Inca nu stiu …

   Vacanta, concediu? Nici vorba. Telefonul s-a transformat intr-o goarna, spargandu-mi timpanul. La 7 .00 am sarit din pat, gata, gata sa-l rog pe tata sa-mi calce camasa in carouri, „stii tu; aia care-mi place mult”. Sezand pe marginea saltelei, roteam privirea prin camera, mai degraba salon, si nu prea intelegeam … O fanta de lumina slaba viola obscuritatea incaperii, strecurandu-se printre draperiile sifonate. Cateva frisoane au fost suficiente, revigorante. Sprijineam pervazul privind cu ochii cat cepele plafonul norilor cenusii, vestitori ai unei zile „minunate”. Patul ma imbia, dar stiam ca voi avea soarta cainelui. Trebuia sa ma urnesc, indiferent de starea vremii.

    Cu harta sub brat paseam spre sala de mese. N-a fost greu sa gasesc loc. Incaperea pustie sugera prezenta unui singur oaspete, micul dejun era pregatit pentru o singura persoana: o farurie, un pahar, o cana, doua felii de sunca, cred, doua chifle, o bagheta cu graham, dulceata de … cine stie?, putin unt, branza topita, cascaval, miere, ceai si suc de portocale. Si tacamuri. Un discret bon appetit mi-a mangaiat urechea, venit dinspre bucatarie.

    Savuram ceaiul cald, putin dulce, consultand harta. Ce zi! Imediat dupa start urma pasul Alp, 1099 m.Vazand harta, domnul de la bar nu s-a putut abtine, ocupand scaunul alaturat mie. „Incotro?”.” Spre Graz, via Alp”. O grimasa si un dezacord total din parte dansului. Intr-un final m-a convins ca trecatoarea e criminala, sfatuindu-ma sa aleg ruta mai usoara, chiar daca mai lunga, prin Bruck a.d. Mur.  Mai mult, m-a asigurat ca, in ciuda relativului plat al reliefului, peisajul este mai frumos decat cel prin trecatoare. „Tipu-i sarit, dar totusi, de-al casei. N-are motive sa spuna tampenii”. Ce sa fac?

    Auf wiedersehen, si pornesc imbracat cu toate hainele. Rece, umiditate. La intersectie m-am oprit cateva momente pentru a da cu banul: inainte spre Bruck sau prin munti? Tot timpul, drept inainte! Dar de multe ori am luat decizii … nu prea bune. Acum ce va fi? Imediat a inceput ploaia. Un mic chiosc, o statie de autobuz,  mi-a oferit adapost. Un tanar cuplu impingea un carucior, iar pe sosea doar doua masini. Atat mi-a fost dat sa vad timp de un sfert de ora, cat a plouat. Pustiu!


    Zecile de kilometri pana la Graz m-au facut sa ignor picaturile razlete, asa ca am incalecat, dar nu inainte de a „incalta ” doua pungi pentru gunoi. Trebuia sa protejez cumva incaltarile, si implicit sa-mi pastrez picioarele uscate. Ce caraghios, dar practic!

    Cei 55 km pana la Bruk au fost relaxanti, intr-o foarte lina coborare, acompaniat de cursul molcom al raului Murz. In ciuda falsului plat, mi-au trebuit patru ore presarate cu trei pauze, de ploaie. A doua a fost si cea de masa. Singurul magazin deschis a fost intr-o benzinarie, uitata de lume, la marginea unui catun. Trei chifle pline cu de toate au fost suficiente pentru un pranz, pot spune copios, in ciuda pretului. O mica avere in raport cu calitatea. Asta e, doar e duminca, iar pe aici lumea se cam respecta. Grilaje si obloane peste toate buticurile. Doar liniste, relaxare si … un om , liber? Dizer Ola!

    La confluenta raurilor Murz si Mur se afla cochetul Bruck, cu a sa piata centrala strajuita de cladiri multicolore. Privind spre stanga, pentru o fractiune de secunda m-am reintors la Venetia. Kornmesserhaus, caracteristica goticului venetian, se detasa de restul cladirilor, elegante, frumos pastelate. O adiere mi-a daruit un voal fin de apa,  probabil venerabila fantana de alaturi, sec. XVII, s-a simtit ignorata.

