Riviera austriacă

   Ieri seară o rugasem pe hangiţă să-mi dea deşteptarea cu jumătate de oră înaintea micului dejun. Părea dânsa mai robustă, dar nu mi-am imaginat că va ciocăni cu pumnul. Bine că n-a intrat peste mine! Două bubuituri în uşă mi-au curmat visele. Şi ce vise! Dar nu vă privesc! Oricum, sunt doar pentru mine.

   E opt. O rază de soare îmi încălzeşte glezna piciorului drept. Încerc să-l bag sub cearşaf, dar sunt neputincios. Pot ridica doar capul. De la gât în jos, sunt ca plumbul. Pur şi simplu, nu mă pot mişca! Aş vrea un masaj. Să rog gazda? Nu, nu-i o idee prea bună. Sau … ar fi o variantă – mi-ar curma suferinţa.

   Privirea fixează tavanul, iar mintea-mi pregăteşte itinerariul. Trebuie să recuperez întârzierea de câţiva kilometri şi să ajung pe malul lacului Millstatter, la Seeboden. Cum pot pedala 120 km în asemenea condiţii? De fapt, mă pot ridica în capul oaselor? Aceasta e întrebarea.

   Cu chiu, cu vai, mă urnesc sub duş. Am pornit robinetul, lăsând apa să curgă la intensitate maximă. Revigorant. Chiar un masaj plăcut. Deja era mult mai bine. Asta şi după ce m-am pudrat puţin, evident, cu pudră de talc. Zâmbetul mi-a revenit în drum spre sala de mese. Va trebui să schimb meniul. M-am cam saturat de şuncă, unt, brânză topită, pâine, gem şi ceai. Offf! Pe masă şedeau toate cele enumerate mai sus. Nu-i nimic. Azi mănânc prânzul în oraş. Dar până atunci, la masă!

   După toaletarea lanţului – curăţat, gresat – încerc şaua bicicletei. O luptă surdă măcina totul în mine. E imposibil să pedalez astfel! Ca totul să fie bine, în afara ghidonului şi pedalelor, nu trebuia să interacţionez cu bicicleta. Doar gândul că azi voi avea parte de plat m-a făcut s-o iau din loc. Şezând într-o rână, când pe stânga când pe dreapta, înaintez. Şi merge chiar bine! E  drept, şoseaua e într-o coborâre uşoară.

   Până la Klagenfurt m-am delectat cu minunatul peisaj oferit de culmile Karawanken Alpe. Superb! Masivul formează graniţa naturală cu Slovenia şi, puţin, Italia.

   Starea de bine mi-a cuprins tot trupul … şi sufletul. Nu mai simţeam nici o durere, usturime, nimic. Ciudat, dar şi oboseala m-a părăsit! Eram revigorat, poate şi din cauza vântului. Adia uşor, ondulând lanurile de cereale de la poalele munţilor. Câmpiile, dealurile şi munţii formau adevărate trepte de relief. Dacă din peisaj aş fi putut decupa culmile, m-aş fi întors în inima Toscanei. Şi totuşi, o emoţie mi-a fulgerat trupul, întorcându-mă în vreme. A fost suficient să închid ochii şi să-mi imaginez . . . Agonie şi extaz.  

   Euforic peste măsură, eram impulsionat şi puţin confuz. Mi-am pierdut luciditatea! Goneam spre Klagenfurt, Worthersee, spre … nicăieri. Pentru un angrenaj mai bun, am coborât lanţul pe ultimul pinion. Rulam mâncând pământul, bezmetic, parcă spre alte dimensiuni. Doream să ajung într-un punct, oricare, dar nu aveam o destinaţie. Erau momente de uluială! Dar traficul m-a readus cu roţile pe asfalt, la porţile Klagenfurtului.

   Dacă Grazul mi-a plăcut mult, nu pot spune mult şi despre capitala Carintiei. Un oraş de duzină, fără strălucire, dar cu toate acestea, plin de turişti! Chiar prea mulţi turişti, în raport cu ce oferă. Dar asta până la un moment dat.

