Un vis devenit realitate

  

     Aceasta-i imaginea pe care o văd încă din gimnaziu. O dată pe an, la 4 ianuarie, cu ocazia desfăşurări celei de-a treia etape a Turneului celor patru trambuline, celebrul concurs de sărituri cu schiurile de la cumpăna dintre ani. Timp de aproximativ două ore eram la mila regizorului transmisiunii sportive, în aşteptarea cadrului, acea imagine care mă făcea să visez cu ochii deschişi. „Ce e în sufletul săritorilor înaintea saltului?, mă întrebam obsesiv. „Când voi fi mare voi urca şi eu în vârf!”

     Mă trezesc odihnit, în ciuda îngrijorărilor de ieri seară. Şi foarte entuziasmat. „Cum să plec spre casă? Merg la Innsbruck”, îmi spun. „De mic visez la Bergisel Schanze”, şi pornesc spre oraşul pe care mi-l imaginam ca fiind locul potrivit pentru a vizita muzee dimineaţa, drumeţii montane după-amiaza, iar seara, da, să o petrec într-un bar.  

    Şoseaua îmi oferă o perspectivă minunată asupra oraşului, a trambulinei şi Stubaier Alpen în stânga, căci în dreapta îmi ţineau umbră crestele Karwendel.

    Doar câteva pedale până-n Altstadt, gazda celor mai importante atracţii turistice. Am legat bicicleta sub o arcadă şi am consultat busola. Evident indica nordul. Perfect pentru a mă îndrepta spre capătul nordic al Herzog Friedrich Strasse. Aici am admirat Golldnes Dachl (Acoperişul de Aur). Ciudată denumire, căci ţiglele sunt din cupru. Acoperişul a fost construit în 1490 pentru a acoperi balconul din care membrii Curţii Imperiale admirau piața întinsă dedesupt. Balconul pare decorat cu basoreliefuri reprezentând dansatoare evoluând în fața împăratului Maximilian. Privindu-l, mi-am imaginat în locul acoperişului o streaşină priponită de masivul înălțat în spate, îcărunțit înainte de vreme din cauza milioanelor de blitzuri. Ar fi fost mai inspirat arhitectul.

  

   Lângă, o serie de clădiri gotice conferă distincție capătului străzii. Fac însă notă discordantă de restul, majoritatea fiind în umbra Helblinghaus, aceasta părând glazurată. Vis a vis se înalță Stadtturn, construit în secolul XV, turnul în care am urcat pentru a gusta cireașa de pe tort, panorama.

    Am revenit repede cu picioarele pe pământ, moment în care am rătăcit pe străduțele cochete spre Maria Theresia Strasse, părăsind orașul vechi. Artera lungă taie o serie de străzi aglomerate din centru, împânzite de cafenele și restaurante. O coadă lungă mi-a atras atenția în drum spre principala atracție a acestei pietonale. Nu se oferea nimic gratuit, era doar o gelaterie. Instantaneu, vitrina devenise principala atracție. Mi-am lipit fața de geam, salivând tăvile imense, pline cu înghețată de căpșuni, fructe de pădure, mandarine, fistic, iaurt, ananas, vanilie, cocos, ciocolată, banane, kiwi, pepene galben, amarena, mamă-mia!, câte și mai câte… Am plecat, zâmbind larg cornetului pe care au fost așezate cu mare grijă cicnci cupe mari cât roata carului.

     Un sfert de oră am şezut, țintuit locului, înfulecând. Răcoarea desertului era dublată de perdeaua vaporilor fini de apă, purtați de adierea vântului. Stam pe bordura unei fântâni arteziene admirând Annasaule, o coloană ridicată în memoria victoriei asupra bavarezilor, reprezentând-o pe Sf. Ana. Cei doi britanici de lăngă mine o priveau şi ei, spunând despre monument că este cea mai mare atractie a Maria Theresia Strasse. Cât se poate de adevărat, dar cred că o atracţie mai mare este … combinaţia edificiu-munte.

