Plec la mânăstiri

    Au trecut opt ani de plimbări programate cu mult, mult timp înainte. Ştiam din vreme fiecare cotlon, fiecare stradă şi obiectiv pe care urma să-l descopăr la faţa locului. Europa mi-a arătat a sa goliciune, exact formele pe care am dorit cele mai mult să le ating, să le mângâi. Incitant! Descoperisem un colţ. Însă soarele a apus… Începea noaptea polară.

    M-am trezit ca un nou-născut, exact aşa cum am fost făurit. Cu fundu-n sus, smiorcăit şi înfometat, bombăneam. Chiar tre` să-mi fac programul după voia celorlalţi? Continuă să citești Plec la mânăstiri

De la Arbore la Putna

 – Să înţeleg că nu mai am ce vizita?

 – Poţi vedea casa, ş-atât. Spune-mi!, d-aci, încotro?

 – Nea Vasile, La Putna, prin Rădăuţi. Sper să ajung până la amurg.

 –  Du-te, ficior, cu Dumnezeu înainte! Dar nu te sfătuiesc să apuci spre Volovăţ, îi prost drumul. E neasfaltat. Mergi pe la Milişăuţi, iar la troiţă faci stânga.

 –  Aşa fac. Mulţumesc mult de tot pentru timpul acordat. Să ne vedem cu bine!

 – Doamne-ajută, băiete!

    Şi dus sunt, plin de energie, euforic. Dar dealul şi al său urcuş lung îmi curmă elanul. Toropeala mă moleşeşte şi nici măcar nu adie vântul. Răzleţ, umbra arborilor mă fereşte de arşiţă. Sudoare abundă, dar totul se risipeşte pe scurta coborâre.

    Văd şi troiţa din Milişăuţi. E chiar în centrul satului. Cu mişcări atente şi lente traversez şoseaua, pentru a mă înscrie lângă marginea din dreapta. Cred că mi-a căzut glicemia. Probabil am pierdut-o undeva pe drum. Nu-i nimic, ROM cel mic îmi dă putere să ajung la Rădăuţi. Sunt doar nouă kilometri.

    Tot drumul mă gândesc doar la o ciorbă rădăuţeană. Mai greu e cu găsitul unui local în care să o pot mânca. Însă aşteptarea a meritat. Ciorba, asezonată cu un ardei exasperant de iute, îmi ajunge direct la suflet. Iami-iam!

     Îi simt încă savoarea, şi deja mă plimb prin curtea celui mai vechi monument religios construit din piatră.

    Mănăstirea Bogdana a fost construită în 1359, sub domnia lui Bogdan I, ca necropolă voievodală. Aci se odihnesc primii domnitori moldavi: ctitorul, Laţcu-Vodă, Roman I, Ştefan I şi Bogdan Voievod. Poate şi din cauza poverii istoriei bogate pe care o poartă, aşezământul pare tern. Hai, totuşi, să văd şi interiorul. Da, are culoare. Monotonia e spartă de picturile din altar. Datează din secolul XV.  Şi cam atât.  Odihnească-se în pace!

     Au trecut două ore peste miezul zilei. Soarele-i la zenit, dogorăşte. Să mă ascund de el în parcul oraşului sau să-l înfrunt? Mă scormonesc de-o monedă,  şi întru-un târziu o găsesc. Dau cu banu`. Se ridică, se învârteeeee … şi cade. Pffff, tre`să plec!

     Până la Putna sunt 32 km via Gălăneşti şi Vicovu de Jos. Două treimi din drum sunt parcurşi exact sub soare. Rezultatul?, se poate observa pe braţe şi picioare. O nouă vară pe care o voi petrece la plajă, în tricou şi pantaloni lungi. Nu pot apărea în public chiar aşa!

     Şi dăi, şi liptă cu asfaltul care mai-mai că se prinde de cauciucuri. Şontâc, şontâc, înaintez. Cumva, totul se animă. Mai bine spus, şoseau. Multe care ticsite cu fân şi o grămadă de cireşari, căci atât în stânga cât şi în dreapta sunt numai cireşi. Cerşesc şi eu câteva. Ficiorul, căţărat pe capota unui tractor, nu prea are simţul măsurii. Primesc două crengi. Mi-e cam jenă, dar depăşesc momentul.

