Puţin neplăcut

   

   Ce bine am dormit, afundat în salteaua moale, acoperit cu o pilotă pufoasă. Torceam. Nu ştiu cum, dar am reuşit să mă trezesc înainte de cântatul cocoşului. Chiar  eram odihnit, şi ce tonus! Doar o mică senzaţie … de jenă, resimţită în zona inghinalilor imi spunea să evit şaua bicicletei.

   Sfertul de ceas rămas până la masă a fost suficient să consult trei hărţi, primite-n dar de la Heinz, detaliate, la o scară mult mai mare decât ceea ce aveam. Ştiam ce zi urma, cu cele două căţărări dificile, dar cu toate acestea n-am reuşit să ascund grimasele. Procentele gradului de înclinare a pantei tronau pe luciul hărţii, evidenţiate cu un roşu emocion, ca nu cumva să nu le observ. Şi erau formate din două cifre! Drăguţ, nu?  Mai aveam timp să pun în balanţă cele două alternative pentru abordarea primilor 40 de km, aşa  că mi-am cărat hoitul spre duş. Fredonam câteva versuri, amintindu-mi … treaba mea. Dar euforia a fost curmată imediat după ce-am deschis robinetul. Nu ştiu cum de nu m-am opărit! Un şiroi teribil de fierbinte mi-a golit minţile. Ochii îmi părăsiseră orbitele. Cumplit! Ce cântat? Repede cu apă rece, dar la fel, acelaşi şoc! La cât de gingaş, delicat m-am purtat cu robinetul, puteam cuceri şi dama de pică, numai apa era de nestăvilit. Abia am potrivit-o, eram epuizat.

   Şi totuşi, ce fac? Nu puteam lua o decizie salutară pe stomacul gol, aşa că, la masă! Micul dejun a constat intr-un ceai, o băutură colorată pe care am privit-o lung. „Bea-o până la ultima picătură, îţi va face bine. E izotonică!”  Ce putea fi? Da ştiu, dar … Până la urmă a intrat, cu puţină pâine prăjită, o cremă de brânză, unt şi deja familiara schinken.

– Te sfătuiesc să mergi cu trenul până la Koflach. Nu ai mare lucru de văzut până acolo, mai ales ca ţi-ai propus pentru azi destul de mult. Până pe malul lacului Klopeiner?

– Exact, la St. Kanziam.

– Păi sunt vreo 120 km şi două urcuşuri grele, mai ales primul. Te vor slei!

Kein problem.

Cum crezi, dar credemă, am făcut drumul de mai multe ori şi chiar nu merită. Mergi cu trenul, şi-mi vei da dreptate. Mai mult, ai unul pe la 11.00, numai bine pentru a mai colinda Grazul.

   Usturimea mă ruga să-l ascult pe Hainz, să fac măcar acum ce mi se sugerează. Da, dar asta însemna să parcurg o mică distanţă din itinerariu altfel decât pedalând. Poate e mai bine, că doar pudra de talc nu-i prea multă. Maxim două-trei pudrări.  

   După salutări, urări de bine şi câteva cuvinte de încurajare, am apucat-o spre gară. Am pornit de undeva dintr-un cartier cam îndepărtat de centru, şi evident, după prima la stânga, dreapta, iar stânga, uitasem indicaţiile neamţului. Rătăceam printr-un oraş atrăgător, înconjurat de coline line. Clădiri cochete, unele parcă din turtă dulce, străduţe înguste pavate, cred, la boloboc, magazine, baruri, restaurante, buticuri, flori şi verdeaţă peste tot. Parfum la tot pasul…

   Cam multă linişte într-un astfel de oraş. Şi discreţie. Totuşi, străzile nu erau pustiite, oamenii interacţionau. Parcă viaţa se scurge, nu-i trăită. Cum se poate? Nu, nu se poate. Pe o pantă lină, cum altfel decât ridicat din şa, îmi croiam drum printre pietoni. Bicicleta a prins puţină viteză. Nici o problemă, am frâne. Şi ce-a urmat?! Scârţâitul frânelor a risipit parfumul. Localnica şi-ar fi pierdut căţelul dacă acesta nu era în lesă, zbughind-o la fugă. Sărmanii oameni, dintr-un salt s-au lipit de clădiri, privindu-mă speriaţi. Zgomotul saboţilor a semănat teribil cu cel produs prin triajele autohtone. Voiam doar să dispar!

   Şi am apărut direct în Hauptplatz, buricul târgului, exact în faţa bancomatului care-mi crease ieri probleme. Banca era deschisă. Am intrat, elegant, cu casca în mână, cracul drept suflecat până sub genunchi, emanând un uşor iz. Încă n-am apucat să-mi spăl garderoba. Încăperea era imensă, însă niciun ghişeu sau birou. În schimb, lumea roia. Toţi erau îmbrăcaţi office, cam la fel. Care-s funcţionarii? Doi mi-au ignorat prezenţa,  doar o domnişoară mai volubilă a reuşit să încropească, spre surprinderea mea, doar câteva cuvinte în engleză. Ne-am înţeles cumva şi am ieşit împreună pentru a-i explica problema. Am încercat împreună cardul, dar acelaşi mesaj în toate limbile pământului, mai puţin română şi engleză. A zâmbit. „Cardul este blocat”. „Was?”. „Cardul dumneavoastră este blocat. Cel mai bine ar fi să contactaţi banca emitentă”, şi a plecat. Da, dar cum să sun, de pe ce? Telefonu` era mort. Am apelat la aceeaşi fătucă, fluturându-i prin faţă aparatul şi încărcătorul. A pirceput şi m-a trimis la o priză, care, pentru a avea acces la ea a trebuit să mut un ficus şi două măsuţe.  Toţi priveau şi nu înţelegeau ce se întâmplă. Dar s-au dumerit repede, începuse circul. Roşu ca para focului, eram în pragul unei crize de nervi. Nu era decât un pas până la infarct. Cu un calm care mă scotea din minţi, operatorul îmi povestea că măsura de blocare a cardului a fost luată numai pentru binele meu.

–  Bine, bine, dar de ce, când aş fi aflat dacă nu telefonam azi?

–  E blocat din aprilie…

– Aprilie! Suntem în iulieeeeeeee!!!

– A existat o suspiciune de fraudă şi am luat această măsură pentru siguranţa contului dumneavoastră.

– Omule, ştii unde sunt, ce-ampăţit?… 

   Absolut toată lumea era cu ochii pe mine, dar nu mă puteam controla. Am continuat tirada, un întreg arsenal, numai troacă de porci nu l-am făcut. Interlocutorul nu avea nici o vină, dar … riscul meseriei. După un sfert de oră am ajuns la un compromis: până la întoarcerea în ţară voi contacta un operator pentru a efectua tranzacţii. Nu puteam risca să umblu cu toţi banii în buzunar, aşa că am convenit să-i accesez în trei tranşe. Dar convorbirile cine le plăteşte? Asta e!

   Mi-am recăpătat buna dispoziţie bătând străduţele. La un supermarket am refăcut provizile: câteva sandwichuri, mere, nectarine, ciocolată şi apă. În faţa gării m-am oprit câteva clipe admirând-o, cu gura căscată. Un edificiu impozant, strălucitor poate şi din cauza sticlei care îl acoperea, ultramodern. Înăuntru era totul lună! Idicatoare către toate platformele, case de bilete, automate care eliberau tichete, toalete mai curate ca multe săli de mese vizitate, lifturi transparente – câte două pentru fiecare peron în parte. O minunăţie! În schimb, biletul mi s-a părut puţin cam scump pentru cei câţiva kilometri, trenul fiind de rang inferior, un fel de personal, cu oprire în fiecare staţie. E drept, am plătit şi pentru amica mea, în total 9,5 euro.  

   Ajungând cu jumătate de oră înaintea de plecarea trenului, am luat prânzul, proaspăt achiziţionat, pe o băncuţă aflată la platforma sapte. Era să mă înec atunci când, întorcând capul, la câţiva metri treceau camioane. Până să mă dumiresc de faptul că erau încărcate în vagoane, am golit un sfert de bidon cu apă. Aşa ceva nu mi-a mai fost dat să văd, doar auzisem. Cred că ar trebui să ies mai des prin lume.

   Tot drumul, aproximativ o oră, m-am înterţinut cu o doamnă respectabilă, englezoaică, stabilită în Graz de ceva vreme, nici nu mai ştia de cât timp. O companie plăcută. Vizitase plaiurile mioritice: Braşovul, Clujul, Sighişoara, M-ţii Apuseni, Maramureşul şi Bucoviona, urmând ca anul viitor să vadă şi Bucureştiul. 

   Era deja miezul zilei şi nu pedalasem niciun metru spre St. Kanziam, destinaţia finală a zilei. Din gara am pornit în trombă, nici măcar iritarea resimţită dimineaţă nu mă mai jena. Entuziasmul m-a ţinut chiar şi după ce şoseaua a început să urce, cum altfel decât pieptiş. Deja vu, exact ca-n zilele trecute. Cei 23 km ai urcuşului i-am parcurs în 2,5 h. Willkommen in Karnten! Spre surprinderea mea, m-am simţit ca acasa. Trecătoarea seamană foarte mult cu Pasul Bran, atât ca dificultate cât şi ca peisagistică. Chiar şi altitudinea, 1.169 m. Diferenţa? Pe lângă lipsa serpentinelor, aici omul sfinţeşte locul. Sa nu fiu greşit înţeles, nu că aş avea ceva cu brănenii, chiar mi-s simpatici, dar acilea se simţea grija pentru lucrul bine făcut, disciplinat. Totul era ca scos din cutie, casele minunat zugrăvite şi foarte curate, parfumate de multitudinea de flori aşezate la fiecare pervaz.  Niciun fir de iarbă crescut anapoda, gărduleţele simetrice, arborii toaletaţi, nimic lăsat la voia întâmplării. Dar parcă prea multă rigoare pentru standardele mele :), dar foarte frumos, cald, primitor. Între sate, lafel, peisaje încântătoare. 

   Pe coborâre nu am prea avut ochi pentru mediul înconjurător. Am remarcat un viaduct lung de vreo doi km, cocoţat la câteva zeci de metri deasupra mea, între două dealuri. Probabil autostrada. Viteză, viteză şi iar viteză. Concentrare maximă, deoarece aveam câteva kilograme în spate, ceea ce, pe bicicletă, mai ales la vale, se transformă în tone. Bicicleta era ca o nălucă, dar, în acelaşi timp, greu de oprit. Simţurile erau foarte ascuţite. Pericole puteau apărea după fiecare curbă. Apropo, şoseaua era foarte virajată, cu multe ace de păr, într-un contrast evident cu urcuşul.

   Păcat, dar s-a terminat repede. Nu-i corect să-ţi dai sufletul câteva ore urcând, pentru a te bucura doar câteva minute de vântul care-ţi flutură pletele, în timp ce cobori. E doar o amintire, acum sunt chel. Orcium, frumosul e . . . o stare de spirit :). Am coborât într-o clipă 13 km, diferenţă de nivel 550 m.

   Nu puteam începe ziua acasă şi să o termin în Austria. Nici vorbă! Din orăşelul Twimberg şi până la Wolfsberg, tronson care urmează cursul râului Lavant, traficul a fost un calvar. Dacă ieri abia întâlneam câte o maşină, azi m-am simţit mai rău ca pe DN1. Multe autoturisme, dar şi mai multe comione. Groaznic! Cu siguranţă în zonă era o balastieră. Toate camioanele transportau pietriş.  Cei 14 km dintre cele două localitaţi au fost cei mai înfricoşători pe care i-am pedalat de când mă ştiu! În ciuda aglomeraţiei, nu am primit nici un claxon, iar depăşit eram doar după ce şoferii se asigurau că manevra poate fi efectuată pe sensul opus, în condiţiile în care rulam lipit de parapetul din dreapta! Cu toată grija pe care mi-au acordat-o participanţii la trafic, mi-a fost frică! Din păcate, n-am savurat nici un moment frumuseţea peisajului. Cui îi ardea de aşa ceva?

   La Wolfsberg mi-am tras sufletul, poposind minute bune pe o bancă într-un parc draguţ. Perfect pentru realimentare: deja familiarele sandwichuri şi fructe. Mi-a fost teamă să încerc şi ciocolată. Dar nu era timp de pierdut, se făcea târziu, iar sosirea . . . peste cîţiva zeci de kilometri.

   Undeva în zare se conturau piscurile înzăpezite ale Alpilor. Eram tot mai aproape de ceea ce, la plecarea din ţară, credeam că va fi punctul culminant al călătoriei. Adevăraţii munţi urmau peste câteva zile. Până atunci, şoseaua m-a purtat prin incântătoarea St. Andra, o micuţă aşezare aflată la o aruncătură de băţ de Wolfsberg. Pare o staţiune, aşa, pentru seniori. Foarte cochetă. Chiar de la intrare m-a impresionat o superbă catedrală cu ale sale turle, cum altfel decât în formă de bulb de ceapă.   