   Hoinărind pe străzile desprinse parcă din poveşti am vizitat Domkirche, secol XVIII, edificiu care nu iese în evidenţă. Poate doar Madona cu Pruncul, pictură care se află în altarul principal.

   Dar cel mai frumos mi s-a părut printre oameni. Pulsul străzii. Nimic nu-i mai frumos decât să te plimbi printre citadini şi turişti. Se disting uşor unii de ceilalţi. Turişti flutură aparate foto care mai de care, roiesc pe aleile centrale în cautarea unui suvenir şi sunt foarte gălăgioşi. Celilalţi, băştinaşii, sunt mai reţinuţi, preocupaţi de probleme cotidiene (care ar fi?), mai discreţi. Pe ei i-am întâlnit la periferia centrului istoric, pe străzi mai puţin bătute de gură-cască, în locurile mai frumoase.

   Oficiile de turim abundă. Astfel, nu mi-a fost greu să găsesc un bilet combinat, la un preţ foarte avantajos, care-mi facilita accesul la Hofkirche, Volkskunstmuseum, Landsmuseum, Zeughaus (fostul Arsenal Imperial), iar ultimul îmi scapă. Timpul mi-a permis doar vizitarea Volkskunstmuseum (Muzeul Tirolez de Folclor) şi Hofkirche.

    Muzeul e interesant, merită vizitat, dar nu când ai la dispoziţie doar o zi pentru întregul Innsbruck. Sunt expuse costume tradiţionale tiroleze şi foarte multe piese tradiţionale realizate din lemn. Un plus pentru cele două săli dedicate scenelor Naşterii lui Isus.

    Mult mai interesantă este Hofkirche. Exteriorul e banal, dar interiorul găzduieşte cel mai important monument al oraşului, cenotaful împăratului Maximilian.    

 

    Chiar dacă efectul este puţin diminuat de faptul că împăratul nu este înmormântat aici, vizita merită toţi banii datorită efectelor speciale hi tech cu ajutorul cărora este prezentată viaţa împăratului.

     Mai sunt în listă câteva obiective pe care mi-aş fi dorit să le vizitez. Poate cu altă ocazie. Acum mor de nerăbdare să urc pe Bergisel Schanze. Ajung repede la marginea oraşului, la poalele dealului pe care se înalţă turnul trambulinei.

    Biletul de intrare nu-i deloc ieftin, dar ce contează! Visul a devenit realitate. Până la masa trambulinei, zona desprinderii săritorilor, am urca cu un fel de funicular. De aici am senzaţia că sportivii  sar în oraş, poate peste, undeva în neant. Stau pe margine, simplu privitor, şi tot am un gol în stomac. 

   

    Ce noroc?! Sunt antrenamente! Am ocazia să văd în exerciţiu un săritor. Şi acesta porneşte pe zona de elan, accelerând într-o clipă. Îmi ţin respiraţi, uit de aparatul foto. Cumva, mă dezmeticesc înainte ca acest icar să se desprindă şi dintr-o mişcare focalizez … clanc, un cadru pentru eternitate. Deja plutea. E unul dintre puţinii care pot zbura, chiar dacă pentru câteva secunde, fără ajutorul unui mijloc tehnic de propulsie. Aterizarea e sigură, cel puţin acum. Urmează aplauzele celor câtorva spectatori. Sportivul continua să sară, în ciuda operaţiei pe care a suferit-o la coloană. 

    Liftul urcă rapid, ajung în vârf. Panorama e electrizantă. Privirea cuprinde tot oraşul, munţii, şi mai departe … dau frâu liber imaginaţiei. Sunt în locul camerei de filmat, cea care-mi aducea în casă ceea ce văd de la faţa locului.

    Cu greu mă las dus. Acum visez la o zi de 4 ianuarie, când voi fi unul din miile de spectatori ai etapei de sărituri din cadrul prestigiosului turneu.

