Poveste de Crăciun

     Un fir, subţire. Asta-i viaţa: un firicel.

     Se întâmpla acum mulţi ani, vreo treizeci, în maternitatea unui spital dintr-un orăşel cochet, la poale de munte. Un bărbat voinic, înalt şi foarte chipeş, mângâia palmele firave ale unei fiinţe delicate, dar energică. Era bucuria vieţii lui. Din dragostea lor a văzut lumina zilei un băieţel, o fărâmă de om, ce urma să poarte nume de luptător. Apăruse Cel Mare. S-a născut în pragul Crăciunului, iar darurile nu conteneau. Cele mai importante au fost timpul şi zece vieţi.

     Anii au trecut, baieţelul a devenit puşti, băiat … şi bărbat. A avut parte de toată dragostea lor, a celor care l-au făurit. Dar nu a apreciat-o mereu. Sau, poate? Nu a dus lipsă de nimic. Avea totul.

     Şi a trecut prin timp. Continuă să citești Poveste de Crăciun

Probleme!?

     A mai trecut un sezon în care nu am cucerit crestele Pietrei Craiului şi Făgăraşului, iar cu postările din turul Austriei şi nordul moldav al ţării sunt în urmă rău de tot. Nu mai spun de excursia în Thassos. Proiectele legate de turul Mării Nordului şi parcurgerea Euro Velo 6 sunt prăfuite; zac printr-un sertar al biroului. Şcoala pentru obţinerea categoriei A este tărăgănată din aprilie. Ce motocicletă îmi trebuie pentru a holbocăi prin lumea largă? Am bani pentru asta? Barcelona, Berlinul, Roma şi Parisul mă vor primi cine ştie când. Câteva kilograme de cărţi aşteaptă să le citesc. Când? Mai am şi turul insulelor greceşti. Aceeaşi întrebare… Of!, şi Beneluxul, Scandinavia! Lista-i deschisă… În clipa de faţă, cu mici excepţii, acestea sunt problemele pe care le am. Vreau să le rezolv în maxim trei ani. Depinde numai de mine.

     Ca mine sunt toţi cei cu care interacţionez. Sunt nişte călători; cel puţin prin viaţă. Spun asta fără echivoc. În ciuda acestui aspect comun, fiecare are cu totul şi cu totul alte probleme.

     Şi tot hoinărind, m-am trezit brusc la realitate când, cel de lângă mine, colegul meu Alexandru Bortişcă, un tânăr de 30 ani, are o reală problemă. A fost diagnosticat cu o tumoare cerebrală. Se pare că această excrescenţă nu ţine cont de nimic. Nici de voioşie, nici de vise, de dorinţe, de volubilitate, de nimic. Era viu. Sper să-i putem reda râsul de altădată, voioşia care-l caracteriza.

     Intervenţia chirurgicală de extirpare a tumorii costă enorm – 30.000 euro. În clipa de faţă, acest om nu are decât o singură dorinţă, vis, mai degrabă speranţă; să supravieţuiască!

     Îl putem ajuta! În aceaastă situaţie timpul nu are răbdare. Trebuie să acţionăm cât mai mulţi şi cât mai repede. Un ajutor, oricât de mic, îi poate salva viaţa.

     Donaţii se pot face direct in contul: RO30 BRDE 445S V914 1817 4450, deschis la BRD pe numele Bortişcă Alexandru, cont în lei. Pentru transfer bancar, poftiţi CNP-ul: 1820920270054.

     Oare noi, ceilalţi, avem probleme? Nu, avem vise şi dorinţe. Însă, Alex are! Şi una mare de tot.

     Eu deja m-am hotărât. Voi? Meditaţi!…

PS: Timpul a trecut. Septembrie…,

octombrie … ,

noiembrie …

şi jumătate din decembrie. De Alex nu mai ştiu nimic.