   Puţină relaxare înaintea ultimului hop al zilei, dealul Griffner. Prin prisma altitudinii, părea o plăcere, 708 m. Diferenţa de nivel nu era nici ea mare, doar 270 m. Numai că, la faţa locului pare un munte, panta e înclinată rău de tot,. Ohoo, 12-16%! În vârf, descătuşare pe măsura efortului depus urcând. Peisaje minunate şi o coborâre pe cinste, abruptă, tehnică şi foarte solicitantă.

 

  Imediat după coborâre, am intrat în Griffen. Aşezarea poate fi trecută cu vederea, doar dacă pe culmea dealului la poalele căruia e aşezată, nu s-ar înalţa Schllosberb. Ceva în genul Cetăţii Râşnov, dar puţin mai greu accesibilă. După 70 de trepte urcate spre edificiu, am renunţat. Picioarele îmi tremurau. Pur şi simpli nu mă mai ascultau. Simţeam că, în cazul în care continui, mă dezechilibrez.

   După 100 km pedalaţi, cu 15 înaintea finalului planificat, m-am hotărât să înnoptatez la poalele fortăreţei. Se îngâna ziua cu noapte, nu puteam continua. E şi mâine o zi.

   Hangiţa m-a condus către o cameră mică, la căpătul unui coridor lung. Nu conta, aveam devoie de un pat şi un duş, atât. După trântitul bagajului lângă noptieră, trebuia să savurez o blondă rece, de-a casei. Atât de gustoasă încât s-au făcut trei. Primul pahar l-am golit în compania câtorva localnici trecuţi bine de prima tinereţe. Veneau de la câmp, îmbrăcaţi în blugi spălăciţi susţinuţi de bretele şi cămăşi în carouri.  Miroseau foarte frumos, a fâneaţă. Cam reticenţi cu mine, dar simpatici, plini de voie bună, haioşi. Au refuzat o poză de grup, pe motiv că vor apărea pe reţelele de socializare. N-am reuşit să-i conving. Au idei puţine şi fixe.

   M-am retras în grădină, unde, sub un măr, am băut următoarele două pahare cu bere. Timpul se comprimase. Eram împreună cu mine. Gânduri, idei, întrebări, răspunsuri, vise, sfaturi, sugestii, reproşuri, câte şi mai câte. Toate au pornit ca o … rupere de nori.

   O picătură de ploaie m-a reanimat. Ploua cu dragoste.

 

File de … poveste

     Statea aplecat si foarte concentrat asupra problemelor cotidiene, cautand solutiile optime. A tresarit la prima vibratie a biroului. Era doar telefonul care se zbatea, in surdina, undeva la stanga tastaturii. Raspunde. „Salut! Am vorbit cu ceilalti si ne vedem in oras. Ce zici? Vii?” Deja avusese parte de o zi grea, istovitoare, plina. Toate i-au mers pe dos, iar sfarsitul programului nu batea la usa, mai erau trei ore. Nu-i ardea de nimic, dar a acceptat. „Da, vin. Ne vedem acolo.” Si telefonul amutise. S-a gandit ca poate salva ziua petrecand restul ei in compania unui prieten bun si a celor doi amici.

     La ora cinci si-a luat geaca, rucsacul pe umar, si, iesind din cladire a pornit MP3-ul si a aprins o tigareta. S-a bucurat doar de cateva fumuri. Ploaia si vantul, frigul, l-au zorit, facandu-l sa paseasca tot mai grabit, infofolit, cu capul intre umeri.

     Putin zgribulit, trece pragul si se aseaza la masa celor trei, dar nu inainte de a ocoli mesele de langa geam. Dupa saluturi si strangeri de mana, fara a rasfoi pliantele de pe colt, comanda o cana cu fin fiert. Cateva inghitituri i-au fost suficiente, isi revenise. Nu-i mai vazuse de multa vreme, asa ca avea ce povesti. Ideal pentru a se detasa de tot ceea ce l-a incomodat la servici. Le-a impartasit cele mai noi experiente traite, cateva glume pe seama fiecaruia, sport, fete, …  voie buna.

     Intr-un interval de cateva minute face cunostinta cu doi baieti (amici ai mesenilor), veniti, intelesese, pentru concertul de vioara si chitara, sustinut mai tarziu, intr-un local aflat la cateva strazi distanta. Se simtea bine. Nici nu observase ca masa se umpluse. Aparusera alte trei persoane. Toata lumea discuta, radea cu toata lumea, dar el se simtea in centrul atentiei. Totul se invartea in jurul sau.

     Si a privit spre usa. Timpul s-a oprit. La fel si inima, pulsul. Privea chipul angelic, un par stralucitor cazut peste umeri, si ochii, ochii in care se scufundase… Cumva, isi cobori privirea spre umeri, intalnind silueta eleganta, gratioasa, parca intentionat acoperita de o helanca fara maneci, descoperindu-i bratele. Privea frumusetea in stare pura.  Trecand prin fata lui, ea i-a zambit sarmant, discret, multumindu-i pentru compliment. Nu i-a raspuns, era inert.

    Incerca sa-si revina. Mai comanda un vin, dialoguri fortate cu cei din jur, o tigareta, dar nimic. Nu putea ignora prezenta ei. Tot timpul ii intalnea privirea. Dorea sa-i vorbeasca, orice, sa-i auda glasul. Astepta un moment prielnic, dar nu stia care-i acela. Vazuse un inel pe degetul inelar. Ce putea fi? De logodna? Verigheta? Auzise franturi din discutiile lor. Pareri si impreii despre prietenii celor doua fete care o insoteau. Ea ofta, iar lui, pulsul i se accelera. Da, e singura! Dar nu avea curaj sa i se adreseze. Erau trei fete la masa, iar el, timid, cum va pune problema? Ce sa-i spuna? Nu mai facuse asa ceva. Sa-i ceara direct numarul de telefon? I se parea nepoliticos, deplasat. Trebuia sa duca discutia intr-acolo, dar cum?

     Amicii lui incepusera sa paraseasca localul. El nu; tot astepta. Avea tot timpul din lume. „Mai stau, merg si eu la concert”, le spunea celor care plecau. Tragea de timp. Dar se apropia ora concertului si tot nu gasea momentul. Nota de plata era achitata, paharele erau aproape goale, iar timpul zbura, venea clipa in care trebuia sa plece. Cateva impulsuri, dorinta, dar insuficient. Cateva clipe s-a gandit la lucrurile frumoase pe care le facuse de-a lungul timpului, decizile care i-au schimbat cursul vietii. Se imbarbata. „Ce am de pierdut? Decat sa-mi para rau ca nu am incercat, mai bine sa fiu dezamagit de ceea ce am facut, dar nu mi-a placut”. Offfff!

      Si inevitabilul s-a produs. Toti cei ramasi s-au ridict. El, si-a luat haina si rucsacul, pasind spre masa lor. Ii tremurau picioarele, iar inima-i sarea din piept. S-a apropiat, cerandu-si scuze pentru deranj. Toate cele trei l-au privit zambindu-i, sugerand ca nu a deranjat, din contra! Le-a intors zambetul celor doua, cerandu-si din nou scuze. Fetele pricepusera. Si-au indepartat privirile, iar el a ramas doar cu ea. „Ce s-a intamplat?” Zambetul, vocea, rasuflarea ei, toate il copleseau. P…p…,pu…, pur si simplu, imi placi! Si-a lasat mainile pe genunchi, ii tremurau… A incercat sa-i dea intalnire, fiindu-i jena sa-i ceara numarul de telefon. Ea intelesese si l-a ajutat. “Nu am certitudinea ca pot veni maine la sapte, lucrez foarte mult, dar iti pot da numarul de telefon”.  Tastand, se ruga ca ea sa nu priveasca display-ul telefonului pentru a nu-i observa tremurul degetelor. Abia nimerea cifrele. Nu realiza ce face! A tastat si a bagat telefonul in buzunar. Urma sa o sune a doua zi, spre seara. Se indragostise! Era ireal!

       A iesit din local agale. Dupa colt a inceput sa topaie, chiuind si cantand. A ajuns si la concert. Ar fi putut ajunge si pe luna! Era extaziat. S-a imbatat cu cateva acorduri de vioara, acompaniate de chitara. Simtea muzica, zambea, fiind incantat peste masura. Savurand, a consultat agenda telefonului. Dorea sa arunce o privire peste prenumele ei. Dar nu l-a gasit! Stupefiat, verifica toata agenda de mai multe ori. Imposibil! Cauta printre apelurile efectuate. Nimic. Nu o apelase. Se intoarse in localul cu pricina, dar masa era goala. „Fetele au plecat de-o ora, imediat dupa ce ati iesit dumenavoastra, iar de cand sunt eu angajata, un an, nu le-am mai vazut pe aici”. Vorbele barmanitei au cazut ca un fulger. S-a intors, dar nu a mai simtit muzica, nimic. Totul era tern. Si-a luat haina. rucsacul, MP3-ul, a aprins o tigareta si a pornit spre casa, pe jos, ascultand tot drumul Fade to black. I-a retinut chipul, prenumele si trei cifre din numarul de telefon. Atat.

       A prins rasaritul soarelui tintuind tavanul. Stia ca fructele din varf, cele mai bune, sunt greu accesibile, doar cativa fiind cei care pot ajunge la ele. Asta, dupa ce le gasesc. Lui, destinul ii puse in cale o stanca. Nu s-a resemnat. Toata noaptea s-a gandit la variantele, solutiile care-i puteau readuce numarul mult dorit. A apelat la colegii IT-isti, dar acestia nu l-au putut ajuta. A incercat la cateva service-uri specializate in telefoane mobile. Au ridicat din umeri. Reprezentantii fabricantului telefonului au pus capacul. NU se poate! Mai avea varianta retelelor de socializare. Ajuns acasa a inceput cautare. Erau sute, dar n-a gasit nimic. A inchis calculatorul si a incendiat o fumegana.

      Emotionat fiind, tremurandu-i degetele, nu a salvat contactul, apasand tastele aiurea… Minute bune s-a tot gandit, framantandu-se, si in acelasi timp, cautand raspunsuri la avalansa de intrebari care-l zapaceau. Dar la un moment dat a zambit, s-a intors pe-o parte, a inchis ochii, si a reinceput sa citeasca bucuria vietii.   

Inca nu stiu …

   Vacanta, concediu? Nici vorba. Telefonul s-a transformat intr-o goarna, spargandu-mi timpanul. La 7 .00 am sarit din pat, gata, gata sa-l rog pe tata sa-mi calce camasa in carouri, „stii tu; aia care-mi place mult”. Sezand pe marginea saltelei, roteam privirea prin camera, mai degraba salon, si nu prea intelegeam … O fanta de lumina slaba viola obscuritatea incaperii, strecurandu-se printre draperiile sifonate. Cateva frisoane au fost suficiente, revigorante. Sprijineam pervazul privind cu ochii cat cepele plafonul norilor cenusii, vestitori ai unei zile „minunate”. Patul ma imbia, dar stiam ca voi avea soarta cainelui. Trebuia sa ma urnesc, indiferent de starea vremii.

    Cu harta sub brat paseam spre sala de mese. N-a fost greu sa gasesc loc. Incaperea pustie sugera prezenta unui singur oaspete, micul dejun era pregatit pentru o singura persoana: o farurie, un pahar, o cana, doua felii de sunca, cred, doua chifle, o bagheta cu graham, dulceata de … cine stie?, putin unt, branza topita, cascaval, miere, ceai si suc de portocale. Si tacamuri. Un discret bon appetit mi-a mangaiat urechea, venit dinspre bucatarie.

    Savuram ceaiul cald, putin dulce, consultand harta. Ce zi! Imediat dupa start urma pasul Alp, 1099 m.Vazand harta, domnul de la bar nu s-a putut abtine, ocupand scaunul alaturat mie. „Incotro?”.” Spre Graz, via Alp”. O grimasa si un dezacord total din parte dansului. Intr-un final m-a convins ca trecatoarea e criminala, sfatuindu-ma sa aleg ruta mai usoara, chiar daca mai lunga, prin Bruck a.d. Mur.  Mai mult, m-a asigurat ca, in ciuda relativului plat al reliefului, peisajul este mai frumos decat cel prin trecatoare. „Tipu-i sarit, dar totusi, de-al casei. N-are motive sa spuna tampenii”. Ce sa fac?