   

    Las în urmă stadionul Bergisel şi mă îndrept spre Olimpia Bobbahn, în Igls. Vreau să o văd şi pe asta. Locaţia e nelipsită din calendarul copetiţiilor de bob şi sanie. Între Innsbruck şi Igls sunt doar câţiva kilometri, de urcuş. Şi ce pantă medi!e, 11%. Parcă azi aveam pauză. Off!. Urcarea e pronunţată încă din primii metri. Minunat. Măcar de-ar fi fost doar problema asta, dar nu, mi s-a terminat şi apa. Soarele dogorea, eu mă uscam, iar urcuşul nu contenea. Mare noroc am avut zărind o terasă şi cişmeaua pentru care fusese amenajată, undeva la marginea drumului. Mă revigorasem, deja aveam alt randament.

     Iglsul nu e cu nimic special. Seamănă cu majoritate aşezărilor montane prin care am trecut în ultimile zile. Un alt sat de munte ipecabil, începând cu poziţionarea sa şi terminând cu aspectul estetic. Ireproşabil. Mi-am dat sufletul pe nişte versanţi pentru a vedea pista de bob, la care am ajuns după alţi doi kilometri pedalaţi print-o pădure. Dacă ştiam nu urcam. Ar fi trebuit să bănuiesc că nu poate fi construită în centrul satului, ci pe vreun coclau.

    Astă dată n-am mai fost aşa norocos ca mai devreme. Am ajuns la un sfert de oră după ce s-au terminat antrenamentele. Păcat. Nu mai spun că mâine pot coborî într-un bob, evident în spatele pilotului, în schimbul a aproximativ 50 euro. Poate încerc în acea zi de 4 ianuarie. 

    Un oftat; şi stânga împrejur. Din Italia, printre munţi, venea potopul. Şi se grăbea. Lafal şi eu. În câteva minute am ajuns în Innsbruck, având parte de cea mai rapidă coborâre a carierei. Fără greutatea bagajelor am îndrăznit şi am reuşit, pentru scurt timp, să trec kilometrajul de pragul celor 70 km/h. Aşa ceva?! Zburam.

    Primele picături, de ploaie, m-au prins când am atins clanţa porţii pensiunii. Sunt salvat! Celelate picături, de transpiraţie, au fost din abundenţă, tot drumul până acasă. Ce zi! Sunt mai obosit după o pauză decât în urma unei zile obişnuite, de pedalat zeci de kilometri.

     După un duş rece scurt a urmat odihna. O plăcere! Savuram berea, întins fiind în şezlongul din balconul camerei, privind dezlănţuirea naturii. Arborii îşi plecau coroanele în faţa forţei vântului, iar ploaia deasă ascundea privirii falnicii munţi care, până nu de mult, mă înconjurau. Dispăruseră.  

    E timpul să completez jurnalul. „… Doar câteva ore; suficiente pentru a fi impresionat. Innsbruckul e mai mult decât mi-am imaginat. E colorat, e vesel. Amplasarea, oportunităţile de petrecere a timpului liber, oamenii, viaţa culturală şi artistică, curăţenia, ordinea şi disciplina, toate acestea fac din capitala Tirolului oraşul în care îmi doresc să trăiesc.”

     Şi mai am vise… 

 

Drumul

   Priveam ploaia cu ale ei picaturi de argint si ma gandeam la anii copilariei,  cand eram la fel de mic, „salbatic” si liber. Imi imaginam, ca-n adolescenta, drumul intre Codlea si malul portughez al Atlanticului. O utopie. Asta, pana in urma cu vreo cateva luni, cand, pe undeva prin P-ta Alexandru Lahovari, la un pahar de vin, aduc in discutie o calatorie cu bicicleta, nu de talia celei la care visam, dar prin Austria. Cateva incurajari din parte prietenilor, mai mult din politete cred, si seara s-a sfarsit.