Regele

   Sar din pat, trezit de vuietul cartierului. E trecut bine de miezul nopţii, undeva spre dimineaţă. „Ce-o fi, Doamne!?”. După câteva clipe de panică, mă dumiresc. Nu-i ceva grav, căci din sufragerie se aud strigăte, de bucurie. Gol! Goool! Goooooolllll! România!

   În camera slab luminată de pâlpâitul televizorului, două siluete se zbenguie, ţopăie şi sar, lovind aerul cu pumnii. Tata şi Adi se îmbrăţişează, sunt în culmea fericirii, dar cam răguşiţi. Nu apuc să-i întreb de unde tot vacarmul, căci ochii îmi rămân pironiţi pe micul ecran. Câteva înregistrări se succed cu încetinitorul, redate din diferite unghiuri. Mingea pleacă din stângul decarului îmbrăcat în galben, pluteşte, fără a se învârti, peste câţiva jucători rămaşi spectatori, şi se opreşte sub încheietura barelor, mângâind plasa porţii. După, un scurt dans şi un mic meleu la marginea terenului.

   Era 18 iunie 1994, şi aveam nouă ani … jumate. Nu ştiam ce-i fotbalul, ce înseamnă să te bucuri vizionând un meci. Acea fază memorabilă m-a transformat într-un fan al jocului cu balonul rotund. Au trecut ani în care am urmărit constant spectacolul din iarbă. Am trăit bucurii mari, imense! Nu pot fi cuantificate material. Cu toatea acestea, pe Hagi nu l-am iubit niciodată, dar l-am apreciat mereu. Am simpatizat o altă legendă; Del Piero. Şi totul a pornit din acel moment târziu al nopţii. A fost nevoie de sclipirea regelui.

    E 16 noiembrie 2012. Cina în restaurantul unui hotel situat pe litoralul mioritic. La masa din colţ, un grup de trei fotbalişti se ridică, mulţumindu-i la unison domnului puţin cărunt, puternic aplecat spre însemnările din faţa sa. Vine şi răspunsul. „Cu mare plăcere!”, iar insul se ridică şi el, pornind spre ieşire. E Hagi, Regele! E viu!; cel din 94`, plus vreo … nouăsprezece ani. „Ăsta-i momentul!”, îmi spun. E pentru eternitate…

o poză cu regele

RHCP

    Din înaltul peluzei cuprind o mare întunecată, liniştită, iar undeva la orizont o scenă slab luminată. Liniştea-i străpunsă de câteva bârfe şi trei chiuituri. Atmosfera-i degajată. Bere, ţigări, râsete şi … tobele răsunăăăă!

    Chad Smith apare pe scenă, parcă teleportat. Întreaga arenă se scutură precum calul lui Harap Alb. Bateria pare fermecată de prelungirea braţelor magului. Cu siguranţă, două Boeinguri 747 ar trece neobservate, la mică distanţă de mine. Hărmălaie de nedescris! Lumea turbează! Nebunia-i pe gazon. Mii de braţe sus, jos, stânga, dreapta, capete scuturate, plete de-a valma şi un vacarm infernal. Audienţa-i în transă!

     Încălzirea-i efervescentă, perfectă pentru intrarea lui Michael „Flea” Balzary. Două salturi sunt de ajuns pentru a acapara lumina reflectoarelor. Basistul pare conectat la priză. E pur şi simplu demenţial! Ireal! Zece degete pot hipnotiza treizeci, patruzeci de mii, o mare de oameni. Un intro a cărui acorduri sunt peste tot, la fel şi chitaristul; monopolizează scena.

     Pentru primul leşin se fac vinovaţi John Frusciante şi Anthony Kiedis. E de înţeles. Lumea delirează, cel puţin pe gazon. Aici sus, am pielea ca de găină, iar părul pe mână stă ca aracul. Chiar şi câţiva corporatişti se ridică, ţopâind la refrenul piesei Monarchy of Roses. Nu e timp de odihnă, de bere, de nimic. Dani California şi Can`t Stop se succed.