   Am pornit explorarea, din centru, urmând a reveni în acelaşi loc. Interesantă mi s-a părut dispunerea străzilor, în ordine, ca o tablă de şah. Un fel de Alexandria mioritică. Toate arterele sunt tixite de magazine, buticuri, gelaterii, florării şi tot felul de localuri: cluburi, baruri, puburi, cafenele şi restaurante. Probabil, oraşul excelează în privinţa vieţii de noapte. Să nu uit de verdeaţa care te îmbie la fiecare pas. Curaţenia şi ordinea, civilizaţia, nu mai sunt chiar un plus pentru oraşele Austriei. Foarte îngrijite, toate sunt lafel. Deja, o banalitate. Mi-a atras atenţia Domkirche, o biserică sobră, dar frumoasă, amplasată ciudat, între clădiri înalte, moderne – business. Cultural, Klagenfurtul nu stă foarte bine. Fără tradiţie, ofera doar Landesmuseum şi alte câteva locuri în care se organizează expoziţii temporare. 

   Întors în buricul târgului, am admirat Neuer Platz. Piaţa e dominată de Lindwurn. Localnicii îl consideră simbolul oraşului. Statuia reprezintă un monstru care avea să piară în luptă. Asemănător poveştii cu Sf. Gheorghe şi balaurul? Foarte probabil. Grupul statuar este terminat de Maria Terezia, foarte atentă la desfăşurarea luptei.

   O bifă scurtă în dreptul Klagenfurtului şi înainte, spre lac. Da, dar pe unde? Am rătăcit câteva minute pe enorma tablă de şah, ghidat de câteva indicatoare. Nu, nu erau adresate autoturismelor. Veneau în ajutorul bicicliştilor, pietonilor, tuturor celor care se deplasau altfel decât cu maşina.  Ajutor pentru alţii, nu pentru mine. Nu reuşeam să urmăresc indicatoarele mai mult de două intersecţii. Ori lipseau, ori am un simţ al orientării slab dezvoltat. Chiar nu mă descurcam! Asta, până să văd verde în faţa ochilor. Eram năucit! Încotro?

   Puţin confuz, găsec direcţia. Şi după un sfert de oră pedalată, slalomând printre biciclişti, pietoni, rolleri şi persoane care foloseau tot felul de mijloace de locomoţie,  ajung pe malul lacului. Încep să înţeleg de ce Klagenfurtul e un furnicar, plin de vizitatori. Worther See atrage turiştii ca un magnet.

   Lacul se prezintă într-un cadru natural de vis, înconjurat de munţi şi dealuri. Atăt de frumos, încât nu ştiu ce rută să aleg. Sudică sau nordică? Dau cu banu`- pedalez pe malul nordic.

   Priveliştea e încântătoare. Crestele Karawanken Alpe se ridică deasupra luciului apei, spre cer, foarte sus. Mult prea frumos pentru a nu mă răsfăţa cu un prânz aici, locul despre care cei mai mulţi plimbăreţi spun că este varianta austriacă a Rivierei franceze. Întradevăr, paradisul relaxării. De la sporturi nautice până la drumeţii montane, poţi practica tot ce-ţi trece prin minte. Şi sedentarismul este foarte bine conservat, putându-ţi petrece tot concediul trântit într-un hamac, în gădina vreunei pensiuni, chiar pe malul lacului. Liniştea e desăvârşită, în ciuda numeroaselor ştranduri – Strandbader,  ticsite cu copii. Zona e un furnicar.