    Auf wiedersehen, si pornesc imbracat cu toate hainele. Rece, umiditate. La intersectie m-am oprit cateva momente pentru a da cu banul: inainte spre Bruck sau prin munti? Tot timpul, drept inainte! Dar de multe ori am luat decizii … nu prea bune. Acum ce va fi? Imediat a inceput ploaia. Un mic chiosc, o statie de autobuz,  mi-a oferit adapost. Un tanar cuplu impingea un carucior, iar pe sosea doar doua masini. Atat mi-a fost dat sa vad timp de un sfert de ora, cat a plouat. Pustiu!


    Zecile de kilometri pana la Graz m-au facut sa ignor picaturile razlete, asa ca am incalecat, dar nu inainte de a „incalta ” doua pungi pentru gunoi. Trebuia sa protejez cumva incaltarile, si implicit sa-mi pastrez picioarele uscate. Ce caraghios, dar practic!

    Cei 55 km pana la Bruk au fost relaxanti, intr-o foarte lina coborare, acompaniat de cursul molcom al raului Murz. In ciuda falsului plat, mi-au trebuit patru ore presarate cu trei pauze, de ploaie. A doua a fost si cea de masa. Singurul magazin deschis a fost intr-o benzinarie, uitata de lume, la marginea unui catun. Trei chifle pline cu de toate au fost suficiente pentru un pranz, pot spune copios, in ciuda pretului. O mica avere in raport cu calitatea. Asta e, doar e duminca, iar pe aici lumea se cam respecta. Grilaje si obloane peste toate buticurile. Doar liniste, relaxare si … un om , liber? Dizer Ola!

    La confluenta raurilor Murz si Mur se afla cochetul Bruck, cu a sa piata centrala strajuita de cladiri multicolore. Privind spre stanga, pentru o fractiune de secunda m-am reintors la Venetia. Kornmesserhaus, caracteristica goticului venetian, se detasa de restul cladirilor, elegante, frumos pastelate. O adiere mi-a daruit un voal fin de apa,  probabil venerabila fantana de alaturi, sec. XVII, s-a simtit ignorata.

    Nu-mi permit sederi indelungate, fiind doar la jumatatea zilei. Destul de dificil a fost sa ies din oras, stradutele intortochiate dandu-mi de furca. Ma bufneste rasul, dar am avut nevoie de ajutorul a cinci persoane pentru a fi indrumat  spre iesirea catre Graz. A meritat circul. Greu de imaginat, dar prin aceast colt de lume, biciclistilor li se acorda un minim de atentie. Nu numai lor, in general … tuturor. Pana in capitala Stiriei, pedalam aproximativ 50 km pe o radweg (pista de biciclete), Murradweg. De necrezut! O limba de asfalt putin mai ingusta decat o banda destinata autoturismelor, doar pentru biciclete, amenajata fara cusur, intr-un cadru natural pe masura:

     O noua aversa de ploaie, nu mai stiu a cata, mi-a intrerupt inaintarea. Oricum, bun prilej pentru o mica gustare: o ciocolata si trei mere. Savurand potoalele ma tot gandeam cat de greu trebuie sa le fie localnicilor. „Cum ajungem de la Bruck la Graz?” Pai nu au multe solutii, doar cinci:  cu autoturismul pe soseaua nationala sau autostrada, cu o ambarctiune pe cursul raului, cu bicicleta pe radweg, sau cu trenul. Fericiti cei care nu-si pun intrebari!

     La intrarea in Graz au disparut indicatoarele. M-am „inecat” la mal. Norocul meu a fost un roman stabilit din 90 in Austria, acesta luminandu-mi calea. Cu chiu, cu vai, gasesc Altstadt-ul.

    Orasul e incantator. In centrul vechi m-a intampinat triunghiulara Hauptplatz, in mijlocul careia se afla statuia unchiului imparatului Franz Joseph, Johann, arhiducele care a contribuit la modernizarea asezarii. In fata sa, rathaus, o cladire neorenascentista din sec XIX. In stanga vad si cea mai mare statie de tramvai. E imensa! Piata e un adevarat furnicar, bun loc de plecare pe strazile intesate de magazine, care se pierd printre cladirile frumos colorate. Inima orasului e strajuita de Schlossberg-ul aflat pe dealul care domina orasul.

     

    Incantator! Dar pana am incercat un bancomat. Cardul nu merge! O fi de vina ATM-ul, e stricat. Un nou bancomat si aceeasi problema.  In buzunar doar 17 euro. Ce fac? Poate nu pot extrage numerar, dar sigur va functiona la vreun motel.

    Ceasul batea 20.00. Imi faceam curaj, la o bere. Band-o pe treptele de la baza statuii, a aparut Heinz, un austriac de aproximativ 40 ani. Biciclist si el, nu a durat prea mult sa aflu ca ne-a vizitat tara, evident pe bicicleta. De fapt, vazuse  din sa mai multe tari europene. Asa o fi?! P0vestindu-i patania, s-a oferit sa ma conduca spre doua moteluri, low cost, ceva studentesc, asa … pentru calatori. Danke, te urmez! Un stabiliment oferea cazare incepand cu 60 euro (chiar ieftin), iar al doilea era plin. Urma sa-l intreb unde-i gara, dar mi-a luat-o inainte si, dupa ce a dat un telefon, m-a invitat sa dorm in apartamentul sau. Asta da „ospitalitate” nemteasca. Mi-au trebuit cateva momente sa-mi revin din surpriza. Oricum, riscurile erau de partea amandurora, necunoscandu-ne. Nu era nici timpul si nici locul suspiciunilor. Eu eram romanul  invitat in casa austriacului!  Se pare ca nu suntem toti tratati la fel de urat peste hotare.

    In drum spre casa, Gregoar din Moldova (asa s-a prezentat), m-a rugat sa-i salut pe romani, oferindu-mi o doza de bere in schimb. Numai bine! In balconul apartamentului am savurat berea primita-n dar, sfatuit fiind de Heinz sa modific putin traseul de maine. Urma etapa maraton a voiajului, fiind si deluroasa, cu o culme pe la vreo 1200 m. Asigurarile primite in legatura cu monotonia primilor 40 km ai zilei, coroborat cu dificultatea urmatorilor,  m-au pus serios pe ganduri. Ma asteptau doua ascensiuni dificile. Pasul Pack, 1169 m si trecatoarea Griffen, 708 m, ultima parte a acesteia cu o panta de 12%-16%! Alternativa propusa de Heinz era de a parcurge cu trenul distanta pana la Koflach,  45 km, localitate situata la baza trecatorii Pack. In fapt, ne mai depinzand de cort si amplasarea sa in campinguri, sunt liber ca pasarea cerului.

    Foindu-ma, am adormit apasat de o multime de ganduri, toate concentrate intr-un singur punct. Dar nu mai conteaza.  Si totusi, se pare ca cineva, acolo Sus, ma iubeste!

    Gutten nacht!

Bergluft

    Ce vise! In fata se intindea oceanul, iar copilul care mai devreme se juca cu scoicile pe plaja fina, pornea in calatoria vietii. O ghirlanda in jurul braului, un dram de nebunie,  indragostit peste masura, s-a aventurat. Plutea drept inainte, spre acel pamant de a carei existenta nu stia.

     Emotionat cum rar mi-a fost dat sa fiu, cu stomacul cat un purice, am mijit ochii pe la 10. Vai, asa tarziu? Deja trebuia sa fiu in traseu! Colac peste pupaza, aveam de facut o alegere cumplita: plec cu sau fara cort? El si sacul de dormit cantareau 2,7 kg. Enorm, in raport cu ce urma! Dar ce sa fac, unde sa-l las? Mai mult, nici nu erau ale mele. Nu puteam lua aceasta decizie pe stomacul gol. In bucataria campingului se preparau niste sandwichuri cu un aspect jalnic, aparent necomestibile. Nu mi-a fost chiar usor, dar cu multa apa am reusit. Printre inghitituri am reusit s-o conving pe  domnisoara receptionera ca trebuie sa-mi gazduiasca sacul si cortul -„daca nu ma intorc in doua saptamani, il puteti vinde, arunca, faceti ce doriti” (scuze Gheo, dar nu aveam alternativa :)). Zece minute petrecute la masa au fost suficiente pentru ca cele cateva picaturi de ploaie sa ude prelata cortului. L-am intins, zvantat, sters, numai nu i-am cantat, doar, doar se usuca! Nu-l puteam strange ud, mai ales ca avea sa ramana impachetat mai multe zile. Intr-un tarziu, la 11.30, am pornit.

    Cateva strazi intortocheate, o privire aruncata peste umar palatului Belvedere, si am parasit orasul cotind pe drumul nr. 17 in directia Langenwang.  Primii 70 km i-am pedalat printr-un tinut nu foarte spectaculos, traversand campii fertile. Peisajul rural caracterizeaza Austria Inferioara, iar linistea vietii de aici ma indigna. Chiar si asa, e fermecator. Poate si din cauza fobiei austriecilor pentru ordine, curatenie si disciplina. Totul parea nou, imaculat.

 

 

 

    Rulam printre lanuri de cereale, imbatat de mirosul prospetimii. Parca prea relaxat, e drept, si datorita traficului, inghiteam asfaltul pe fundalul oferit de suieratul rotilor. Dar toate acestea au un pret, iar scadenta a sosit.  Linia orizontului nu mai era paralela cu solul, devenise sinusoidala. Inganfat, bateam la portile Semmeringului.  Trecatoarea face legatura intre Austria Inferioara si Stiria. Cat de greu poate fi? Inainte! Cu o altitudine pana-n 1.000 m, sub Predeal sau Bran, parea in alta liga. Da, dar la fata locului m-a intampinat Golgota. In cativa kilometri panta a urcat de la 457 m la 995 m, cu doar trei serpentine! Foloseam intreaga latime a soselei, ca doar nu era sa imping bicicleta. Imi ardeau gambele. Prea incordat in lupta cu muntele, n-am observat la timp pentru a o putea surprinde  intr-o poza, caprioara care mi-a aruncat o privire mirata, apoi a zbughit-o printre casele satenilor. Asa ceva! Doar peisajele reuseau sa-mi forteze un suras, rostogolindu-se cu repeziciune, indiferent de directia in care priveam.

 

 

    Sleit, fara vlaga, savuram o mica gustare: un baton cu ciocolata si un mar, ca desert. Eram in varful primului pas. Cat de greu a fost! Dar simteam un sentiment inaltator. Eram aproape de locul in care aruncasem prima ancora. Urmau alte zece zile cu cel putin o urcare similara. Voi reusi! Se ingana ziua cu noaptea, era timpul sa ma urnesc. Nu mai zic de temperatura scazuta.


    Coborarea a fost fantastica! Doar cateva masini m-au indemnat la prudenta. Toata soseaua, cu virajele ei largi, imi apartinea. Viteza mare si vant foarte rece, taios! Cel mai mult resimteau degetele, lipite de manetele reci ale franelor.

    Ora tarzie si vremea ostila m-au facut sa fiu macar azi intelept. Pacat, dar nu puteam termina ziua asa cum imi propusesem.   Am tras pe dreapta cu vreo 10 km  mai devreme, in cocheta statiune Spital am Semmering. Zimmer frey  am gasit destul de usor, dar foarte greu mi-a fost sa comunic cu gazda. Vorbea cinci limbi: germana, italiana, maghiara, slovena si… inca una, dar nicio o iota engleza! Negociam pretul facand „picturi murale”, neavand altceva la indemana. Efortul a meritat, obtinand o reducere substantiala fata de pretul avansat initial, incluzand si micul dejun, fruhtuch-ul.

    Am tras cortina, dar nu inainte de a consemna impresiile si cele mai importante momente ale zilei, savurand o blonda, din partea casei. V-ati  prins, nu? Era … o bere 🙂

    Pe maine!

Imperial

   Iesind din cort in aerul proaspat al diminetii, care incepuse sa se incalzeasca, m-am trezit dezmierdat de razele unui soare cald si zambitor, iar pentru o fractiune de secunda parea ca am dormit imbratisat de … Rai. In timp ce savuram ultimile provizii autohtone la un mic dejun campenesc, gandul imi fugea in primavara lui 2008. Au trecut trei ani de cand am dedicat, pentru totdeauna, o particica din mine, acelei saptamani petrecute hoinarind in acest oras colosal. Avand la dispozitie doar o zi, cu inca trei ani adaugati zestrei deja incarcata si in compania, de data aceasta a bicicletei, va fi altfel.

    Am incalecat bicicleta si dus am fost. Imediat ce-am parasit campingul am apucat faleza Noii Dunari (un brat artificial al Dunarii) spre centrul orasului. Vantul taios imi dadea de furca batand din fata, dar in lipsa bagajului consistent, a fost o placere.