     Standing ovations la început de Scar Tissue. Prilej bun pentru tandreţuri, săruturi, … pipăieli „Nu fii căscat! Concertu` e mult, mult, incomparabil mai fain decât ea”!

     Look Around şi Charlie au permis doar fanaticilor să acompanieze trupa californiană, dezlănţuită. Urmează Hard to Concentrate, light, tocmai pentru a pregăti mulţimea pentru cea mai cunoscută piesă de pe albumul I`m with you. The Adventures of Rain Dance Maggie e primită cu frenezie. Nimeni nu şade, toţi ţopăim, un fel de dans de neînţeles, haotic, fiecare după cum simte.

     Sunt epuizat. Puţin răguşit şi însetat, dar nimic nu mai contează. I like dirt, Under the Bridge, Higher Ground, Californication, Goodbye Hooray şi By the Way mă transpun în nirvana. Treizeci de minute de fericire deplină! Stadionul vibrează, la propriu, în corul multor mii de vocalişti.  Acustica e fenomenală, iar zgomotul asurzitor. Bine că nu sunt geamuri prin preajmă. N-ar rezista.

     Apuc să observ doar o mână care îşi ia la revedere, şi luminile stingându-se. Performerii dispar în culise. Fondul sonor creşte, decibelii se revarsă peste gradenele din beton, iar timp de cinci minute simt că-mi bubuie timpanele.

     Nimeni nu poate rezista acestui public, iar muzicanţii se întorc. Cu şi mai multă energie. Flea, numai cu capul de scenă nu s-a dat. O nouă repriză la intensitate maximă. Chad Smith se şi ne reîncălzeşte cu un solo scurt. Uauuu! They`re Red Hot, Ethiopia şi Give it Away încununează două ore de vis, desprinse din altă lume.

     Cred că trebuie să visăm mai mult.

Două lumi

     Intrarea îmi ia ochii. Ignor comercianţii ambulanţi şi-mi îndrept privirea spre placajele colorate. Faună terestră şi marină reprezentată în culori de-a valma mă îndeamnă să trec pragul, să pătrund în lumea necuvântătoarelor. Nu-s singur. O ceată de copii îmi spune că va fi zarvă mare. Cei doi adulti însoţitori sunt depăşiţi de situaţie. Se lasă pe tânjală. Ăştia nu pot fi ţinuţi în frâu, cu atât mai mult într-o astfel de locaţie.

    Apuc să fac doar câţiva paşi când o bubuitură puternică mă face să tresar. Nutria, ţuşti în apă. Ce-i? Ce o fi? Ridic privirea şi mă dumiresc. E escadrila turcă, tocmai dă o reprezentaţie la câţiva paşi distanţă, pe Băneasa. Nu ştiu cum au suportat locuitorii grădinii zoologice spectacolul din ajun, cel de sâmbătă. Se pare că dânşii n-au nici o problemă. Sunt surmenaţi.

   Mă ascund de razele nemiloase ale soarelui în clădirea dedicată reptilelor. Câteva afişe îmi spun să nu fac gălăgie, să nu lovesc geamurile, să nu stresez animalele, bla, bla. Nu ştiu ce poate fi mai stresant decât captivitatea, dar mă conformez şi intru pe vârfuri. Înăuntru, doar analfabeţi. Chiuituri, bliţuri, bubuituri în geamuri, fluierături … ce mai! Zarvă în toată regula. Nu ştiu cum se manifestă un şarpe stresat, căci pitonul indian pare sănătos tun.

    Cumva, reuşesc să îmi astup timpanele. Privesc în jur şi nu-mi vine să cred. Spre deosebire de mulţi dintre noi cei din încăpere, aceste vietăţi ne privesc de sus. Unele, căci majoritatea ne ignoră. Nu reprezentăm nimic pentru ele. Doar nişte circari caraghioşi care asistă la un spectacol tragic. Câtă veselie se putea citi pe feţele (spun) omeneşi. Chipuri care privesc, râzând, agonia acestor animale, gazde ale câtorva compartimente amenajate în aşa fel încât să semene cu habitatul lor nautural. Probabil cel dinaintea intervenţiei homo sapiens sapiens în natură. Da, dar am reuşit să îngrămădim reptile din lumea întragă pe câţiva zeci de metri pătrati. Ce trist! După noi, potopul.