   Am colindat câteva terase până să găsesc un loc pentru a mânca. Dar a meritat. În primul rând am fost puţin cam reticent văzând parcarea de la intrare, destinată bicicletelor. Nici o biţă nu era legată. Evident, doar eu am remarcat acest aspect, iar la cât de nautural se purtau ceilalţi, cu siguranţă nimeni nu se gândea la furt. Există şi oameni relaxaţi, pe a căror normalite o văd anormală. Toţi erau veseli, cu frunţile descreţite, zâmbăreţi, calzi. Parcă toată lumea se cunoştea cu toată lumea. Toţi se salutau şi nu se priveau cu ranchiună sau invidie. Nimeni nu mă privea lung, ca pe un ciudat, un străin, un intrus.  Valorile lor sunt cu totul altele faţă de … Mai presus de orice, sunt oameni. Simplitatea şi naturaleţea a tot ceea ce mă înconjura, mă dezarma. Tot ceea ce înseamnă frumos regăsesc în lucruri simple. Dar simplitatea e foarte complicată. Devenisem stingher, chiar frustrat.

   Localul ales mi-a oferit plăcerea relaxării la câţiva paşi de apă. Am savurat Frittatensuppe, o supă limpede cu bucăţi de clătite. Cu riscul de a suporta eventualele consecinşe, nu m-am putut abţine de la Schweinsbrate mit Semmelknodel – friptură de porc asezonată cu găluşte, salată şi sos. Un deliciu! M-am răcorit cu un pahar de bere rece, produsă de proprietarul terasei. Ce viaţă!?

   Cum timpul nu-mi permitea o şedere îndelungată, am renunţat la scăldat. Poate reuşesc mâine dimineaţă să mă înviorez în apa lacului Millstatter. 

   Până la Velden am rulat pe malul lacului, bucurându-mă în continuare de minunăţiile naturii. Micuţa şi cocheta staţiune, este punctul de întâlnire a celor două radweg – nordică şi sudică. Aşezarea nu poate fi ignorată de împătimiţii jocurilor de noroc. În materie, este punctul fierbinte din zona lacului, aici regăsindu-se cazinoul.

   Puţin întârziat şi cu perspectiva unei ploi zdravene, am iuţit ritmul. Cei 57 km până la Seeboden, via Villach – Spittal an der Drau, înseamnă cel puţin trei ore. Ar fi bine, dar … cine ştie? Nu ştiam, dar bănuiam. Văzduhul s-a întunecat, iar orizontul îmi dădea fiori. Undeva în zare părea că s-a deschis Cutia Pandorei. Colac peste pupăză, am rătăci puţin drumul, învârtindu-mă câteva minute între două sate, uitate de lume, la marginea pădurii. N-am văzut picior de om, iar cele doar câteva case păreau părăsite. Nu-mi dau seama cum m-am rătăcit, în condiţiile in care un singur drum făcea legătura cu civilizaţia. Un mister! Bine, bine, dar pe cine întreb? Cum ies la liman? Fiind în voia sorţii, nu mi-a rămas decât să cer ajutor divinităţii. Dar până să mă dumiresc, am revenit în traseu, exact pe malul râului Drau. Mulţumesc!

   Goana a continuat pe un macadam fin, bine înterţinut. Ferit de vânt, am avut un ritm bun, înaintând cu o medie de 25 km/h. Înghiţeam kilometru după kilometru, traversând superbe zone rurale, lanuri de cereale şi plantaţii de tot felul. Simţeam adevărata Austrie rurală. O altă lume faţă de ceea ce văzusem. Liniştea era apăsătoare, îmi dădea fiori. Prea multă linişte mă oboseşte. 

   Praful ridicat de roţi a acoperit bicicleta şi, puţin, tenul. Substanţa compusă din praf şi transpiraţie creează o senţaie tare plăcută. Combinaţia apă-nisip din bidonul ataşat cadrului mi-a albit dinţii. Cu ocazia achiziţionării recipientului am primit asigurări că este ermetic. Se vede :). Dar nimic nu mă putea deranja. Atât de bine mă simţeam încât am trecut ca gândul prin Villach. Pur şi simplu, oraşul nu m-a interesat. Oricum, îmi place să cred că n-am pierdut nimic.