    Nu-mi permit sederi indelungate, fiind doar la jumatatea zilei. Destul de dificil a fost sa ies din oras, stradutele intortochiate dandu-mi de furca. Ma bufneste rasul, dar am avut nevoie de ajutorul a cinci persoane pentru a fi indrumat  spre iesirea catre Graz. A meritat circul. Greu de imaginat, dar prin aceast colt de lume, biciclistilor li se acorda un minim de atentie. Nu numai lor, in general … tuturor. Pana in capitala Stiriei, pedalam aproximativ 50 km pe o radweg (pista de biciclete), Murradweg. De necrezut! O limba de asfalt putin mai ingusta decat o banda destinata autoturismelor, doar pentru biciclete, amenajata fara cusur, intr-un cadru natural pe masura:

     O noua aversa de ploaie, nu mai stiu a cata, mi-a intrerupt inaintarea. Oricum, bun prilej pentru o mica gustare: o ciocolata si trei mere. Savurand potoalele ma tot gandeam cat de greu trebuie sa le fie localnicilor. „Cum ajungem de la Bruck la Graz?” Pai nu au multe solutii, doar cinci:  cu autoturismul pe soseaua nationala sau autostrada, cu o ambarctiune pe cursul raului, cu bicicleta pe radweg, sau cu trenul. Fericiti cei care nu-si pun intrebari!

     La intrarea in Graz au disparut indicatoarele. M-am „inecat” la mal. Norocul meu a fost un roman stabilit din 90 in Austria, acesta luminandu-mi calea. Cu chiu, cu vai, gasesc Altstadt-ul.

    Orasul e incantator. In centrul vechi m-a intampinat triunghiulara Hauptplatz, in mijlocul careia se afla statuia unchiului imparatului Franz Joseph, Johann, arhiducele care a contribuit la modernizarea asezarii. In fata sa, rathaus, o cladire neorenascentista din sec XIX. In stanga vad si cea mai mare statie de tramvai. E imensa! Piata e un adevarat furnicar, bun loc de plecare pe strazile intesate de magazine, care se pierd printre cladirile frumos colorate. Inima orasului e strajuita de Schlossberg-ul aflat pe dealul care domina orasul.

     

    Incantator! Dar pana am incercat un bancomat. Cardul nu merge! O fi de vina ATM-ul, e stricat. Un nou bancomat si aceeasi problema.  In buzunar doar 17 euro. Ce fac? Poate nu pot extrage numerar, dar sigur va functiona la vreun motel.

    Ceasul batea 20.00. Imi faceam curaj, la o bere. Band-o pe treptele de la baza statuii, a aparut Heinz, un austriac de aproximativ 40 ani. Biciclist si el, nu a durat prea mult sa aflu ca ne-a vizitat tara, evident pe bicicleta. De fapt, vazuse  din sa mai multe tari europene. Asa o fi?! P0vestindu-i patania, s-a oferit sa ma conduca spre doua moteluri, low cost, ceva studentesc, asa … pentru calatori. Danke, te urmez! Un stabiliment oferea cazare incepand cu 60 euro (chiar ieftin), iar al doilea era plin. Urma sa-l intreb unde-i gara, dar mi-a luat-o inainte si, dupa ce a dat un telefon, m-a invitat sa dorm in apartamentul sau. Asta da „ospitalitate” nemteasca. Mi-au trebuit cateva momente sa-mi revin din surpriza. Oricum, riscurile erau de partea amandurora, necunoscandu-ne. Nu era nici timpul si nici locul suspiciunilor. Eu eram romanul  invitat in casa austriacului!  Se pare ca nu suntem toti tratati la fel de urat peste hotare.

    In drum spre casa, Gregoar din Moldova (asa s-a prezentat), m-a rugat sa-i salut pe romani, oferindu-mi o doza de bere in schimb. Numai bine! In balconul apartamentului am savurat berea primita-n dar, sfatuit fiind de Heinz sa modific putin traseul de maine. Urma etapa maraton a voiajului, fiind si deluroasa, cu o culme pe la vreo 1200 m. Asigurarile primite in legatura cu monotonia primilor 40 km ai zilei, coroborat cu dificultatea urmatorilor,  m-au pus serios pe ganduri. Ma asteptau doua ascensiuni dificile. Pasul Pack, 1169 m si trecatoarea Griffen, 708 m, ultima parte a acesteia cu o panta de 12%-16%! Alternativa propusa de Heinz era de a parcurge cu trenul distanta pana la Koflach,  45 km, localitate situata la baza trecatorii Pack. In fapt, ne mai depinzand de cort si amplasarea sa in campinguri, sunt liber ca pasarea cerului.

    Foindu-ma, am adormit apasat de o multime de ganduri, toate concentrate intr-un singur punct. Dar nu mai conteaza.  Si totusi, se pare ca cineva, acolo Sus, ma iubeste!

    Gutten nacht!