   Ies, păşind în arşiţa zilei. Un geam mătuit, de zgârieturi şi jeg, îmi atrage atenţia, nu panoul de informare, care duce mai mult a interdicţie „nu călcaţi iarba”. Ce ascunde? Un banal crocodil de Nil. După ce că reptila se confundă cu solul, mai-mai să te aşezi pe ea, e şi mascată de opacitatea geamului. O stană de piatră. Impasibil chiar şi la antilopele care se perindau prin faţa sa. Cei drept nu sunt Gnu, sunt … sorcove. Îţi violează privirea, ochii lăcrimează. Pentru a nu compara măreţia celui mai lung fluviu din lume cu sălbăticia de la zoo, ar fi bine să fi eclozat în captivitate.

    Ceva îmi spune că tre` să merg acasă. Dar gândul fuge, lăsându-mă singur-singurel în faţa plutonului de execuţie; decibelii. O escadrilă anunţă începutul unei alte serii de reprezentaţii pe cerul palid al capitalei. Conştientizând pericolul, doi lupi se grăbesc spre aşa-zisa vizuină, iar câţiva ponei se agită, nechezând şi fugind în micul ţarc amenajat pentru ei. Cred că ar fugi şi mai departe, dar nu au unde. Doar cele câteva mii de spectatori par să nu conştientizeze pericolul. Îi pomenesc doar pe ei, nu şi pe cei câteva sute de mii rămaşi acasă. Incredibil! Un asemenea eveniment, spectaculos ce-i drept, dar cât se poate de periculos, se desfăşoară deasupra unui oraş. Mă rog ca la manşe să fie zei, nu oameni.
Avionul urcă, urcă spre văzduh şi brusc!, intră în picaj, desenează o mică spirală, iar urcă, şi dispare cu toată viteza înainte spre libertatea deplină, împărăţia văzduhului. Uauuu!

     Însă el nu poate fi păcălit. Mă vede gură-cască şi-mi atrage atenţia cu un fâlfâit al aripilor. Îl observ undeva în dreapta, cocoţat pe-o cracă, la vreo 4 m deasupra solului. Simte că-l urmăresc şi-şi îndreaptă privirea înspre cer, spre dâra lăsată de supersonic,  iar imdediat după, mă priveşte ţintă câteva clipe. Nu reuşesc să ridic aparatul pentru a surprinde un cadru cu condorul. Sunt în transă. Îmi spune că în urmă cu căţiva ani i-am omorât iubirea; atunci când l-am luat de pe crestele Anzilor Cordilier. De acasă, de lângă ai lui. Privindu-i ochii, simt că-mi iartă reacţia de bucurie apărută ca urmare a acrobaţiilor păsării motorizate. Ştie că-s un ignorant; habar nu am că şi el putea rivaliza cu pilotul care îmblânzeşte maşinăria de război inventată de om, putând să se ridice la peste 5.000  m altitudine, făcând picaje la fel de spectaculoase. Totuşi, cel mai bine se simte la 3.000 m, în libertate deplină, nu la aproximativ 4, într-o cuşcă. Nu-i vreun infractor, aşa cum sugerează plasa de sărmă împrejmuitoare, e pur şi simplu un martir. E sacrificat pentru ca eu să mă simt mic, mic de tot, în faţa măreţiei sale… Un gust amar pe cerul gurii, o înghiţitură-n sec, şi păşesc apăsat, cu capul plecat. Sper din toată inima ca acest condor să fie foarte aproape de cei 50 ani; speranţa de viaţă… Mă îndepărtez, fredonând „Vulturul”

Chiar ieri am văzut un vultur murind
Cădea spre abisuri de nedesluşit
Si aripa lui abia fâlfâind
Nici când nu credeam c-a  zburat spre zenit

      Vorbeam singur. Ce contrast! Libertatea deplină conferită de imensitatea văzduhului, contopită cu abisul lipsit de viaţă, de iubire, al grădinii zoologice.