   Din acel moment m-am virusat, boala grea. Antidotu`? Turul Austriei. Convalescenta a durat trei luni, iar prima pilula a fost harta tarii valsului. Pe rand, au urmat ghidurile turistice, proiectul, cererile de sponsorizare, cate si mai cate. Luni de zile in care am trecut de la extaz la agonie si vice versa. Ma rezum doar la atat. Imaginatia e si ea un dar, asa ca bucurati-va…

   Iata-ma in Gara de Nord! Langa ultimul vagon o doamna, pe care o mai vasuzem, dar nu stiu unde, chicotea cu „nasu`”. Vazundu-ma, a devenit serioasa si m-a abordat. Ciudate gusturi, imi zic, dar m-am linistit repede. Era doamna de la CFR care-mi eliberase biletul de calatorie cu doua saptamani in urma. Surpriza! M-a asteptat cu doua suplimente, prin care mi-a modificat ruta Bucuresti-Viena si retur. Initial, biletul a fost emis pe traseul Bucuresti-Brasov-Sighisoara-Arad-Curtici…Viena, iar eu urma sa ma car, impleticindu-ma pe treptele rapidului al carui nume nu-l stiu a scrie, pe traseul Bucuresti-Brasov-Sf. Gheorghe-M. Ciuc-Cluj-Oradea-Episcopia Bihorului…Viena. Gestul m-a lasat per-plex. Nici macar contravaloare suplimentelor nu m-a lasat sa o achit „E greseala mea, scuzati-ma. Va doresc calatorie placuta!”. Nasul ma privea lung, probabil era invidios 🙂 Oare ce s-ar fi intamplat daca plecam pe ruta pentru care nu aveam bilet?

   Si trenul s-a asternut la drum. M-am inteles cu conductorul pentru a transporta bicicleta pana la Brasov, vagoanele nefiind prevazute cu rastel. Cam mare tariful, probabil din cauza atentiei primite din parte camaradei sale,  mai devreme. Cu vehiculul priponit intre vagoane si blocand intrarea in toaleta, incurcam tot traficul. Sa fie sanatosi! In afara eternelor scuze adresate calatorilor, amintesc vaicarelile unui domn, proaspat disponibilizat, in conditiile in care era cel mai bun angajat dintre toti muncitorii patronului; trei.

   In orasul de sub Tampa am ajuns la cateva minute dupa miezul noptii. Legatura cu Budapesta era peste vreo doua ore, la 01.50. Ma gandeam sa umblu pe strazi, numai in gara sa nu stau. Doua becuri albe luminau peroanele sinistre, un chiosc cu geamuri sparte si cateva persoane dubioase ratacind printre sine, cam acesasta era tabloul unei gari, pe care mi-o aminteam plina, indiferent de ora – un furnicar.

  Mi-a revenit culoarea in obraji cand mi-am intalnit parintii, veniti pentru a-mi tine de urat. Evident, n-au venit cu mana goala, ci cu doua pungi mari, mari pline cu merinde pentru drum: sandwichuri, fructe, biscuiti, prajiturele, ciocolata, apita, aaaa … si o bere.  Minunati!

  Sigur, a venit si momentul despartirii … si usa trenului s-a inchis. Bicicleta dezechipata si-a gasit loc, atarnand in rastel. Am adormit imediat dupa ce mi-am amenajat culcusul intr-un compartiment, trenul nefiind aglomerat.  O pleoapa ridicata la Toplita, probabil pentru a vedea gara in care coborasem de multe ori in vremea copilariei. Cu geamul putin „crapat”, nasul mi-a cam inghetat. Eram totusi in depresiunea Harghitei, polul frigului din Romania. Oricum, le-am urat minden jot (toate cele bune) catorva localnici, aici fiind rudele din partea mamei.

   Dar ce-am tresarit cand m-a trezit o domnisoara, cred, si al ei Canis! Dorea o companie placuta, pana la Oradea. Proasta alegere; chiar pe mine? Il preferam pe mos Ene. Am dormit pana la granita maghiara, cu foarte mici intreruperi. S-au cam indoit vamesii de ceea ce vreau sa fac, dar mi-au urat de bine.  Pana in capitala ungara doar pusta. De subliniat totusi, calitatea infrastructurii feroviare. Imaginati-va motaitul intr-un tren, pe fondul unui suierat placut, fara zdranganituri si trosnete. Socul cel mare l-am avut cand am trecut in Austria. Si mai si!

  La 16.20 am coborat la Kelety Pu, cea mai importanta statie feroviara din Ungaria. O bijuterie arhitecturala! Credeam ca in afara garii se circula cu trasuri si tramvaie trase de cai. Doar aspectul trenurilor te readucea la realitatea secolului vitezei, occidentale.

