminează. Sunt sute de licurici. E un joc de culori cum nu am mai văzut. Tărâmul pare fermecat. Ceva se întâmplă, simt asta, dar nu ştiu ce e. Doar bănuiesc.

   Călcăm pajiştea în Poiana Pătrunsa şi o lanternă foarte puternică se aprinde pe prispa unei case.

– Bună seara! Putem campa aici pe undeva?

– Sunt şi fete cu voi?

– Nu, răspundem la unison după un scurt moment de îndoială.

– Da, puteţi, răsună vocea din spatele bărbii dese. Femeile pot trece pe aici, dar nu au voie să înnopteze.

   Pe un petec de pămând cât se poate de plat, probabil singurul din întreaga poieniţă, pironim cortul la lumina lanternei. Am avut parte de o cină câmpenească acompaniată cu acordurile greierilor. O orchestră neobosită susţinută şi de câţiva broscoi, probabil aflaţi la întâlnire. Concertul a continuat până târziu în noapte.