    Credeam ca briza imi va tine companie, conducandu-ma doar pe firul apei, dar nu a fost asa. Rafalele maturau tot orasul. Era o vreme minunata, numai buna de pedalat. M-am indreptat spre zona centrala  pentru a revedea Stephansdom, cel mai frumos edificiu gotic din oras, aflat in zona pietonala a Vienei. La fel de maret precum mi-l aminteam, dar putin umbrit, parca intr-o lumina obscura, datorita schelelor ce-l strajuiau. Il priveam, revazandu-l pe acel tanar care-mi parea nemuritor, dar pe care-l intalnesc schiopatand, sprijinindu-se de un toiag. Si asa, Stephanplatz era un furnicar. Gloata de turisti pestriti, adunati din toate colturile lumii, se inghesuia pentru a lua pulsul celui mai important obiectiv al Ineer Stadt. Monumentul pare vesnic, intangibil, de neclintit, dar din pacate are nevoie de restaurare.


  Am continuat periplul spre Hofburg, resedinta familiei Habsburg. Palatul este ciudat, asimetric, fara vreo intrare principala. Cu toate acestea, este impozant. Gazduieste apartamentele in care a trait si a lucrat Franz Josepf  I, monarhul cu cea mai lunga domnie din Europa (68 de ani) si cel mai iubit imparat al Austriei. Trecand pe langa grajduri, un iz m-a trimis la celebra Scoala Spaniola de Echitatie. Aici, Lipitani sunt pregatiti si antrenati pentru reprezentatii de gala, faimoase in intreaga lume, desfasurate chiar in interiorul palatului. In ciuda pretului piperat, merita. Imediat aleea m-a purtat spre cea mai mare biblioteca in stil baroc din Europa, Prunksaal. Interiorul iti taie respiratia: coloane masive din marmura, capiteluri aurite, rafturi din lemn masiv cu insertii aurite, balcoane cu sculpturi, toate decoreaza o incapere ce gazduieste 200.000 de volume legate in piele.  Pot povesti vecinelor si despre muzeul dedicat imparatesei Elisabeta (Sisi), dar la capitolul picanterii.

      Plecand dintre trasuri, piatra cubica si tot ce inseamna Hofburg, m-am transpus in prezent. Eram pe Ringstrasse. Cu toata aglomeratia, excesiv de multe automobile si autobuze, aceasta centura a centrului Vienei este strajuita de cele mai grandioase cladiri imperiale. Cateva pedale prin Museums Quartier si iata-ma intr-un loc aparte, Muzeul de Istorie a Artei. Datorita posibilitatilor materiale si a dragostei fata de arta, habsburgii au cuprins aici a patra colectie de tablouri din lume, dar si obiecte din Egiptul, Roma si Grecia Antica. Mi-am bucurat sufletul reamintindu-mi (timpul nu mi-a permis sa vizitez muzeul) compania oferita de cele cateva lucrari ale lui Peter Paul Rubens, Titian, Bellini, Tintoretto, Rafael si Caravagio. Comentarile ar fi de prisos.


     Ratacind pe Ring m-am putut bucura in voie de cateva edificii publice  pe cat de importante, pe atat de impunatoare: Parlamentul, Rathaus, Naturhistorisches, Opera de Stat si Karlskirche.  Plimbarea a fost lipsita de orice fel de griji legate de trafic. Reteaua de piste destinate biciclistilor este excelent pusa la punct. Chiar daca se circula in mare parte, sa spun pe trotuar, pistele sunt amenajate cu un minim de logica, in asa fel incat nu se intersecteaza cu tronsoanele destinate pietonilor, nefiind nevoit sa fac slalom printre acestia. La intersectii au continuitate si fluenta, neexistand borduri. Deplasarea este cursiva si lina. Chiar daca Viena nu este un etalon in ceea ce priveste deplasarea pe bicicleta, nu am intampinat probleme in trafic. Am fost putin surprins de atentia aratata biciclistilor de restul participantilor la trafic. Daca vienezii nu sunt in top, imi pot imagina infrastructura si educatia nordicilor in ceea ce priveste cultul bicicletei?

   Adierea vantului ma indruma spre Schonbrun. Spre deosebire de Hofburg, resedinta de vara a familiei Habsburg este un adevarat palat imperial, fiind grandios, impunator, simetric. Exteriorul pare banal, dar interiorul este plin de sali in stil baroc si rococo, cu adevarat fastoase.

   Palatul, desi coplesitor, nu este singura atractie, asa ca am pornit prin parcul imens spre Wagenburg, un muzeu dedicat calestilor si saniilor pe care le-au folosit descendentii familiei imperiale. Dupa acest scurt rasfat, am admirat plantele exotice din Palmenhaus, o sera plina de cactusi, locuita de soparle, mamifere din desert si pasari. Ambientul era imbatator, lipsindu-mi doar cartea. Cateva clipe de relaxare m-au trimis in lumea viselor. Atipisem. Visam lucruri frumoase cand m-a trezit zarva facuta de multimea copiilor adunati la portile celei mai vechi gradini zoologice din lume. Am trecut printr-unul din cele doua labirinturi pentru a ajunge in fata Tiergarten, locul in care cuplul imprial servea micul dejun, printre animale. Dolce vita!

   Eheee, … la drum! Mai aveam multe de vazut, dar timpul era zgarcit. Totusi, nu puteam reveni in camping pana nu revedeam Majolika House. Dar unde o gasesc? In ghid nu era. Vag, imi amintesc de locatia ei, undeva pe linia metroului, in drum spre centru. Am intuit bine. Casa e decorata cu modele florale asezate pe placi de ceramica: trandafiri roz, boboci albastri si frunze verzi. Pervazurile incarcate de modele florale sunt asemenea fetelor cu flori in cosite. Proiectata de Otto Wagner, e  unul din cele mai de seama exemple ale stilului art nouveau.  Dar … iat-o!

   Chiar daca nu sunt cel mai mare fan al magazinelor, am continuat ocolul pe Mariahilfer Strasse, principala artera  comerciala a orasului. Pentru autoturisme si biciclete e un adevarat calvar. Strada e foarte ingusta – o singura banda pe sens  –  iar biciclistilor le este destinata o fasie lata de cativa centimetri, lipita de bordura. Fiind biciclist bucurestean cu state vechi, nu mi-a fost foarte greu sa ignor regulile elementare de circulatie. Altfel, eram si acum acolo.  Cu toate acestea, bulevardul are farmecul lui. Fiind dedicata pietonilor si in special cumparatorilor, artera este ticsita de magazine, cafenele, restaurante, saloane pentru inghetata si cinematografe.

   Pana „acasa” aveam de pedalat 13 km, iar ora destul de tarzie, coroborata cu norii amenintatori, m-au facut sa schimb angrenajul. Am pornit ca din tun spre Neue Donau, campingul de la periferia capitalei. Am strabatut padurea de castani din imensul Prater in cateva clipe. Ajuns la mal, a inceput ploaia. Eram destul de expus, asa ca am oprit la o terasa. A ploat exact cat sa golesc un pahar cu bere. Apropo, buna berea, facuta in casa. Mai departe, la fel ca dimineata, vantul tinea mortis sa-si apere teritoriul, canalul Dunarii, motiv pentru care n-a avut mila, fiind cat se poate de taios. Ii zambeam.

   In cort fiind, imi amintesc chipul cetateanului italian intalnit in gara din Budapesta. Cicloturist si el, tocmai terminase o tura de 5 zile de-a lungul Dunarii. Ce palid era!

   Ganduri peste ganduri. Voi putea termina Turul? Eu cum voi fi peste doua saptamani? Oare Heinrich Schliemann avea dreptate spunand ca „a te fi nascut fara ambitie este echivalent cu a te fi nascut fara un brat sau fara un picior”?

   Evient, fosnetul copacilor aplecati in fata regelui vant nu m-au lasat sa adorm prea repede. Un bun prilej sa-mi indrept sufletul spre casa, cei dragi, amintiri … Eram doar cu mine.

Drumul

   Priveam ploaia cu ale ei picaturi de argint si ma gandeam la anii copilariei,  cand eram la fel de mic, „salbatic” si liber. Imi imaginam, ca-n adolescenta, drumul intre Codlea si malul portughez al Atlanticului. O utopie. Asta, pana in urma cu vreo cateva luni, cand, pe undeva prin P-ta Alexandru Lahovari, la un pahar de vin, aduc in discutie o calatorie cu bicicleta, nu de talia celei la care visam, dar prin Austria. Cateva incurajari din parte prietenilor, mai mult din politete cred, si seara s-a sfarsit.

   Din acel moment m-am virusat, boala grea. Antidotu`? Turul Austriei. Convalescenta a durat trei luni, iar prima pilula a fost harta tarii valsului. Pe rand, au urmat ghidurile turistice, proiectul, cererile de sponsorizare, cate si mai cate. Luni de zile in care am trecut de la extaz la agonie si vice versa. Ma rezum doar la atat. Imaginatia e si ea un dar, asa ca bucurati-va…

   Iata-ma in Gara de Nord! Langa ultimul vagon o doamna, pe care o mai vasuzem, dar nu stiu unde, chicotea cu „nasu`”. Vazundu-ma, a devenit serioasa si m-a abordat. Ciudate gusturi, imi zic, dar m-am linistit repede. Era doamna de la CFR care-mi eliberase biletul de calatorie cu doua saptamani in urma. Surpriza! M-a asteptat cu doua suplimente, prin care mi-a modificat ruta Bucuresti-Viena si retur. Initial, biletul a fost emis pe traseul Bucuresti-Brasov-Sighisoara-Arad-Curtici…Viena, iar eu urma sa ma car, impleticindu-ma pe treptele rapidului al carui nume nu-l stiu a scrie, pe traseul Bucuresti-Brasov-Sf. Gheorghe-M. Ciuc-Cluj-Oradea-Episcopia Bihorului…Viena. Gestul m-a lasat per-plex. Nici macar contravaloare suplimentelor nu m-a lasat sa o achit „E greseala mea, scuzati-ma. Va doresc calatorie placuta!”. Nasul ma privea lung, probabil era invidios 🙂 Oare ce s-ar fi intamplat daca plecam pe ruta pentru care nu aveam bilet?

   Si trenul s-a asternut la drum. M-am inteles cu conductorul pentru a transporta bicicleta pana la Brasov, vagoanele nefiind prevazute cu rastel. Cam mare tariful, probabil din cauza atentiei primite din parte camaradei sale,  mai devreme. Cu vehiculul priponit intre vagoane si blocand intrarea in toaleta, incurcam tot traficul. Sa fie sanatosi! In afara eternelor scuze adresate calatorilor, amintesc vaicarelile unui domn, proaspat disponibilizat, in conditiile in care era cel mai bun angajat dintre toti muncitorii patronului; trei.

   In orasul de sub Tampa am ajuns la cateva minute dupa miezul noptii. Legatura cu Budapesta era peste vreo doua ore, la 01.50. Ma gandeam sa umblu pe strazi, numai in gara sa nu stau. Doua becuri albe luminau peroanele sinistre, un chiosc cu geamuri sparte si cateva persoane dubioase ratacind printre sine, cam acesasta era tabloul unei gari, pe care mi-o aminteam plina, indiferent de ora – un furnicar.

  Mi-a revenit culoarea in obraji cand mi-am intalnit parintii, veniti pentru a-mi tine de urat. Evident, n-au venit cu mana goala, ci cu doua pungi mari, mari pline cu merinde pentru drum: sandwichuri, fructe, biscuiti, prajiturele, ciocolata, apita, aaaa … si o bere.  Minunati!

  Sigur, a venit si momentul despartirii … si usa trenului s-a inchis. Bicicleta dezechipata si-a gasit loc, atarnand in rastel. Am adormit imediat dupa ce mi-am amenajat culcusul intr-un compartiment, trenul nefiind aglomerat.  O pleoapa ridicata la Toplita, probabil pentru a vedea gara in care coborasem de multe ori in vremea copilariei. Cu geamul putin „crapat”, nasul mi-a cam inghetat. Eram totusi in depresiunea Harghitei, polul frigului din Romania. Oricum, le-am urat minden jot (toate cele bune) catorva localnici, aici fiind rudele din partea mamei.

   Dar ce-am tresarit cand m-a trezit o domnisoara, cred, si al ei Canis! Dorea o companie placuta, pana la Oradea. Proasta alegere; chiar pe mine? Il preferam pe mos Ene. Am dormit pana la granita maghiara, cu foarte mici intreruperi. S-au cam indoit vamesii de ceea ce vreau sa fac, dar mi-au urat de bine.  Pana in capitala ungara doar pusta. De subliniat totusi, calitatea infrastructurii feroviare. Imaginati-va motaitul intr-un tren, pe fondul unui suierat placut, fara zdranganituri si trosnete. Socul cel mare l-am avut cand am trecut in Austria. Si mai si!

  La 16.20 am coborat la Kelety Pu, cea mai importanta statie feroviara din Ungaria. O bijuterie arhitecturala! Credeam ca in afara garii se circula cu trasuri si tramvaie trase de cai. Doar aspectul trenurilor te readucea la realitatea secolului vitezei, occidentale.