Drumul

   Priveam ploaia cu ale ei picaturi de argint si ma gandeam la anii copilariei,  cand eram la fel de mic, „salbatic” si liber. Imi imaginam, ca-n adolescenta, drumul intre Codlea si malul portughez al Atlanticului. O utopie. Asta, pana in urma cu vreo cateva luni, cand, pe undeva prin P-ta Alexandru Lahovari, la un pahar de vin, aduc in discutie o calatorie cu bicicleta, nu de talia celei la care visam, dar prin Austria. Cateva incurajari din parte prietenilor, mai mult din politete cred, si seara s-a sfarsit.

   Din acel moment m-am virusat, boala grea. Antidotu`? Turul Austriei. Convalescenta a durat trei luni, iar prima pilula a fost harta tarii valsului. Pe rand, au urmat ghidurile turistice, proiectul, cererile de sponsorizare, cate si mai cate. Luni de zile in care am trecut de la extaz la agonie si vice versa. Ma rezum doar la atat. Imaginatia e si ea un dar, asa ca bucurati-va…

   Iata-ma in Gara de Nord! Langa ultimul vagon o doamna, pe care o mai vasuzem, dar nu stiu unde, chicotea cu „nasu`”. Vazundu-ma, a devenit serioasa si m-a abordat. Ciudate gusturi, imi zic, dar m-am linistit repede. Era doamna de la CFR care-mi eliberase biletul de calatorie cu doua saptamani in urma. Surpriza! M-a asteptat cu doua suplimente, prin care mi-a modificat ruta Bucuresti-Viena si retur. Initial, biletul a fost emis pe traseul Bucuresti-Brasov-Sighisoara-Arad-Curtici…Viena, iar eu urma sa ma car, impleticindu-ma pe treptele rapidului al carui nume nu-l stiu a scrie, pe traseul Bucuresti-Brasov-Sf. Gheorghe-M. Ciuc-Cluj-Oradea-Episcopia Bihorului…Viena. Gestul m-a lasat per-plex. Nici macar contravaloare suplimentelor nu m-a lasat sa o achit „E greseala mea, scuzati-ma. Va doresc calatorie placuta!”. Nasul ma privea lung, probabil era invidios 🙂 Oare ce s-ar fi intamplat daca plecam pe ruta pentru care nu aveam bilet?

   Si trenul s-a asternut la drum. M-am inteles cu conductorul pentru a transporta bicicleta pana la Brasov, vagoanele nefiind prevazute cu rastel. Cam mare tariful, probabil din cauza atentiei primite din parte camaradei sale,  mai devreme. Cu vehiculul priponit intre vagoane si blocand intrarea in toaleta, incurcam tot traficul. Sa fie sanatosi! In afara eternelor scuze adresate calatorilor, amintesc vaicarelile unui domn, proaspat disponibilizat, in conditiile in care era cel mai bun angajat dintre toti muncitorii patronului; trei.

   In orasul de sub Tampa am ajuns la cateva minute dupa miezul noptii. Legatura cu Budapesta era peste vreo doua ore, la 01.50. Ma gandeam sa umblu pe strazi, numai in gara sa nu stau. Doua becuri albe luminau peroanele sinistre, un chiosc cu geamuri sparte si cateva persoane dubioase ratacind printre sine, cam acesasta era tabloul unei gari, pe care mi-o aminteam plina, indiferent de ora – un furnicar.

  Mi-a revenit culoarea in obraji cand mi-am intalnit parintii, veniti pentru a-mi tine de urat. Evident, n-au venit cu mana goala, ci cu doua pungi mari, mari pline cu merinde pentru drum: sandwichuri, fructe, biscuiti, prajiturele, ciocolata, apita, aaaa … si o bere.  Minunati!

  Sigur, a venit si momentul despartirii … si usa trenului s-a inchis. Bicicleta dezechipata si-a gasit loc, atarnand in rastel. Am adormit imediat dupa ce mi-am amenajat culcusul intr-un compartiment, trenul nefiind aglomerat.  O pleoapa ridicata la Toplita, probabil pentru a vedea gara in care coborasem de multe ori in vremea copilariei. Cu geamul putin „crapat”, nasul mi-a cam inghetat. Eram totusi in depresiunea Harghitei, polul frigului din Romania. Oricum, le-am urat minden jot (toate cele bune) catorva localnici, aici fiind rudele din partea mamei.

