Rătăcind

   – Pisoiuuu, am ven…

   – Iubiii!

   – Au, a, auuu, o să mă strângi de gât.

   – Da, ce ți-au făcut dragă?

   – Crede-mă, sunt epuizat! Și mi-e foame.

   – Bănuiam; ți-am pregătit o surpriză.

   – Hmm, ceva bun de tot?

   – Calamari cu orez sălbatic și salată de andive, iar de băut, cu toate că nu prea merge cu crustaceele, am ales un …

   – Brunello Di Montalcino!

   – Mă enervezi!

   – Vino încoace! Știi că visele noastre se aseamănă?

   – Daaa? … Hai să cinăm, povestește-mi! Cum a fost?

   – Să vezi! În Bran am petrecut trei zile minunate, pline de activități de tot soiul. Mi-am cunoscut toți colegii.  De necrezut! La telefon aveam impresia că ne știm de o viață, dar acum i-am și văzut. Ce surprins am fost constatând că pe cei pe care-i credeam puștani sunt oameni în toată firea, și invers! Imaginează-ți că toată lumea a lăsat sobrietatea la birou, acasă, prin sălile de judecată, iar pentru trei zile a fost cât se poate de naturală. Ce mai? Am îmbinat utilul cu plăcutul: dezbateri, prezentări, cursuri, jocuri și un concert splendid al celor de la Semnal M. Am și câteva poze, poftim:

   – Uau! Voi chiar v-ați distrat.

   – Întradevăr, a fost minunat. Apropos, eternul Brunello. Savuros!

   – Ca întotdeauna.  Dar deja îmi ard obrăjiorii.

   – Da, văd. Arăți … delicios!

   – Iar acum m-am înroșit de tot!

   A sărutat-o.

   – Am petrecut duminica cu părinții. De la Bran am plecat împreună, direct la Sibiu.

   – Of, Sibiul! Orașul de care ne leagă atâtea amintiri…

   – Mai mergem, îți promit. Am descoperit o nouă rută, prin Poiana Mărului. Zona duce cu obcinele bucovinene. Sigur îți va plăcea. Te transpune … în timp.

   Sibiul? E  roditor, parcă tot timpul altfel, fascinant. Centru` vechi e o comoară, găzduiește Muzeul Național Brukenthal, Turnul Sfatului, Biserica Evanghelică, Podul Minciunilor. Să vezi și Complexul National Muzeal Astra! Dar de ce îți spun toate astea? Le-am văzut! Îți amintești, nu?

   – Cu drag, dar nu te-am întrerupt. Îmi place!

 Încă un sărut; lung.  

   – Mai e puțin vin, câte un pahar.

   – Hihihi, noroc!

   – Pentru noi!

   – Spune-mi ce fac ai tăi!

   – Sunt bine, mulțumesc. Te îmbrățișează.

   Ah, să vezi!, luni dimineață am redevenit copil. Cât timp mama a pregătit prânzul, am făcut cu tata o plimbare prin pădure, până la ștrand. Tot drumul am depănat amintiri. Evident, se amuza pe seama mea. De fapt,  a puștiului de acum mulți ani, când mă ducea pe umeri, iar eu îi atingeam urechile dirijându-l, stânga, dreapta … o grămadă!

   Hmm! Știi când am fost ultima dată prin pădure la ștrand?

   – Nu, spune-mi!

   – Vai, nu pot să cred!

   – Ce-i!?

   – În ziua în care ne-am cunoscut… Sunt aproape nouă ani de atunci, uituco.

   – Iubi, cred că-i de la vin!

   – Mda, înțeleg. Și Bucegiul? Valea Cerb…

   – Hei, călătorule … mi-ai lipsit!

   – O lăsăm pe mâine, la cafea.

   – Mai bine, vreau să dormim. Să știi că ești un maidanez, te plimbi tot timpul.

   – Ce cauți?

   – Gata, am găsit! Seara asta adormim pe versurile lui Demis Roussos, Quand je t’aime.

… nu am potrivit-o cu cea de acasa

       Duminica, surpriza! „Consecvent” din fire, in loc sa pornesc spre Bucuresti cu bicicleta, am pornit spre Pestera Dambovicioara cu masina, impreuna cu Laura. Nu ma intrebati de ce.

       Intre Codlea si Dambovicioara sunt 50 km care se parcurg printr-un cadu natural idilic. Din Codlea am demarat spre Bran, via Rasnov. Pana la Rasnov privirea nu se plictiseste zabovind asupra Piatrei Craiului si Bucegilor, doua masive complet diferite: Piatra Craiului cu a sa creasta golasa, ascutita, si platoul Bucegilor acoperit cu pajisti alpine si jnepenisuri.

       Imediat am ajuns la poalele dealului pe cre salasluieste una dintre cele mai bine conservate cetati taranesti din Ramania, Cetatea Rasnov, construita in sec. XIII-XIV.

       Mai departe soseau ne poarta spre Bran, o statiune turistica renumita pentru castelul cu acelasi nume, dar si pentru festivalurile mioritice Masurarea laptelui si Ravasitul oilor.

       Din localitate incepe culoarul muntos Rucar-Bran, acesta separa M-tii Bucegi de Piatra Craiului. Soseaua care strabate culoarul, serpuieste printr-un decor grandios, peisajele fiind de-o frumeste rara. Am avut senzatia ca cei 2 Gb ai cardului aparatului foto nu vor fi suficienti pentru a depozita Piatra Craiului.

       Un indicator ascuns printre copaci ne indruma spre Sirnea, satul in care s-a inventat turismul rural in Romania. Casele sunt imprastiate pe dealuri, parca imposibil de ajuns la ele. Probabil din aces motiv si-au pastrat aerul rustic.

 

       Dupa o scurta intoarcere in timp, revenim la drumul principal, DN 73, continuand spre Dambovicioara printr-un infinit de serpentine. La un moment dat soseaua vireaza dreapta, intrand in Cheile Dambovicioarei. Stanci imense, verticale, conduc spre intrarea in pestera.

       Dambovicioara este cea mai importanta pestera din cele peste 50 din bazinul hidrografic al Dambovicioarei. Pestera e foarte saraca in fauna, iar daca sunteti pasionati de stalactite si stalacmite, nu acesta e locul potrivit de vizitat.

       Am iesit din pestera fentand picaturile de ploaie care anuntau o ploaie teribila. Parca se rupsese cerul.  Ploua atat de tare incat stergatoarele nu faceau fata nici la viteza cea mai mare. Apa scursa de pe dealuri siroia pe marginea drumului, impingand pe carosabil pamant si pietris. Dupa 20 de minute totul s-a linistit, iar soarele a reaparut.

       Am apasat putin mai tare pe acceleratie deoarece aveam un tren de prins, dar nu cel la care m-am gandit sambata si care trebuia sa ma duca de la Targoviste la Bucuresti :). Am legat bicicleta in rastelul din vagonul 6, mi-am ocupat locu in vagonul 10! si m-am apucat de redactat o scrisoare de intentie (mai mult o cerere de sponsorizare) la care sa atasez proiectul turului Austriei pentru a-l putea prezenta directorului unei companii, a doua zi. Dupa formula „Domnule Director” laptopul s-a inchis.