    Legatura cu Viena nu s-a putu face conform socotelii din targ. Trenul pe care speram sa-l prind (in imagine) era un Eurojet austriac, fratiorul TGV-ului francez. Se deplaseaza cu 200 km/h, facand vreo trei ore pana la Viena. Nici un succes sa-mi urc bicicleta in el. „For you sir, are other trains”. L-am implorat pe „nas”, dar nimic. Cum ajung la Viena? Prividu-l cum pleaca, odata cu el si norocul, imi imaginam aparenta relaxare oferita de o tigara. Doream si eu una. N-aveam timp de tampenii.

    La 17.38  porneam spre Gyor, intr-un regional, impreuna cu totii navetistii din Ungaria. Garnitura era plina ochi. Eram exact cireasa de pe tort. Stateam ba pe stanga, ba pe dreapta culoarului de acces. Frecusuri, injuraturi, mormaieli, toate in repertoriul unguresc. Oameni pestriti, din toate domeniile de activitate, nu prea veseli, mai degraba iritati dupa munca asidua. Cred ca le lipsea doar simtul umorului, in rest le aveau pe toate: grimase, frunti incretite, fete palide, iar pe chipurile ridate se puteau citi toate grijile si framantarile cotidiene.  

   Am strabatut jumatatea distantei dintre Budapesta si Viena intr-o ora si ceva. Cea mai incordata ora pe care am trait-o! In gara celui mai important oras din nord-vestul Ungariei s-au mai scurs 15 min. asteptand al patrulea tren in decurs de o zi. Asigurarile primite, in maghiara, din partea conductoarei erau imbucuratoare. Mergeam la VIena! Numai ca a omis sau nu (ne-am inteles din maini) sa-mi spuna ca voi ajunge la Viena din doua bucati. Acest tren avea capatul de linie la Bruck a.d. Leitha, imediat dupa granita austriaca. Pentru a fi sigur, am apelat la translator. Da, mama. Mi-a dat informatiile necesare pe care i le-a transmis telefonic „nasica”. Va imaginati circul? Totusi, de la Bruk mai sunt aproximativ 50 km pana la Viena. Negam ceea ce mi se intampla. Urma al cincelea tren. Eram incalzit dupa atata antrenament, asa ca piciorul pus pe treapta peronului vienez la 22.30 nu mi-a trezit vreo revelatie. Dupa 27 ore de drum capiasem, dar acesta era inceputul!

  Cautam campingul in carul cu fan la o ora la care fosta capitala imperiala parea pustiita. Harta gasita in receptia unui hotel – nu m-au cazat motivand lipsa spatiului pentru depozitarea bicicletei! – mi-a prelungit agonia. Era 00.00 si nu mai puteam, cedam. Trebuia sa ma intind, chiar si cu capul pe o bordura. Ca tacamul sa fie cmplet, si-a facut aparitia un echipaj de politie. Dar am avut noroc.  M-au condus pe cateva strazi pustii, prin care suieratul vantului iti amintea de pasarile lui Hitchoock, dar ma indreptam spre campingul mult dorit, spre un pat. Eram dispus sa platesc oricat pentru o camera de orice fel. Lumina obscura de la poarta prevestea inevitabilul. O coala de A4 trona pe intrare, intampinand turistii cu un calduros bun venit, in patru limbi, dar cu o mentiune: „in cazul in care ajungeti dupa inchiderea receptiei, va rugam sa alegeti o parcela pe care sa va instalati, iar plata o veti efectua dimineata”. N-am repetat nicio injuratura timp de cinci minute. Tot ce-mi mai lipsea era sa instalez cortul. Preferam dormitul in sac sub cerul liber, dar vremea nu m-a lasat. Asemenea vant nu prea vazusem, iar temperatura rezona cu luna octombrie. Am priponit cumva cortul, pe la 01.30, neavand cu ce sa infig pironii. N-am inchis un ochi toata noaptea. Cumplit!    

   Noapte buna … voua!

  

Visul


A fost odata un vis frumos

Cu un baiat si…

…in ultimii ani am tot asteptat ziua in care voi fi dezmierdat de ale sale raze, pe acoperisul celui mai spectaculos munte, sa impletesc acolo a Craiului cununa. Ne-am intersectat cativa ani, a fost mereu acolo, era imaginea paradisului, simbolul bogatiei, dar nu vedeam. Am fost orb.

   Iata-ne la drum! Am pornit din Plaiul Foii spre Spirlea, pe drumul pietruit umbrit de brazi inalti, incaruntiti de usnea barbata.

  Dupa un scurt ragaz in mica poienita langa refugiu, si 30 de minute plimbate, am ajuns la Zaplaz. M-am trezit contempland in fata portilor paradisului. Daca pentru decorarea Baptisterului florentin a fost nevoie de geniul lui Ghiberti, Zaplazul a fost desavarsit de gingasia naturii.

  

   Am trecut pragul, in bocanci fiind, si am pasit intr-o lume descrisa de cativa cunoscuti ca fiind gazda celui mai greu si mai frumos traseu montan marcat din tara, La Lanturi. Intradevar, timp de cateva ore, intre Zaplaz si creasta am fost la limita! Soarele imi veghea ascensiune, discret, de undeva de sus, asa cum a facut-o mai mereu. Hormonii pompau adrenalina. Eram extaziat. Frica, curajul, nesiguranta, bucuria, toate imi transmiteau un sentiment inaltator.

   Pasajele verticale se succedau, fasiile de grohotis mai alinau panta, iar calcarele ma claustrau. Un fir de ata putea ruina totul. Feeric!

 

   Creasta ma astepta onduland orizontul.

   De undeva de sus strangeam la piept tot ceea ce poate oferi mai frumos si mai placut acest pamant.


   Deasupra, cerul.

   Si totusi, ceva lipsea… Pentru cateva clipe l-am regasit, stralucitor ca intotdeauna, dar nu-l puteam cuprinde. Se indeparta. Privindu-ne, i-am urat „ramas bun”; restul e tacere. Pleca in Fagaras.

    Lasarea serii reducea mult temperatura, fiind tot mai frig. In refugiul Grind era forfota mare si nici un loc liber. Fara cort, doar cu saci de dormit, incepusem sa facem haz de necaz, incurajandu-ne, ca doar urma o noapte alba cu luna plina, pe la vreo 2 200 m altitudine si cateva grade peste zero. Grozav 😦

    Eram la cina, iar la un moment dat, din refugiu apare Ionel, si implicit salvarea noastra. Ionel, din Resita, era intr-o tura de vreo doua saptamani, in fata celei de a treia, singur, batand carari montane. L-am intrebat daca se muta, bagajul sau fiind infiorator.

   Auzindu-ne vaicarelile s-a oferit sa ne imprumute cortul sau de doua persoane, nou, scos din tipla. Nu puteam face mutre (noi fiind trei), chiar mai bine, inghesuiti ar fi fost mai confortabil din punct de vedere termic. Puteam dormii chiar afara atunci cand am vandut doi litri de apa obtinand vreo 350 ml de tuica. Celor doi baieti care ne-au dat-o le-a cam fost frica sa o bea. In cazul in care li s-ar fi facut sete, nu aveau cu ce s-o stinga. Detineau putin mai multa apa decat tarie. Am plecat noi fara cort, dar am carat pana-n creasta cinci litri de apa. Am injurat tot drumul din cauza greutatii, dar sus … dupa trei inghitituri am intrat in cort cu haina deschisa.


   Dimineata era „minunata”: frig, vant si ceata foarte deasa. Urma sa ajungem la Cabana Gura Raului via Vf. La Om,  Ascutit, Curmatura, Prapastiile Zarnestilor.

   Cu cateva zile inainte mi-am bucurat privirea cu cateva poze din creasta, cadre surprinse pe timp frumos. Daca aproape tot traseul dintre Grind si Ascutit este periculos, la Timbale e cumplit. Coroborat cu vremea, ma panicasem. Degeaba imi tot explica Gheo ca asa e in creasta, doar putina ceata care se va ridica, bla, bla, ….

    Mi-am descretit putin fruntea cand mi-au distras atentia o caprita si puiul ei, pascand la cativa pasi de cort.

   Dupa cateva sedinte scurte de autosugestie, m-am incumetat spre Piscul Baciului (2237 m), cel mai inalt varf al masivului, aflat la vreo 15-20 min. de refugiu. Aceasta portiune a fost pasnica, propice pentru gimnastica si inviorare (in contrast cu ce urma!).

   Dar am ajuns sus de tot, varful pe care, atunci cand mi-l imaginam privind Craiul din balconul casei, il credeam intangibil.

   Nu se vede, dar dadeam din coada. Oricum, nu stiu cum a trecut timpul petrecut in varf. Vise, ganduri, suflet,  tot ce aveam mai frumos plecase, undeva in alte locuri, in paradis. In cateva clipe am vizitat toate aceste minunatii care m-au imbogatit in ultimii ani, umplandu-mi sufletul.

   Spre Timbale! Gheo ne lumineaza calea; urma portiuea cea mai dificila a traseului.

   Intradevar, traseul este coplesitor! Punctul rosu e razlet, pe stanci, parca marcat de o capra neagra. In laterale hauri, in fata si-n spate doar blocuri de piatra. De nedescris, magnific! Fiind imbatat de adrenalina, foarte incordat si concentrat,  aveam senzatia ca pot urca Everestul. Nimic nu ma putea retine. Depaseam pasaje aproape verticale, praguri  strungi,  totul pe muchie.

   Timbalele semanau cu fesele unei dame.  Prea frumoase pentru a se aseza pe ele,  au fost ridicate spre inaltul cerului, putini fiind cei care se vor bucura de ele.

   Dupa un scurt popas in Ascutit, am coborat versantul abrupt spre Cabana Curmatura. De aici pana in Prapastii un lin drum forestier, excelent pentru a-ti trage sufletul rememorand cele doua zile. A fost sublim!

   Eram la rascruce si-mi place sa cred ca am avut de ales. Nu stiu ce poate fi mai greu in viata decat sa alegi.  La fel ca mai devreme, frumosul m-a parasit. Plecase spre acel loc pe care-l stia cel mai bine, in varful coroanei, unde nimic rau nu-i putea diminua stralucirea. Dar nu l-a mai gasit. L-am consolat promitandu-i ca, plecand pe alt drum, pe carari necunoscute, spre o lume noua, vom gasi locuri minunate in care va fi din nou el, altfel.

„Ramai cu bine, visul meu

Si s-auzim de bine,

Te voi pastra in gandul meu,

Voi fi mereu cu tine”

Maratonul Bucegilor

  In urma cu doua saptamani, Dragos mi-a adus la cunostinta organizarea Maratonului Bucegilor, concurs de MTB ce urma sa se dispute in cadrul Padina Fest pe 7 august. Mi-a suras ideea, in conditiile in care nu mai participasem la o competitie de biciclete. Evident, gandul imi statea mai mult la iesirea de sfarsit de saptamana, in inima Bucegilor.

    Am aruncat o privire asupra traseului, iar entuziasmul mi-a cam pierit. Lung de 40 km, diferenta de nivel mai mare de 1 000 m, punctul cel mai inalt la Babele, via Piatra Arsa, si o coborare infioratoare spre Padina, traseul parea ca traverseaza culmile neantului. Ma gandeam ca maratonul meu va fi ca o drumetie la picior, dar cu un bagaj mai mare, bicicleta. Oricum, important e sa particip 🙂

    Nu va mai povestesc drumul pana in Padina pe traseul Targoviste – Moroeni. Ca fapt divers, celor ca mine (primul drum in Padina) le spun ca din Moroeni sunt 36 km de drum forestier pe care i-am parcurs in doar 2,5 h. Da stiu, dar, doar la destinatie am aflat ca se putea ajunge in Padina si prin Sinaia, pe un traseu mai scurt, prima sa jumatate fiind proaspat asfaltata.

   In Padina am ajuns la miezul noptii, am instalat corturile (eram impreuna cu Anca si Geo), iar pana la 6 nu m-am urnit de langa foc. Erau 5 grade!

 

    Prima jumatate a zilei de sambata am dormit-o, iar a doua am pedalat vreo 15 km alaturi de noua mea partenera. Nu m-am asteptat la vreo piesa, dar nici chiar asa!  Avea vreo 15 kg, furca intepenita, iar saua…nu va spun. Totusi, avea frane bune.

   la „incalzire”:

 

    Dupa ce mi-am luat doza de muzica live cantata de Still Born, Travka si Vita de Vie, m-am retras in cort, adormind gandindu-ma la ziua concursului.