    Legatura cu Viena nu s-a putu face conform socotelii din targ. Trenul pe care speram sa-l prind (in imagine) era un Eurojet austriac, fratiorul TGV-ului francez. Se deplaseaza cu 200 km/h, facand vreo trei ore pana la Viena. Nici un succes sa-mi urc bicicleta in el. „For you sir, are other trains”. L-am implorat pe „nas”, dar nimic. Cum ajung la Viena? Prividu-l cum pleaca, odata cu el si norocul, imi imaginam aparenta relaxare oferita de o tigara. Doream si eu una. N-aveam timp de tampenii.

    La 17.38  porneam spre Gyor, intr-un regional, impreuna cu totii navetistii din Ungaria. Garnitura era plina ochi. Eram exact cireasa de pe tort. Stateam ba pe stanga, ba pe dreapta culoarului de acces. Frecusuri, injuraturi, mormaieli, toate in repertoriul unguresc. Oameni pestriti, din toate domeniile de activitate, nu prea veseli, mai degraba iritati dupa munca asidua. Cred ca le lipsea doar simtul umorului, in rest le aveau pe toate: grimase, frunti incretite, fete palide, iar pe chipurile ridate se puteau citi toate grijile si framantarile cotidiene.  

   Am strabatut jumatatea distantei dintre Budapesta si Viena intr-o ora si ceva. Cea mai incordata ora pe care am trait-o! In gara celui mai important oras din nord-vestul Ungariei s-au mai scurs 15 min. asteptand al patrulea tren in decurs de o zi. Asigurarile primite, in maghiara, din partea conductoarei erau imbucuratoare. Mergeam la VIena! Numai ca a omis sau nu (ne-am inteles din maini) sa-mi spuna ca voi ajunge la Viena din doua bucati. Acest tren avea capatul de linie la Bruck a.d. Leitha, imediat dupa granita austriaca. Pentru a fi sigur, am apelat la translator. Da, mama. Mi-a dat informatiile necesare pe care i le-a transmis telefonic „nasica”. Va imaginati circul? Totusi, de la Bruk mai sunt aproximativ 50 km pana la Viena. Negam ceea ce mi se intampla. Urma al cincelea tren. Eram incalzit dupa atata antrenament, asa ca piciorul pus pe treapta peronului vienez la 22.30 nu mi-a trezit vreo revelatie. Dupa 27 ore de drum capiasem, dar acesta era inceputul!

  Cautam campingul in carul cu fan la o ora la care fosta capitala imperiala parea pustiita. Harta gasita in receptia unui hotel – nu m-au cazat motivand lipsa spatiului pentru depozitarea bicicletei! – mi-a prelungit agonia. Era 00.00 si nu mai puteam, cedam. Trebuia sa ma intind, chiar si cu capul pe o bordura. Ca tacamul sa fie cmplet, si-a facut aparitia un echipaj de politie. Dar am avut noroc.  M-au condus pe cateva strazi pustii, prin care suieratul vantului iti amintea de pasarile lui Hitchoock, dar ma indreptam spre campingul mult dorit, spre un pat. Eram dispus sa platesc oricat pentru o camera de orice fel. Lumina obscura de la poarta prevestea inevitabilul. O coala de A4 trona pe intrare, intampinand turistii cu un calduros bun venit, in patru limbi, dar cu o mentiune: „in cazul in care ajungeti dupa inchiderea receptiei, va rugam sa alegeti o parcela pe care sa va instalati, iar plata o veti efectua dimineata”. N-am repetat nicio injuratura timp de cinci minute. Tot ce-mi mai lipsea era sa instalez cortul. Preferam dormitul in sac sub cerul liber, dar vremea nu m-a lasat. Asemenea vant nu prea vazusem, iar temperatura rezona cu luna octombrie. Am priponit cumva cortul, pe la 01.30, neavand cu ce sa infig pironii. N-am inchis un ochi toata noaptea. Cumplit!    

   Noapte buna … voua!