   Potopul era inevitabil. S-a întunecat în aşa hal încât nu mai puteam rula cu viteză prea mare. Nu aş fi văzut în timp util eventualele pericole. E drept, am încetinit şi din cauza suprafeţei de rulare. Acum aveam parte de pietre, pe alocuri chiar bolovani, iar denivelările mă ţineau încordat la maxim. O pană mai lipsea!

   Pista de biciclete mă încetinea. Trebuia să merg şi mai repede, ceea ce însemna să ies în şosea. Cu toată viteza înainte!  Media orară a crescut, la fel şi bătăile inimii. Picioarele îmi ardeau. Mişcarea devenise mecanică, iar eu nu mai simţeam nimic. Goneam, îndreptându-mă spre ploaie. Din păcate şi ea venea spre mine. Cine ajunge primul la Spittal?

   Nu aveam nici o şansă. Trebuia să mă opresc. M-ar fi prins în plin câmp şi sigur nu mi-ar fi iertat îndrăzneala de a o înfrunta. Chiar nu aveam nevoie de vreo pneumonie, aşa că, m-am oprit în satul Neuolsach, cu 13 km mai devreme decât ar fi trebuit. Am fost inspirat. La câteva minute după ce am parcat bicicleta în garajul pensiunii, a început ploaia. Tunetele anunţau o răpăială în toată regula. Dar nu a fost deloc aşa. A picurat doar două minute. Nici asfaltul n-a avut timp să se umezească. Ca şi cum nimic nu ar fi prevestit o ploaie zdravănă, un curcubeu minunat mi-a încântat privirea. Frumuseaţea lui mi-a alinat puţin şi durearea picioarelor.

   Până-n amurg mai aveam timp să ajung la Spittal a. d. Drau. Doar timpul îmi ţinea partea. Eram epuizat. Mai mult, deja mă tocmisem cu her Gregor pentru o noapte de cazare, mit frühstück. Mi-a oferit şi o bere, din parte casei. Drăguţ din parte sa, dar îmi doream o cadă în care să mă înmoi, un simplu duş nu ar fi fost suficient. A, mai vreau şi un pat în care să mă tolănesc. 

  Îmi trag sufletul savurând berea. Ce ar fi dacă mâine mi-aş petrece ziua relaxându-mă? Între noi fie vorba, mă cam doare…

 

 

 

 

 

 

 

 

Drumul

   Priveam ploaia cu ale ei picaturi de argint si ma gandeam la anii copilariei,  cand eram la fel de mic, „salbatic” si liber. Imi imaginam, ca-n adolescenta, drumul intre Codlea si malul portughez al Atlanticului. O utopie. Asta, pana in urma cu vreo cateva luni, cand, pe undeva prin P-ta Alexandru Lahovari, la un pahar de vin, aduc in discutie o calatorie cu bicicleta, nu de talia celei la care visam, dar prin Austria. Cateva incurajari din parte prietenilor, mai mult din politete cred, si seara s-a sfarsit.

   Din acel moment m-am virusat, boala grea. Antidotu`? Turul Austriei. Convalescenta a durat trei luni, iar prima pilula a fost harta tarii valsului. Pe rand, au urmat ghidurile turistice, proiectul, cererile de sponsorizare, cate si mai cate. Luni de zile in care am trecut de la extaz la agonie si vice versa. Ma rezum doar la atat. Imaginatia e si ea un dar, asa ca bucurati-va…