    Bine ca m-am odihnit, am dormit bustean. M-am trezit cu niste emotii cum nu am mai avut de mult. Acestea s-au mai risipit cand, uitandu-ma in jur, am vazut destule siluete care nu erau croite chiar pentru acest gen de activitate. Dupa cateva cuvinte de instruire si incurajare adresate de organizatori, concurentii s-au imbulzit la start; m-am asezat la coada plutonului.

  S-a pornit in forta, primii 13 km fiind un relativ plat, pana dupa lacul Bolboci. Concurentii rulau foarte repede, tare. Acum mi-am dat seama de lipsa unei biciclete bune. Nu aveam destule pinioane, pentru a pedala un angrenaj mai greu. La un moment dat, am ajuns la o intersectie, unde am pornit-o spre Babele, intr-un urcus continuu. De aici am inceput sa recuperez ce pierdusem pe plat. La deal conteaza mai putin materialul de concurs, diferenta o face concurentul. Am depasit usor foarte multi concurenti, iar gandul imi zbura deja la o clasare in primii 38, nr. cu care am luat startul. Asta-i omu`, la inceput imi doream doar sa termin, iar pe parcurs aveam in minte doar o clasare in fata. Era o lupta cu mine, trebuia sa-mi stapanesc adrenalina care ma facea sa-mi pierd controlul si sa pedalez la limita, dar in acelasi timp stiam ca trebuie sa-mi dozez efortul, si cel mai important, sa-mi controlez psihicul.

   Urcusul greu de cativa kilometri a triat concurentii, pe platou avem in fata, razlet, cativa participanti. Am prins doi baieti care mergeau intr-un ritm bun stand in trena lor aproximativ 15 min. M-am odihnit putin (e mult mai usor sa pedalezi in trena). La un momentdat, cand urcusul s-a pronuntat, am accelarat lasandu-i in urma. In fata vedeam trei persoane, dar la o oarecare distanta. Credeam ca nu mai am sanse sa-i ajung, deoarece urcusul era pe sfarsite, iar la coborare nu-mi faceam iluzii. In acelasi timp, pozitia in cursa nu-mi era amenintata, avand un avans destul de important fata de urmatorii concurenti. Asta e, mi-am zis, important e ca termin primul concurs la care particip. Starea de spirit s-a schimbat brusc cand, inainte de Babele, am intrebat un „oficial” de pe margine daca sunt multi concurenti in fata. Cand am auzit „sunteti pe locul 21” picioarele nu mai simteau nimic, ia mintea imi spunea ca cei trei din fata nu au nici o sansa. Turbasem, spiritul competitiei imi trecea prin toate capilarele. Pana la final n-am mai vazut nici pasune alpina, nici peisaj, nici „babe”, nimic. Ii „vedeam” pe cei trei din fata, chiar daca prima parte a coborarii pe o portiune de cateva serpentine nu vedeam pe nimeni. In padure totul s-a schimbat, mai ales pe ultima parte a coborarii, portiune pe care am reusit sa depasesc doi concurent (imi cer scuze fotografului caruia, trecand in viteza prin rau, i-am udat DSLR-ul). Finalul m-a gasit pe locul 18 la general, iar la categoria sub 30 ani, pe 7.

   A fost un rezultat bun, la care n-am sperat, pentru primul concurs, tinand cont si de materialul de care am dispus. Oricum, mi-a placut experienta. Din pacate, pentru voi :(, nu am poze de pe traseu, voi posta cateva de la start si de la final.

   emotiile de la start

     la final

      festivitatea de premiere … a altora

Cicloturism in ritm de vals, partea a II-a

          9.Dupa o saptamana de pedalat, pe 9 iulie, e prima zi de pauza, prilej de a vizita capitala Tirolului, cel mai mare oras din vestul Austriei. Innsbruck-ul este inconjurat de varfuri montane inalte: Nordkette (Hafelekar, 2334m) la nord, Patscherkofel (2246m) si Serles (2403m) la sud. Orasul a fost de doua ori gazda Jocurilor Olimpice de Iarna – in 1964 si in 1976. Nu multe orase din lume s-au bucurat de privilegiul de a gazdui de doua ori Jocurile Olimpice.

          Centrul orasului este o combinatie intre gotic si baroc. Cele mai multe atractii sunt concentrate in orasul vechi, Altstadt: Acoperisul de Aur, Domchirche, Hofburg, Hofkirche si Volskunsmuseum (Muzeul Tirolez de Folclor). De asemenea, tot in orasul vechi se intinde Maria Theresien Strasse, cea mai importanta artera comerciala a orasului.

          La 6 km in afara Altstadt-ului, se afla Schloss Ambras, resedinta lui Ferdinand al II-lea, unde turistii isi pot face o imagine asupra vietii la curte din sec. XVI. Pentru turistii pasionati de sporturi de iarna, la sud de centrul orasului, se poate vizita celebra trambulina de sarituri cu schiurile,  Bergisel. Aici are loc a III-a etapa a Turneului celor 4 Trambuline, competitie care se desfasoara anual, la cumpana dintre ani. Platforma panoramica din varf ofera o perspective de 3600 asupra lumii montane tirolieze.

 

          Imprejurimile orasului sunt extreme de atragatoare pentu toata gama de turisti. Pentru activitati in aer liber se recomanda Seefeld si Stubaier. Pentru pasionatii de istorie, oraselele Stams si Hall sunt adevarate perle gotice. Pentru extravaganti este recomandat orasul Schwaz cu un Altstadt minunat care s-a dezvoltat datorita extragerii argintului.

           10.Dupa odihna urmeaza etapa a VIII-a intre Innsbruck si Kitzbuhel, 94 km. Pana pe malul lacului Archensee, traseul urmeaza ruta parcursa in urma cu doua zile. Inainte de destinatia finala a etapei, ajung la  Worgl, un oras micut, pitoresc, dar un foarte important nod rutier si feroviar al Austriei, aflat aproape de granita cu Germania. Peisajul alpin ma va acompania pana la Kitzbuhel, o meca a schiorilor. In aceasta statiune cosmopolita si ultramoderna se desfasoara anual ,incepand cu 1931, concursul de coborare cel mai astepta din cadrul Cupei Mondiale de schi alpin.

          Localitatea pare desprinsa din poveste, avand o arhitectura cu un pronuntat caracter gotic, iar casele sunt asezate pe fundalul unor pajisti alpine. In ciuda faptului ca statiunea atrage in continuare clienti foarte bogati (staruri de cinema, personalitati din lumnea sportului si showbizului, oameni de afaceri), si-a pastrat aerul linistit. Centrul orasului este concentrat in doua piete, Vorderstadt si Hinterstadt. In ambele existand case medievale. Intre ele se afla Katharinenkirche, monument in memoria celor cazuti in timpul celor doua conflagratii mondiale.

          La 2 km de centrul localitatii, la umbra vafului Kitzbuheler Horn (1996 m) voi incheia etapa in campingul Schwarzsee, pe malul lacului cu acelasi nume.

           11.Pe 11 iulie pornesc spre Salzburg pe un traseu lung de 111 km, intre Kitzbuhel si Goling. Nu dupa mult timp de la plecare, trecatoarea Pas Griesen (967 m) va marca trecerea in landul Salzburg.

          Regiunea ofera o minunata combinatie de atmosfera urbana si zona alpina, capitala, minunat oras baroc, constituind principala destinatie. In sudul landului o importanta foarte mare o au sporturile de iarna. Vara insa, oraselele servesc sutelor de mii de turisti ca puncte de plecare in labirintul de trasee montane, cel mai important loc fiind Parcul National Hohe Tauern. La fel ca vecinul Tirol, Salzburgul este in oferta celor mai multe agentii de turism, iar foarte multe carti postale din Austria sunt imprimate cu poze din peisajul idilic de aici.

          Ca si in zilele anterioare peisajul este coplesitor, soseaua fiind incadrata de maretii Alpi. La fel ca-n Innsbruck, localitatea Bischofshofen organizeaza ultima etapa a Turneului celor 4 Trambuline.

          Ziua se incheia la 27 km de Salzburg, campingul Aqua Salza din localitatea Golling.

           12.Pentru 12 iulie am de pedalat doar 41 km intre Golling si Seekirchen, dar de vizitat superbul oras al lui Mozart, Salzburg.

          Orasul are cea mai puternica influenta italiana de la nord de Alpi. Pentru multi, Salzburg reprezinta chintesenta Austriei, aici regasindu-se cele mai frumoase cladiri in stil baroc din tara, peisaje minunate dar si avantajul unei traditii musicale. Aici s-a nascut Wolfgang Amadeus Mozart, cel mai renumit fiu al orasului. In numele compozitorului se desfasuara anual Festivalul de la Salzburg, o manifestare de renume mondial, in cadrul careia au loc spectacole de muzica clasica si teatru.

          Capitala landului este trepidanta tot anul si nu se poate vorbi de o perioada buna pentru a-l vizita. Raul Salzach imparte orasul in doua. Centrul sau este format din cladiri arhiepiscopale dominate de castelul Hohensalzburg. Majoritate atractiilor turistice se afla in aceasta zona: casa in care s-a nascut Mozart, Salzburg Museum, turnul cenusiu Rezidenz Neugebaude, Domkirche, Franziskanerkirche, Rupertinum, Schloss Mirabell si Mirabellgarten, Naturkundemuseum si multe altele. Si imprejurimile Salzburgului ofera atractii cum ar fi: Schloss Hellbrunn, Volksmuseum si muntele Untersberg la o altitudine de 1995 m.

          Peste o zi petrecuta in acorduri si ritm de vals, voi trage cortina in campingul  Fenninger Spitz, pe malul lacului Wallersee, la 14 km nord deSalzburg.

           13.Pentru a XIII-a zi traseul insumeaza 111 km intre Salzburg si Linz, capitala Austiriei Superioare. Cea mai mare parte a zilei voi urma soseaua nr. 1 de-a lungul raurilor Ager si Traun.

          Imediat dupa start, peisajul alpin cu care am calatorit in ultimele zile ramane in urma, luandu-i locul cel format din zone agricole. Austriecii considera Austria Superioara ca fiind o zona rurala, majoritatea turistilor preferand sudul landului, zona Slazkammergut, unde sunt numeroase lacuri. Foarte multi turisti viziteaza si parcul Parcul National Kalkalpen, aici fiind gazduita cea mai mare zona forestiera din Austria, protejata prin lege.

          Un punct important al zilei in reprezinta orasul Wels, cu un centru istoric deosebit de frumos si cu impresionante vestigii romane. Cel mai atragator punct este Stadtplatz, o piata lunga inchisa la un capat de poarta Ledererturn.

          Orasul de destinatie, Linz, este al treilea ca marime din Austria. Desi nu este o destinatie turistica, fiind un oras industrial, Linz are un Altsadt minunat, traversat de Dunare, si unul dintre cele mai inovative muzee din Europa, Ars Electronica. In ciuda faptului ca se afla in umbra mult mai preferatelor de turisti Viena si Salzburg, orasul a fost declarat Capitala Europeana a Culturii in 2009. In piata Hauptplatz, considerate printre cele mai frumoase din Austria, sunt cladiri inalte, zugravite in colori pastelate, si o coloana a Sfintei Treimi realizata din marmura. Cele doua turnuri ale Alter Dom sunt foarte fotografiate de turisti. De notorietate se bucura si Stadtpfarrkirche deoarece in interior, sub o piatra funerara, se afla inima imparatului Fredrich III. De aici, pentru a se ajungela Schloss, trebuie traversate cele mai pitoresti stradute ale orasului, aglomerate de foarte multi turisti. Castelul, cu aspect de fortareata, a fost construit dupa ce Matei Corvin a ocupat cea mai mare parte a estului Austriei.

          Camparea se va face in campingul Pleschingersee, pe malul Dunarii, fluviu al carui curs il voi urma pana la destinatia finala, Viena, in urmatoarele doua zile.

           14.Linz – Schonbuhel, 96 km. In aceasta zi voi urma cel mai celebru traseu din Europa amenajat pentru biciclete. E vorba de traseul care porneste din Passau, Germania, strabate Austria pe intreg parcursul Dunarii, si se termina in capitala Slovaciei, Bratislava.

           Ciclistii din intreaga lume vin cu zecile de mii pentru a se bucura de infrastructura oferita de acest traseu lung de 365 km. Este foarte bine semnalizat, gradul de dificultate este scazut, iar din acest motiv toate categoriile de ciclisti se pot bucura de zonele extreme de pitoresti prin care trece traseul.

          Primul obiectiv al zile il reprezinta satul Mauthausen, renumit pentru lagarul de concentrare KZ Mauthausen, cel mai important din Austria. Teoretic lagarul era unul de munca nu de exterminare. Din cei 200.000 de prizoneiri trecuti prin lagar, jumatate au murit.