     Savurând fructele am uitat şi de soare şi de tot. M-am trezit la poarta celui mai puternic nucleu monahal românesc. Sunt la Mănăstirea Putna.

     Din ansamblul ctitorit de Ştefan cel Mare între 1466 şi 1469, se mai păstrează doar turnul trezoreriei. Edificiul e impozant şi impresionant. Poate şi datorită faptului că aici îşi doarme somnul de veci însuşi Ştefan, marele domnitor al Moldovei, dar şi membrii familiei. Înconjor lăcaşul şi intru în muzeul amenajat în incinta mănăstirii. Normele de securitate seamănă cu cele de la clădirea parlamentului britanic. Oarecum de înţeles, căci găzduieşte manuscrise, obiecte de cult şi ceramică, toate din perioada medievală. Îmi par mai puţin interesante. Sunt atras de colecţia de broderii bizantine. E considerată printre cele mai frumoase din lume. Subscriu!

   Auzisem că biserica mănăstirii a fost pictată şi în exterior, dar datorită alunecărilor de teren şi a invaziei cazacilor, a fost devastată, iar după reconstrucţia sa dintre 1653 şi 1662, exteriorul nu a mai fost pictat. Păcat.

   Păşesc în casa Domnului, şi imediat privirea-mi fuge spre mormântul domnitorului Stefan cel Mare şi Sfânt. Preţ de câteva clipe mă reculeg … , stând exact, fix în faţa cavoului. Nimeni nu mai poate face vreo poză. Murmurul celor din spate, în crescendo, m-a trezit, şi am început să-mi croiesc drum printre privirile încruntate ale fotografilor. Oare de ce-s nervoşi?

  Nu mai acord o prea mare atenţie restului interiorului. Ies, gândindu-mă de ce oare în popor se spune că Mănăstirea Putna a fost un izvor nesecat al bogăţiei de Dumnezeu şi de neam? Poate-mi spune mama-bună, când ajung acasă. Până atunci aflu ce e o mănăstire… Credeam că e altceva.

   Gata, plec. Îmi îndrept ghidonul spre ieşire şi pornesc. Bag de seamă că nu am o destinaţie anume, dar cumva, nu ştiu cum, ghidonul trage dreapta, spre aleea lăturalnică. Mă prind repede; spre chilia în care a trăit sfetnicul cel mai apropiat al domnitorului.

    Parcurg aproape un kilometru până la ditai stânca în care Daniil Sihastrul şi-a săpăt o grotă în care a dăltuit un paraclis. Mă aşteptam să observ doar urmele palpabile lăsate de Daniil: altar, naos, pronaos şi chila săpată dedesupt, tot în piatră. Dar nu a fost chiar aşa. Sub scară am găsit amenajat un loc, la prima vedere, pitoresc. Un nene s-a gândit că această chilie ar trebui păzită şi îngrijită, iar din acest motiv s-a instalat aici. Asta bag de seamă văzând plapuma şi cele câteva ţoale aşezate ordonat. A!, mai e şi o cutiuţă goală, pe fundul căreia sunt aranjate câteva monezi şi două bancnote.

   

   Apusul mă cam zoreşte, aşa că plec. Unde? Să caut o gazdă … Pot spune că m-am pripit, deoarece nu am avut nevoie decât de zece minute pentru a găsi Casa Maria.

   Maria, gazda, e minunată. Aş vrea să povestesc cu dânsa ceasuri întregi, dar nu prea mă mai ţin balamalele. Poate mâine dimineaţă. Acum vreau doar să mă spăl şi să mă afund într-o plapumă. Mă scuz, ignor grădina şi răcoarea serii, şi urc la mansardă. Nici un duş, nimic. Cad lat pe colţul patului şi adorm îmbătat de miresme.

traseul celei de-a doua zile

http://www.bikemap.net/route/1831051#lat=47.77949146018&lng=26.058323583984&zoom=10&maptype=ts_terrain

Inca nu stiu …

   Vacanta, concediu? Nici vorba. Telefonul s-a transformat intr-o goarna, spargandu-mi timpanul. La 7 .00 am sarit din pat, gata, gata sa-l rog pe tata sa-mi calce camasa in carouri, „stii tu; aia care-mi place mult”. Sezand pe marginea saltelei, roteam privirea prin camera, mai degraba salon, si nu prea intelegeam … O fanta de lumina slaba viola obscuritatea incaperii, strecurandu-se printre draperiile sifonate. Cateva frisoane au fost suficiente, revigorante. Sprijineam pervazul privind cu ochii cat cepele plafonul norilor cenusii, vestitori ai unei zile „minunate”. Patul ma imbia, dar stiam ca voi avea soarta cainelui. Trebuia sa ma urnesc, indiferent de starea vremii.