   Iata-ma in Gara de Nord! Langa ultimul vagon o doamna, pe care o mai vasuzem, dar nu stiu unde, chicotea cu „nasu`”. Vazundu-ma, a devenit serioasa si m-a abordat. Ciudate gusturi, imi zic, dar m-am linistit repede. Era doamna de la CFR care-mi eliberase biletul de calatorie cu doua saptamani in urma. Surpriza! M-a asteptat cu doua suplimente, prin care mi-a modificat ruta Bucuresti-Viena si retur. Initial, biletul a fost emis pe traseul Bucuresti-Brasov-Sighisoara-Arad-Curtici…Viena, iar eu urma sa ma car, impleticindu-ma pe treptele rapidului al carui nume nu-l stiu a scrie, pe traseul Bucuresti-Brasov-Sf. Gheorghe-M. Ciuc-Cluj-Oradea-Episcopia Bihorului…Viena. Gestul m-a lasat per-plex. Nici macar contravaloare suplimentelor nu m-a lasat sa o achit „E greseala mea, scuzati-ma. Va doresc calatorie placuta!”. Nasul ma privea lung, probabil era invidios 🙂 Oare ce s-ar fi intamplat daca plecam pe ruta pentru care nu aveam bilet?

   Si trenul s-a asternut la drum. M-am inteles cu conductorul pentru a transporta bicicleta pana la Brasov, vagoanele nefiind prevazute cu rastel. Cam mare tariful, probabil din cauza atentiei primite din parte camaradei sale,  mai devreme. Cu vehiculul priponit intre vagoane si blocand intrarea in toaleta, incurcam tot traficul. Sa fie sanatosi! In afara eternelor scuze adresate calatorilor, amintesc vaicarelile unui domn, proaspat disponibilizat, in conditiile in care era cel mai bun angajat dintre toti muncitorii patronului; trei.

   In orasul de sub Tampa am ajuns la cateva minute dupa miezul noptii. Legatura cu Budapesta era peste vreo doua ore, la 01.50. Ma gandeam sa umblu pe strazi, numai in gara sa nu stau. Doua becuri albe luminau peroanele sinistre, un chiosc cu geamuri sparte si cateva persoane dubioase ratacind printre sine, cam acesasta era tabloul unei gari, pe care mi-o aminteam plina, indiferent de ora – un furnicar.

  Mi-a revenit culoarea in obraji cand mi-am intalnit parintii, veniti pentru a-mi tine de urat. Evident, n-au venit cu mana goala, ci cu doua pungi mari, mari pline cu merinde pentru drum: sandwichuri, fructe, biscuiti, prajiturele, ciocolata, apita, aaaa … si o bere.  Minunati!

  Sigur, a venit si momentul despartirii … si usa trenului s-a inchis. Bicicleta dezechipata si-a gasit loc, atarnand in rastel. Am adormit imediat dupa ce mi-am amenajat culcusul intr-un compartiment, trenul nefiind aglomerat.  O pleoapa ridicata la Toplita, probabil pentru a vedea gara in care coborasem de multe ori in vremea copilariei. Cu geamul putin „crapat”, nasul mi-a cam inghetat. Eram totusi in depresiunea Harghitei, polul frigului din Romania. Oricum, le-am urat minden jot (toate cele bune) catorva localnici, aici fiind rudele din partea mamei.

   Dar ce-am tresarit cand m-a trezit o domnisoara, cred, si al ei Canis! Dorea o companie placuta, pana la Oradea. Proasta alegere; chiar pe mine? Il preferam pe mos Ene. Am dormit pana la granita maghiara, cu foarte mici intreruperi. S-au cam indoit vamesii de ceea ce vreau sa fac, dar mi-au urat de bine.  Pana in capitala ungara doar pusta. De subliniat totusi, calitatea infrastructurii feroviare. Imaginati-va motaitul intr-un tren, pe fondul unui suierat placut, fara zdranganituri si trosnete. Socul cel mare l-am avut cand am trecut in Austria. Si mai si!

  La 16.20 am coborat la Kelety Pu, cea mai importanta statie feroviara din Ungaria. O bijuterie arhitecturala! Credeam ca in afara garii se circula cu trasuri si tramvaie trase de cai. Doar aspectul trenurilor te readucea la realitatea secolului vitezei, occidentale.