          La mica distanta de sat, la confluenta dintre Enns si Dunare, se afla frumosul oras fortificat Enns. In hauptplatz sunt o gramada de case, in stil baroc, vopsite in culori multicolore. O priveliste minunata se deruleaza din turnul Stadtturn inalt de 60 m. Multe desoperiri arheologite sunt prezentate in muzeul Lauriacum si in St Laurenz Basilika.

          La Melk voi vizita cea mai importanta manastire baroca din Austria (foto).

 

          Situata pe o stanca de granit, undeva deasupra Dunarii, abatia domina peisajul. Orasul aduna anual peste jumatate de million de turisti care vin pentru a admira decoratiunile baroce realizate in secolul XVIII.

          Noaptea o voi petrece in campingul Sumpfer din satul Schonbuhel.

           15. Ultima zi a turului Austriei, 15 iulie va insuma 115 km, intre Schonbuhel si Viena. Continui traseul Dunarii, cel mai frumos si pitoresc tronson, cunoscut sub denumirea de Wachau. Dealurile incarcate de vita-de-vie se rostogolesc in Dunare. Cei 40 de km ai Wacha-ului sunt cei mai vizitati din intreaga Austrie Inferioara.

          Urmeaza orasul Krems an der Donau. Localitatea constituie un port important la Dunare, iar infiintarea universitatii pentru studii aprofundate si a unui centru pentru arte a adus cultura tinerilor, element esential intr-un oras prosper si linistit. Cea mai importanta strada a orasului, Landstrasse, este o artera comerciala foarte aglomerata, pietonala si plina de cladiri vechi. Cladirea primariei, Rathaus, este foarte frumoasa construita in sec XVI. Cea mai mare piata din oras este dominata de Pfarrkirche, o biserica romanica. La 10 km de Krems, intr-un parc englezesc, se afla Schloss Grafeneg, un castel in stil neogotic, o adevarata fantezie.

          In continuare traseul serpuieste pe malul fluviului printre satele impanzite de turistii care pedaleaza pe celebrul traseu dunarean.

          Dupa doua saptamani petrecute in saua bicicletei, 1259 km pedalati pe drumuri incantatoare, periplul se incheie in campingul Neue Donau, la Viena, lacul din care am pornit pe 1 iulie.

 

Cicloturism in ritm de vals, partea I

          Acest proiect se doreste a fi o incursiune de aproximativ doua saptamani pe meleagurile austriece, cu bicicleta.

         Cicloturismul este o activitate turistica, un mod de recreere, dar si un sport. Pe langa beneficiile aduse mediul inconjurator, aceasta activitate ofera avantaje cum ar fi: un stil de viata sanatos, costuri ale expeditiei mult reduse, perspective admirabile asupra peisajului comparativ cu celelalte mijloace de transport care folosesc carburanti si, nu in ultimul rand ,combinarea perfecta dintre sport si relaxare.

          Austria este situata in centrul Europei, intinzandu-se de-a lungul a 700 km, de pe malul lacului Baden, in vest, pana la Campia Ungara, in est. Tara, fara iesire la mare, cu o suprafata de 83.858 km2 este impartita in noua regiuni numite landuri, iar populatia  este de 8,2 milioane locuitori. Este o tara muntoasa, circa trei sferturi din suprafata teritoriului fiind ocoperita de aceasta forma de relief, altitudinea medie fiind de 910 m deasupra nivelului marii.

 

          Prin prisma asezarii geografice si a reliefului spectaculos, Austria este vizitata anual de aproximativ 18 milioane de turisti dornici sa descopere frumusetile acestei tari: renumitii Alpi a caror inaltime depaseste adesea 3.000 m, frumoasele orase, superbele sate de munte, lacurile, muzeele, caii lipitani, zonele de sport, etc.. Majoritatea covarsitoare a turistilor se deplaseaza prin Austria cu autoturismul, motocicleta, autobuzul, trenul si avionul. Suprafata relativ mica a teritoriului austriac, coroborat cu multitudinea destinatiilor turistice, permit parcurgerea distantelor si cu bicicleta.

           Calatoria va fi efectuata de Alexandru Alupei – membru al clubului montan High Trek Targoviste – ciclist amator, impatimit al sportului in general, cu experienta in cicloturism si outdoor. Cele mai insemnate ture cicilstice: manastirile din Bucovina si judetele Brasov, Covasna, Harghita.

           Obiectivul calatoriei este acela de a plimba tricolorul romanesc pe ghidonul bicicletei, promovand o activitate de mare perspectiva – viitorul drumetiilor turistice – ca alternativa la turismul conventional, printr-una dintre cele mai frecventate destinatii turistice ale Europei.         

           Plecarea va avea loc in ultima zi a lunii iunie, din Brasov. Distanta dintre Brasov si Viena, 1.000 km, va fi parcursa cu trenul, tranzitand Ungaria.

           Itinerariul propriu-zis va insuma 1.259 km care vor fi pedalati in 15 zile, camparea facandu-se la cort. Traseul va porni din Viena si va trece prin cele mai importante orase ale Austriei: Graz, Klagenfurt, Innsbruck, Salzburg si Linz.

          1.Pe 1 iulie voi vizita capitala Austriei. Viena este un oras construit pentru a fi capitala a Imperiului Habsburgic. O mare atractie a orasului este Kunthistorisches Museum, una dintre cele mai mari colectii de arta din lume. De asemenea, Stephansdom, cel mai impresionant edificiu gotic din oras, se afla in zona pietonala care formeaza labirintul de starzi Inner Stadt. In sud-vestul zonei se regaseste palatal Hofburg, fostul palat imperial si resedinta familiei Habsburg. In prezent, palatul gazduieste numeroase muzee. In drum spre Palatul Schonbrunn, nu trebuie ratat renumitul parc de distractii vienez din cartierul Prater. Fosta resedinta de vara a familiei Habsburg, Palatul Schonbrunn (foto), este o adevarata capodopera a stilului rococo, un loc care trebuie vizitat chiar si pentru frumoasele sale gradini.

 

          2.In prima zi de pedalat, 2 iulie, voi parcurge 108 km intre Viena si Langenwang, un mic orasel din landul Stiria.

          Las Viena in urma si pornesc spre sud, traversand Austria Inferioara, cel mai mare si mai populat land al tarii. Peisajul rural si zona de campie caracterizeaza cea mai mare parte a acestui tinut. Pasul Semmering ,aflat la altitudinea de 995 m, marcheaza trecerea din Austria Inferioara in Stiria. La aproximativ o ora de pedalat din varful trecatorii, se afla Europa Camping din localitatea Langenwang, punctul terminus al primei zile.

          3.Cea de-a doua zi se va intinde pe 83 km intre Langenwang siGraz, capitala landului Stiria. Imediat dupa plecare, traseul atinge cel mai inalt punct al zilei, pasul Alp (1.099 m). In continuare, panala Graz, drumul urmeaza cursul raului Feistritz intr-o coborare lina.     

          Majoritatea turistilor care ajung in Stiria viziteaza in primul rand orasul Graz (sus), al doilea oras ca marime din Austria, avand o populatie de aproximativ 250 mii locuitori. Graz-ul, al carui centru este protejat de UNESCO, este asezat pe malurile raului Mur, iar majoritatea atractiilor se afla pe malul estic. Inima orasului este Hauptplatz, o piata triunghiulara, incadrata de fatade din secolelel XVII-XVIII. Spre nord, se ajunge la Stadpfarrkirche, o biserica in stil baroc, unde se poate admira Inaltarea Maicii Domnului atribuita lui Tintoretto. La mica distanta se afla Domkirche, o biserica gotica din sec. XV. Pentru o a admira panorama orasului se poate urca la Schlossberg, un deal in varful caruia se afla castelul, acesta fiind locul preferat pentru plimbare a citadinilor.

          La 6 km de centrul orasului se afla Camping Central, locul in care voi trage cortina peste a doua zi a calatoriei.

          4.Pe 4 iulie voi parasi capitala Stiriei indreptandu-ma spre Carintia, in etapa maratona a voiajului. Imediat dupa Graz, traseul ajunge in satul Pieber renumit pentru caii lipitani. Crescatoria din localitate a dat armasari pentru Scoala Spaniola de Echitatie de la Viena. In continuare, drumul urca spre trecatoarea Packsattel (1169 m), marcand granita dintre Stiria si Carintia.

            Lacurile si peisajele alpine ii fac pe majoritatea austriecilor, germanilor si italienilor sa considere aceasta provincie ca fiind una din cele mai tentante destinatii de vacanta din Europa Centrala. Pe lacurile din regiune se pot practica innotul, iachtingul, scufundari, schi nautic, windsurfing. In fiecare sat si orasel din regiune exista o zona acoperita cu iarba, la malul apei, unde se poate face plaja si se pot practica sporturi nautice. La mare cautare sunt si golful, tenisul si trekingul, numeroase terenuri si trasee sunt amenajate in zona.

          Bicicleta ma va purta prin valea raului Lavant oferind peisaje minunate cu varfurile de peste 2.000 m ale muntilor Saualpe si Koralpe. Dupa 124 km de pedalat, traversez raul Drau, afluent al Dunarii, pentru a innopta in Camping Nord din localitatea St. Kanzian, pe malul lacului Klopeiner (foto sus).

          5.A IV –a zi voi vizita cele mai importante orase ale Carintiei, Klagenfurt siVillach.

            Capitala landului, Klagenfurt, este un oras mic situat printre dealurile din sudul regiunii. Urbea nu se bucura de traditia culturala a oraselor Salzburg sau Innsbruck, dar atrage in principal pentru ca se afla foarte aproape de Worthersee, doar 3 km de centrul orasului. Lacul, considerat versiunea austriaca a Rivierei Franceze, se intinde pe 20 km, intre dealuri domoale, avand la sud Alpii Karawanken. Foarte multe personalitati, dar si oameni simplii locuiesc pe malurile lacului. Statiunile Valden si Portscharch sunt exclusiviste, neexistand in toata Carintia preturi mai mari ca aici. Pe acest lac se pot practica toate sporturile nautice, incepand cu inotul si terminand cu windsurfingul.   Lacul este foarte frumos din primavara si pana-n toamna, interval in care statiunile sunt asaltate de foarte multi turisti din intreaga lume.

            La 40 km de capitala Carintiei, intr-o zona de campie la confluenta raurilor Drau si Gail, cu lantul muntos Karawanken Alpen la sud, se regaseste orasul Villach. Ca in cazul Klagenfurtului, Villachul atrage turistii mai mult pentru lacul Osiacher, aflat la 8 km de centrul orasului. Lacul are o cu totul alta atmosfera in comparatie cu Worthersee, atragand turistii dornici de liniste si familistii. In jurul lacului exista o serie intreaga de campinguri si pensiuni, precum si multe posibilitati de petrecere a timpului liber.

            Voi continua pe soseaua care serpuieste de-a lungul raului Drau, pana la Seeboden, pe malul lacului Milstatter, unde voi campa, dupa 101 km de la St. Kanzian.

             6.Ziua a cincea va insuma doar 69 km intre Seeboden si Mortscach la poalele impunatorilor munti Hohe Tauern, cei mai inalti munti din Austria. De-a lungul celor aproximativ 120 km de creasta, masivul ofera peste 100 de varfuri a caror inaltimi depasesc 3.000 m.

 

          Pe toata lungimea sa, traseul urmaza valea raului Moll oferind perspective superbe asupra masivului Hohe Tauern. Finalul zilei va fi in campingul Lindlerhof din micuta localitate Mortschach.

          7.Etapa a sasea, in lungime de 90 km, va duce stindardul pe acoperisul Austiriei, in trecatoarea Hochtor la 2.504 m altitudine (echivalentul Vf. Omu din M-tii Bucegi), granita dintre landurile Carintia si Salzburg. Traseul pleaca din Mortschach, iar de la km 15, 850 m altitudine, incepe un urcus pronuntat, care in decurs de 17 km va urca la 2.504 m desupra nivelului marii pe cea mai celebra sosea alpina, Großglockner Hochalpenstraße.

          In inima Parcului National Hohe Tauern, pasul Hochtor sta la umbra celui mai inalt varf din Alpii Austriei, Grossglokner, aflat la 3.798 m. Peisajul iti taie respiratia. Masivul poate fi admirat de pe tot parcursul traseului, motiv pentru care mii de turisti se incumeta prin cele 36 ace de par ale soselei lungi de 48 km. Imediat dupa terminarea coborarii, voiajul ajunge in moderna statiune Kaprun, vestita in special pentru partiile de schi ale versantilor Maiskogel si Kitzseinhorn.

          Pana la Mittersill mai sunt 29 km de pedalat pe malul raului Salzach, intr-un decor idilic; pe stanga muntii Venediger, iar in dreapta Kitzbuheler Alpen.