    Cu harta sub brat paseam spre sala de mese. N-a fost greu sa gasesc loc. Incaperea pustie sugera prezenta unui singur oaspete, micul dejun era pregatit pentru o singura persoana: o farurie, un pahar, o cana, doua felii de sunca, cred, doua chifle, o bagheta cu graham, dulceata de … cine stie?, putin unt, branza topita, cascaval, miere, ceai si suc de portocale. Si tacamuri. Un discret bon appetit mi-a mangaiat urechea, venit dinspre bucatarie.

    Savuram ceaiul cald, putin dulce, consultand harta. Ce zi! Imediat dupa start urma pasul Alp, 1099 m.Vazand harta, domnul de la bar nu s-a putut abtine, ocupand scaunul alaturat mie. „Incotro?”.” Spre Graz, via Alp”. O grimasa si un dezacord total din parte dansului. Intr-un final m-a convins ca trecatoarea e criminala, sfatuindu-ma sa aleg ruta mai usoara, chiar daca mai lunga, prin Bruck a.d. Mur.  Mai mult, m-a asigurat ca, in ciuda relativului plat al reliefului, peisajul este mai frumos decat cel prin trecatoare. „Tipu-i sarit, dar totusi, de-al casei. N-are motive sa spuna tampenii”. Ce sa fac?

    Auf wiedersehen, si pornesc imbracat cu toate hainele. Rece, umiditate. La intersectie m-am oprit cateva momente pentru a da cu banul: inainte spre Bruck sau prin munti? Tot timpul, drept inainte! Dar de multe ori am luat decizii … nu prea bune. Acum ce va fi? Imediat a inceput ploaia. Un mic chiosc, o statie de autobuz,  mi-a oferit adapost. Un tanar cuplu impingea un carucior, iar pe sosea doar doua masini. Atat mi-a fost dat sa vad timp de un sfert de ora, cat a plouat. Pustiu!


    Zecile de kilometri pana la Graz m-au facut sa ignor picaturile razlete, asa ca am incalecat, dar nu inainte de a „incalta ” doua pungi pentru gunoi. Trebuia sa protejez cumva incaltarile, si implicit sa-mi pastrez picioarele uscate. Ce caraghios, dar practic!

    Cei 55 km pana la Bruk au fost relaxanti, intr-o foarte lina coborare, acompaniat de cursul molcom al raului Murz. In ciuda falsului plat, mi-au trebuit patru ore presarate cu trei pauze, de ploaie. A doua a fost si cea de masa. Singurul magazin deschis a fost intr-o benzinarie, uitata de lume, la marginea unui catun. Trei chifle pline cu de toate au fost suficiente pentru un pranz, pot spune copios, in ciuda pretului. O mica avere in raport cu calitatea. Asta e, doar e duminca, iar pe aici lumea se cam respecta. Grilaje si obloane peste toate buticurile. Doar liniste, relaxare si … un om , liber? Dizer Ola!

    La confluenta raurilor Murz si Mur se afla cochetul Bruck, cu a sa piata centrala strajuita de cladiri multicolore. Privind spre stanga, pentru o fractiune de secunda m-am reintors la Venetia. Kornmesserhaus, caracteristica goticului venetian, se detasa de restul cladirilor, elegante, frumos pastelate. O adiere mi-a daruit un voal fin de apa,  probabil venerabila fantana de alaturi, sec. XVII, s-a simtit ignorata.