   Dar ce-am tresarit cand m-a trezit o domnisoara, cred, si al ei Canis! Dorea o companie placuta, pana la Oradea. Proasta alegere; chiar pe mine? Il preferam pe mos Ene. Am dormit pana la granita maghiara, cu foarte mici intreruperi. S-au cam indoit vamesii de ceea ce vreau sa fac, dar mi-au urat de bine.  Pana in capitala ungara doar pusta. De subliniat totusi, calitatea infrastructurii feroviare. Imaginati-va motaitul intr-un tren, pe fondul unui suierat placut, fara zdranganituri si trosnete. Socul cel mare l-am avut cand am trecut in Austria. Si mai si!

  La 16.20 am coborat la Kelety Pu, cea mai importanta statie feroviara din Ungaria. O bijuterie arhitecturala! Credeam ca in afara garii se circula cu trasuri si tramvaie trase de cai. Doar aspectul trenurilor te readucea la realitatea secolului vitezei, occidentale.

    Legatura cu Viena nu s-a putu face conform socotelii din targ. Trenul pe care speram sa-l prind (in imagine) era un Eurojet austriac, fratiorul TGV-ului francez. Se deplaseaza cu 200 km/h, facand vreo trei ore pana la Viena. Nici un succes sa-mi urc bicicleta in el. „For you sir, are other trains”. L-am implorat pe „nas”, dar nimic. Cum ajung la Viena? Prividu-l cum pleaca, odata cu el si norocul, imi imaginam aparenta relaxare oferita de o tigara. Doream si eu una. N-aveam timp de tampenii.

    La 17.38  porneam spre Gyor, intr-un regional, impreuna cu totii navetistii din Ungaria. Garnitura era plina ochi. Eram exact cireasa de pe tort. Stateam ba pe stanga, ba pe dreapta culoarului de acces. Frecusuri, injuraturi, mormaieli, toate in repertoriul unguresc. Oameni pestriti, din toate domeniile de activitate, nu prea veseli, mai degraba iritati dupa munca asidua. Cred ca le lipsea doar simtul umorului, in rest le aveau pe toate: grimase, frunti incretite, fete palide, iar pe chipurile ridate se puteau citi toate grijile si framantarile cotidiene.  

   Am strabatut jumatatea distantei dintre Budapesta si Viena intr-o ora si ceva. Cea mai incordata ora pe care am trait-o! In gara celui mai important oras din nord-vestul Ungariei s-au mai scurs 15 min. asteptand al patrulea tren in decurs de o zi. Asigurarile primite, in maghiara, din partea conductoarei erau imbucuratoare. Mergeam la VIena! Numai ca a omis sau nu (ne-am inteles din maini) sa-mi spuna ca voi ajunge la Viena din doua bucati. Acest tren avea capatul de linie la Bruck a.d. Leitha, imediat dupa granita austriaca. Pentru a fi sigur, am apelat la translator. Da, mama. Mi-a dat informatiile necesare pe care i le-a transmis telefonic „nasica”. Va imaginati circul? Totusi, de la Bruk mai sunt aproximativ 50 km pana la Viena. Negam ceea ce mi se intampla. Urma al cincelea tren. Eram incalzit dupa atata antrenament, asa ca piciorul pus pe treapta peronului vienez la 22.30 nu mi-a trezit vreo revelatie. Dupa 27 ore de drum capiasem, dar acesta era inceputul!

  Cautam campingul in carul cu fan la o ora la care fosta capitala imperiala parea pustiita. Harta gasita in receptia unui hotel – nu m-au cazat motivand lipsa spatiului pentru depozitarea bicicletei! – mi-a prelungit agonia. Era 00.00 si nu mai puteam, cedam. Trebuia sa ma intind, chiar si cu capul pe o bordura. Ca tacamul sa fie cmplet, si-a facut aparitia un echipaj de politie. Dar am avut noroc.  M-au condus pe cateva strazi pustii, prin care suieratul vantului iti amintea de pasarile lui Hitchoock, dar ma indreptam spre campingul mult dorit, spre un pat. Eram dispus sa platesc oricat pentru o camera de orice fel. Lumina obscura de la poarta prevestea inevitabilul. O coala de A4 trona pe intrare, intampinand turistii cu un calduros bun venit, in patru limbi, dar cu o mentiune: „in cazul in care ajungeti dupa inchiderea receptiei, va rugam sa alegeti o parcela pe care sa va instalati, iar plata o veti efectua dimineata”. N-am repetat nicio injuratura timp de cinci minute. Tot ce-mi mai lipsea era sa instalez cortul. Preferam dormitul in sac sub cerul liber, dar vremea nu m-a lasat. Asemenea vant nu prea vazusem, iar temperatura rezona cu luna octombrie. Am priponit cumva cortul, pe la 01.30, neavand cu ce sa infig pironii. N-am inchis un ochi toata noaptea. Cumplit!    

   Noapte buna … voua!