         8.In etapa a VII-a voi parasi landul Salzburg, dar nu inainte de a vizita principalul centru turistic din Pinzgau, Mittersill. Satul gazduieste cladirea Nationalpark Walten, pentru a prezenta lumea florei, faunei, geologia si clima din Hohe Tauern Nationalpark. Cu ajutorul unui scurt metraj se explica formarea Alpilor si se prezinta strategiile de supravietuire a animalelor din parc pe intreg parcursul anului.

          Deplasandu-ma spre Innsbruck, pe ruta turistica Salzachtal care urmeaza cursul raului Salzach, peisajele devin coplesitoare: in dreapta Kitzbuheler Alpen, iar in stanga masivele Venediger si Zillertaler Alpen. Pe toata valea raului, statiunile ultramoderne Hollersbach, Bramberg si Neukirchen, ofera turistilor posibilitatea de a escalada versantii muntilor cu instalatii pe cablu de sute de kilometrii, ajungand la altitudini de peste 2.500 m, panoramele fiind unice. Iarna aceste instalatii deservesc 145 de partii de schi.  Aceasta ruta, Salzachtal, este parcursa de zeci de mii de turisti, chiar si pe jos, datorita peisajelor pe care le ofera. Cea mai importanta atractie a traseului este cascada Krimmler, cu o cadere de 380 m, fiind cea mai mare din Europa. Apele, care se pravalesc in josul muntilor formand o perdea de spuma deasupra padurilor verzi de pin, reprezinta o imagine idilica.

          Imediat dupa cascada Krimmler, parasesc Salzburg-ul, insa nu pentru mult timp, ajungand in Tirol. Zona foarte atragatoare cu tinut alpin spectaculos, munti inalti, poieni invarzite, rauri de munte si cupole in forma de bulb de ceapa, Tirolul este zona cel mai des intalnita pe cartile postale din Austria. Traseul ajunge pe malul lacului Archensee. E cel mai mare lac din Tirol, adancimea sa fiind de 133 m. Apa sa este deosebit de pura si atinge aproape calitatea apei potabile. Ultima oprire inaintea Innsbrukului este localitatea Wattens, lumea cristalelor Swarovski. La sediul central al firmei, Swarovski arata un cosmos multicolor de cristale stralucitoare, incadrat de arta contemporana.  Ziua se incheie in Innsbruck, dupa 116 km.

 continuarea maine sau poimaine…

Rucar-Bran

       Sambata m-am trezit la 6, nutrind sperante la o vreme frumoasa, pentru o tura cu bicicleta. Cand am tras storurile, ghinion! Turna cu galeata!

       Am mai pus in bagaj pelerina si husa de ploaie pentru casca si am plecat la gara pentru a lua trenul spre Pitesti. Pana la Titu nasu` a adunat de la navetisti cam jumatate din salariul meu pe o saptamana! Restul drumului m-am gandit ca ar trebui sa-mi schimb meseria.

       La 9.15 am pornit de la gara din Pitesti spre Codlea pe traseul Campulung, culoarul muntos Rucar – Bran, pasul Bran (1.290 m), Rasnov. In ciuda vremii ploioase din Bucuresti, pe parcursul intregii zile am avut parte de o vreme foarte buna pentru o plimbare cu bicicleta, mai putin ultimii 15 km. Peste aceasta zi am tras cortina la 18.30 dupa ce am pedalat 146 km.

       Descrierea excursiei in cateva randuri este de prisos, motiv pentru care va doresc vizionare placuta:

 

… nu am potrivit-o cu cea de acasa

       Duminica, surpriza! „Consecvent” din fire, in loc sa pornesc spre Bucuresti cu bicicleta, am pornit spre Pestera Dambovicioara cu masina, impreuna cu Laura. Nu ma intrebati de ce.

       Intre Codlea si Dambovicioara sunt 50 km care se parcurg printr-un cadu natural idilic. Din Codlea am demarat spre Bran, via Rasnov. Pana la Rasnov privirea nu se plictiseste zabovind asupra Piatrei Craiului si Bucegilor, doua masive complet diferite: Piatra Craiului cu a sa creasta golasa, ascutita, si platoul Bucegilor acoperit cu pajisti alpine si jnepenisuri.

       Imediat am ajuns la poalele dealului pe cre salasluieste una dintre cele mai bine conservate cetati taranesti din Ramania, Cetatea Rasnov, construita in sec. XIII-XIV.

       Mai departe soseau ne poarta spre Bran, o statiune turistica renumita pentru castelul cu acelasi nume, dar si pentru festivalurile mioritice Masurarea laptelui si Ravasitul oilor.

       Din localitate incepe culoarul muntos Rucar-Bran, acesta separa M-tii Bucegi de Piatra Craiului. Soseaua care strabate culoarul, serpuieste printr-un decor grandios, peisajele fiind de-o frumeste rara. Am avut senzatia ca cei 2 Gb ai cardului aparatului foto nu vor fi suficienti pentru a depozita Piatra Craiului.

       Un indicator ascuns printre copaci ne indruma spre Sirnea, satul in care s-a inventat turismul rural in Romania. Casele sunt imprastiate pe dealuri, parca imposibil de ajuns la ele. Probabil din aces motiv si-au pastrat aerul rustic.

 

       Dupa o scurta intoarcere in timp, revenim la drumul principal, DN 73, continuand spre Dambovicioara printr-un infinit de serpentine. La un moment dat soseaua vireaza dreapta, intrand in Cheile Dambovicioarei. Stanci imense, verticale, conduc spre intrarea in pestera.

       Dambovicioara este cea mai importanta pestera din cele peste 50 din bazinul hidrografic al Dambovicioarei. Pestera e foarte saraca in fauna, iar daca sunteti pasionati de stalactite si stalacmite, nu acesta e locul potrivit de vizitat.

       Am iesit din pestera fentand picaturile de ploaie care anuntau o ploaie teribila. Parca se rupsese cerul.  Ploua atat de tare incat stergatoarele nu faceau fata nici la viteza cea mai mare. Apa scursa de pe dealuri siroia pe marginea drumului, impingand pe carosabil pamant si pietris. Dupa 20 de minute totul s-a linistit, iar soarele a reaparut.

       Am apasat putin mai tare pe acceleratie deoarece aveam un tren de prins, dar nu cel la care m-am gandit sambata si care trebuia sa ma duca de la Targoviste la Bucuresti :). Am legat bicicleta in rastelul din vagonul 6, mi-am ocupat locu in vagonul 10! si m-am apucat de redactat o scrisoare de intentie (mai mult o cerere de sponsorizare) la care sa atasez proiectul turului Austriei pentru a-l putea prezenta directorului unei companii, a doua zi. Dupa formula „Domnule Director” laptopul s-a inchis.

Socoteala din targ…

        Din tren va spuneam ca voi petrece sfarsitul de saptamana la munte pentru pregatirea fizica a proiectului Cicloturism in ritm de vals, plan prin care doresc sa pedalez 1.259 km prin Austria. In zilele premergatoare weekend-ului mi-am planificat minutios programul pentru sambata si duminica.

        In prima zi libera aveam programata o tura de 116 km: Codlea – Valcele – Sfantu Gheorghe – Brasov – Poiana Brasov – Rasnov – Codlea.  Am pornit in traseu de la poalele Magurii Codlei (foto), prin Tara Barsei, traversand localitatile Halchiu, Bod, Araci, Valcele pentru a ajunge in Sfantu Gheorghe, resedinta si cel mai mare oras al judetului Covasna, situat in depresiunea cu acelasi nume.

        Prima parte a drumetiei, in imagini:

 -la umbra … Magurii 

  -Tara Barsei

– la bord

 -fratele Muresului, Oltul

– Araci

-scurt popas

-cicloturist?

-Kovászna megye

-nori amenintatori

      Nu am fost prea inspirat in alegerea rutei Sfantu Gheorghe – Brasov. Am parcurs acest tronson pe DN 12 si 13, sosele care leaga Brasovul de judete importante ale tarii: Harghita si Bacau. De obicei acest drum este aglomerat, fiind parcurs si de camioane. Pentru a evita aglomeratia de pe aceste doua sosele recomand ruta Sfantu Gheorghe – Ilieni – Harman – Brasov.

        Ajuns in Brasov, din cauza norilor tot mai plumburii care anuntau o ploaie pe cinste, nu m-am putut bucura prea mult de centrul vechi. M-am grabit sa urc in Poiana Brasov, in ciuda tunetelor si a intunericului care se lasa peste masivul Postavaru. Dupa 4 km pedalati din Livada Postei am ajuns in prima dintre parcarile care ofera panorame incantatoare cu Brasovul, in special cu Scheii Brasovulu (foto).

   Depresiunea si orasul Brasov:

     Primele picaturi de ploaie m-au facut sa ma razgandesc in privinta catararii in Poiana, motiv pentru care am coborat in Brasov intr-o clipa (am rulat cu 58 km/h!). Ploaia, pe langa faptul ca nu a reusit sa-mi stearga urmele unui bronz „minunat” (cred ca voi mai merge la plaja vara viitoare), m-a facut sa scurtez traseul cu aproximativ 15 km si cu o catarare pe cinste :(.

        Intre Brasov si Codlea, 14 km plat, mi-am reamintit itinerariul pentru duminica, zi pentru care mi-am propus sa plec din Codlea spre Bucuresti, via Targoviste. Urcam la Predeal prin Paraul Rece, iar in continuare DN 1 pana la Sinaia. Din orasul de la poalele Bucegilor traversez Paduchiosul pentru a ajunge in Tragoviste, oras din care pornesc spre Bucuresti cu trenul.

Glasul rotilor de tren

Scriu aceste randuri dintr-un accelerat care ma va duce la Brasov. Am lasat in urma toropeala din Bucuresti, caldura care m-a fortat sa cobor dintr-un 182 fara AC, iar cele patru statii ramase pana la gara le-am parcurs pe jos.

Luat putin de val si foarte entuziasmat de noile conditii pe care le ofera rangul trenului, am si uitat ca cei 166 km ai drumului vor fi parcursi in putin sub 4 ore. Pana la Comarnic, nimic interesent, probabil pentru ca am dormit. Dupa o ploaie zdravana la Breaza, in decurs de cateva minute cerul se elibereaza parca intr-adnis pentru a dezvalui Crucea Eroilor. Peisajul e incantator: masivul seamana cu o coroana, iar piatra pretioasa e reprezentata  de cruce.

Ma uit cu jind la  zecile de montaniarzi care golesc vagoanele trenului la Sinaia si Busteni, cu toate ca nu drumetiile montane m-au facut sa-mi petrec sfarsitul de saptamana la munte. Scopul este acela de a ma antrena  pentru calatoria pe care am programat-o la inceputul lunii iulie – turul Austriei cu bicicleta.

Pe coborarea de la Predeal imi vin in minte versurile celor de la Pasarea Colibrii:

„Din goana, cand trenul se-ndoaie la curbe,
Scot capul afara si lung te salut!”

PS. Ii multumesc Laurei pentru suportul tehnic acordat.

Bine ati venit pe blogul meu

     De când mă ştiu, mi-au plăcut drumeţiile, excursiile, ieşirile în natură, călătoriile. Evident, primele experienţe outdoor le-am avut în compania părinţilor, de la ei am aflat tot felul de informaţii legate de zonele vizitate.

     În perioada gimnaziului am bifat primele excursii, fără mama şi tata, dar cu „doamna”. Căutam cu aviditate informaţii despre centrul Braşovului, Castelul Peleş, mănăstirile Curtea de Argeş şi Cozia, peştera Dâmbovicioara, căutam informaţii în stânga şi-n dreapta, iar tot ce-mi doream în timpul călătoriei era ca doamna învăţătoare să ne prezinte zonele pe care autocarul le traversa.

     Liceul mi-a oferit ocazia să experimentez drumeţiile la cort alături de colegi. Aceste ieşiri se rezumau la una sau două zile cu campare pe malul lacului din apropierea Codlei, judeţul Braşov, locul în care m-am născut. Toate îndeletnicirile, de la ancorarea cortului şi până la prepararea hranei, le-am învăţat de la cei care deja stăpâneau fenomenul. Tot în liceu, am avut parte şi de primele drumeţii montane mai serioase.

     Majoratul a produs cea mai mare schimbare în viaţa mea şi un nou decor; de la începutul studenţiei locuiesc şi muncesc în Bucureşti. Acest oraş mi-a oferit posibilitatea să cunosc şi mai mulţi oameni, din a căror experienţă am avut numai de beneficiat în ceea ce a devenit cel mai important hobby al meu- călătoriile. Tot ce am învăţat de-a lungul timpului s-a datorat celor care au trăit experienţe, dar le-au şi împărtăşit celorlalţi, prin viu-grai, sau, relativ recent, cu ajutorul internetului.

     Din acest motiv consider că pot să îţi prezint un colţ din viaţa mea.