    Nu-mi permit sederi indelungate, fiind doar la jumatatea zilei. Destul de dificil a fost sa ies din oras, stradutele intortochiate dandu-mi de furca. Ma bufneste rasul, dar am avut nevoie de ajutorul a cinci persoane pentru a fi indrumat  spre iesirea catre Graz. A meritat circul. Greu de imaginat, dar prin aceast colt de lume, biciclistilor li se acorda un minim de atentie. Nu numai lor, in general … tuturor. Pana in capitala Stiriei, pedalam aproximativ 50 km pe o radweg (pista de biciclete), Murradweg. De necrezut! O limba de asfalt putin mai ingusta decat o banda destinata autoturismelor, doar pentru biciclete, amenajata fara cusur, intr-un cadru natural pe masura:

     O noua aversa de ploaie, nu mai stiu a cata, mi-a intrerupt inaintarea. Oricum, bun prilej pentru o mica gustare: o ciocolata si trei mere. Savurand potoalele ma tot gandeam cat de greu trebuie sa le fie localnicilor. „Cum ajungem de la Bruck la Graz?” Pai nu au multe solutii, doar cinci:  cu autoturismul pe soseaua nationala sau autostrada, cu o ambarctiune pe cursul raului, cu bicicleta pe radweg, sau cu trenul. Fericiti cei care nu-si pun intrebari!

     La intrarea in Graz au disparut indicatoarele. M-am „inecat” la mal. Norocul meu a fost un roman stabilit din 90 in Austria, acesta luminandu-mi calea. Cu chiu, cu vai, gasesc Altstadt-ul.

    Orasul e incantator. In centrul vechi m-a intampinat triunghiulara Hauptplatz, in mijlocul careia se afla statuia unchiului imparatului Franz Joseph, Johann, arhiducele care a contribuit la modernizarea asezarii. In fata sa, rathaus, o cladire neorenascentista din sec XIX. In stanga vad si cea mai mare statie de tramvai. E imensa! Piata e un adevarat furnicar, bun loc de plecare pe strazile intesate de magazine, care se pierd printre cladirile frumos colorate. Inima orasului e strajuita de Schlossberg-ul aflat pe dealul care domina orasul.

     

    Incantator! Dar pana am incercat un bancomat. Cardul nu merge! O fi de vina ATM-ul, e stricat. Un nou bancomat si aceeasi problema.  In buzunar doar 17 euro. Ce fac? Poate nu pot extrage numerar, dar sigur va functiona la vreun motel.

    Ceasul batea 20.00. Imi faceam curaj, la o bere. Band-o pe treptele de la baza statuii, a aparut Heinz, un austriac de aproximativ 40 ani. Biciclist si el, nu a durat prea mult sa aflu ca ne-a vizitat tara, evident pe bicicleta. De fapt, vazuse  din sa mai multe tari europene. Asa o fi?! P0vestindu-i patania, s-a oferit sa ma conduca spre doua moteluri, low cost, ceva studentesc, asa … pentru calatori. Danke, te urmez! Un stabiliment oferea cazare incepand cu 60 euro (chiar ieftin), iar al doilea era plin. Urma sa-l intreb unde-i gara, dar mi-a luat-o inainte si, dupa ce a dat un telefon, m-a invitat sa dorm in apartamentul sau. Asta da „ospitalitate” nemteasca. Mi-au trebuit cateva momente sa-mi revin din surpriza. Oricum, riscurile erau de partea amandurora, necunoscandu-ne. Nu era nici timpul si nici locul suspiciunilor. Eu eram romanul  invitat in casa austriacului!  Se pare ca nu suntem toti tratati la fel de urat peste hotare.

    In drum spre casa, Gregoar din Moldova (asa s-a prezentat), m-a rugat sa-i salut pe romani, oferindu-mi o doza de bere in schimb. Numai bine! In balconul apartamentului am savurat berea primita-n dar, sfatuit fiind de Heinz sa modific putin traseul de maine. Urma etapa maraton a voiajului, fiind si deluroasa, cu o culme pe la vreo 1200 m. Asigurarile primite in legatura cu monotonia primilor 40 km ai zilei, coroborat cu dificultatea urmatorilor,  m-au pus serios pe ganduri. Ma asteptau doua ascensiuni dificile. Pasul Pack, 1169 m si trecatoarea Griffen, 708 m, ultima parte a acesteia cu o panta de 12%-16%! Alternativa propusa de Heinz era de a parcurge cu trenul distanta pana la Koflach,  45 km, localitate situata la baza trecatorii Pack. In fapt, ne mai depinzand de cort si amplasarea sa in campinguri, sunt liber ca pasarea cerului.

    Foindu-ma, am adormit apasat de o multime de ganduri, toate concentrate intr-un singur punct. Dar nu mai conteaza.  Si totusi, se pare ca cineva, acolo Sus, ma iubeste!

    Gutten nacht!