    Legatura cu Viena nu s-a putu face conform socotelii din targ. Trenul pe care speram sa-l prind (in imagine) era un Eurojet austriac, fratiorul TGV-ului francez. Se deplaseaza cu 200 km/h, facand vreo trei ore pana la Viena. Nici un succes sa-mi urc bicicleta in el. „For you sir, are other trains”. L-am implorat pe „nas”, dar nimic. Cum ajung la Viena? Prividu-l cum pleaca, odata cu el si norocul, imi imaginam aparenta relaxare oferita de o tigara. Doream si eu una. N-aveam timp de tampenii.

    La 17.38  porneam spre Gyor, intr-un regional, impreuna cu totii navetistii din Ungaria. Garnitura era plina ochi. Eram exact cireasa de pe tort. Stateam ba pe stanga, ba pe dreapta culoarului de acces. Frecusuri, injuraturi, mormaieli, toate in repertoriul unguresc. Oameni pestriti, din toate domeniile de activitate, nu prea veseli, mai degraba iritati dupa munca asidua. Cred ca le lipsea doar simtul umorului, in rest le aveau pe toate: grimase, frunti incretite, fete palide, iar pe chipurile ridate se puteau citi toate grijile si framantarile cotidiene.  

   Am strabatut jumatatea distantei dintre Budapesta si Viena intr-o ora si ceva. Cea mai incordata ora pe care am trait-o! In gara celui mai important oras din nord-vestul Ungariei s-au mai scurs 15 min. asteptand al patrulea tren in decurs de o zi. Asigurarile primite, in maghiara, din partea conductoarei erau imbucuratoare. Mergeam la VIena! Numai ca a omis sau nu (ne-am inteles din maini) sa-mi spuna ca voi ajunge la Viena din doua bucati. Acest tren avea capatul de linie la Bruck a.d. Leitha, imediat dupa granita austriaca. Pentru a fi sigur, am apelat la translator. Da, mama. Mi-a dat informatiile necesare pe care i le-a transmis telefonic „nasica”. Va imaginati circul? Totusi, de la Bruk mai sunt aproximativ 50 km pana la Viena. Negam ceea ce mi se intampla. Urma al cincelea tren. Eram incalzit dupa atata antrenament, asa ca piciorul pus pe treapta peronului vienez la 22.30 nu mi-a trezit vreo revelatie. Dupa 27 ore de drum capiasem, dar acesta era inceputul!

  Cautam campingul in carul cu fan la o ora la care fosta capitala imperiala parea pustiita. Harta gasita in receptia unui hotel – nu m-au cazat motivand lipsa spatiului pentru depozitarea bicicletei! – mi-a prelungit agonia. Era 00.00 si nu mai puteam, cedam. Trebuia sa ma intind, chiar si cu capul pe o bordura. Ca tacamul sa fie cmplet, si-a facut aparitia un echipaj de politie. Dar am avut noroc.  M-au condus pe cateva strazi pustii, prin care suieratul vantului iti amintea de pasarile lui Hitchoock, dar ma indreptam spre campingul mult dorit, spre un pat. Eram dispus sa platesc oricat pentru o camera de orice fel. Lumina obscura de la poarta prevestea inevitabilul. O coala de A4 trona pe intrare, intampinand turistii cu un calduros bun venit, in patru limbi, dar cu o mentiune: „in cazul in care ajungeti dupa inchiderea receptiei, va rugam sa alegeti o parcela pe care sa va instalati, iar plata o veti efectua dimineata”. N-am repetat nicio injuratura timp de cinci minute. Tot ce-mi mai lipsea era sa instalez cortul. Preferam dormitul in sac sub cerul liber, dar vremea nu m-a lasat. Asemenea vant nu prea vazusem, iar temperatura rezona cu luna octombrie. Am priponit cumva cortul, pe la 01.30, neavand cu ce sa infig pironii. N-am inchis un ochi toata noaptea. Cumplit!    

   Noapte buna … voua!