     Doi ratoni reuşesc să-mi smulgă un zâmbet. Micii pomanagii mă imploră să le ofer ceva, orice. Deodată, toată lumea buluc spre un acvariu imens. Ce-i? Spiritul de turmă bine dezvoltat mă ajută să mă îndrept către parcela înconjurată de geamuri. Ce poate trăi la umbră, pe un teren arid presărat ici-colo cu ierburi înalte? E regele animalelor. Seamănă cu Sfinxul Bucegilor. Nu-i pot citi nici un fel de emoţie pe chipul ca de piatră.  Privind leul prin geam îmi aduc aminte cum mă învăţa tata-bunu să conturez siluetele felinelor din atlasul zoologic, pe geamul dormitorului. Ce-a trecut timpul! Câţi ani!?

        Repede de tot îmi amitesc de tigru, animalul meu preferat. Dintre toate felinele, pe el îl desenam cel mai greu.

       Dau fuga să-l întâlnesc. Şi-l revăd. Dar nu mai seamănă cu cel pe care îl ştiam din imaginea întipărită pe retină, stând la pândă, gata de atac. Chiar şi prin grilajul de metal rece simt un fior la fel de … rece. Ce atitudine demnă, impunătoare! Emană putere chiar şi când se plimbă, aparent liniştit, pe un teritoriu vast, … de câţiva zeci de metri pătraţi. În urmă cu câţiva ani s-a estimat un număr de aproximativ 3.200 de exemplare. Îl voi revedea pe blog. Offf, cum putem elimina factorul antropogen? Nu putem.

   Nu mai suport. Caut ieşirea, dar mă rătăcesc şi dau nas în nas cu râsul. Cum!? Aici, în captivitate? Au reuşit să-l prindă şi pe el, cel care este atât de scump privirii în sălbăticie încât sunt doar câteva poze cu acest pisoi surprins în habitatul său natural. E extrem de discret. Aici însă apare o umbră. Nu îndăznesc să-l pozez prinzând grilajul în cadru. Ar fi o ofensă la adresa sa. Cumva, reuşesc un zummm … şi ţac!

         Groaznic! Sunt atât de laş încât fug din lumea celor care nu cuvântă. Deja-s confuz. Vreau să intr-un pământ, să dispar. Breşa se iveşte; observ indicatorul şi mă îndrept spre ieşire. Marşul funebru e acompaniat de trilul păsărilor exotice. Dintre atâtea ciripituri îl aud pe Geko piţigâindu-se la mine, „mişcă, mişcă!”. Încerc să-l ignor, dar, la rându-mi sunt neglijat de pelicani. Mă tratează cu tot respectul care ni se cuvine, nouă rasei superioare.

Ghiocel şi Nababul

                         Dragă Alice,

        Recitindu-ţi ultimele rânduri, nu pot să nu remarc femeia din tine, cea care tocmai ai devenit. Puştoaica pe care o ştiam a crescut, s-a maturizat. Cred că are şi alte preocupări… Chiar te rog să-mi trimiţi o poză cu al tău prieten. Una, atât, fără vreun comentariu sau descriere. Vreau să ştiu doar cum arată cel pe care-l voi invidia. Altfel, sunt convins că doar un tip deosebit îţi poate sta alături. 

         Bag de seamă că postul pe care îl ocupi acum în cadrul companiei îţi oferă mai mult timp liber. Şi ce frumos ţi-l petreci!  Berlin, Amsterdam, Roma, Valea Loarei şi coasta dalmată, toate văzute în doar câteva luni! Uau!  Pot spune că ai devenit un mini globetrotter. Am savurat fiecare rând pe care l-ai scris. Să mor de râs, nu alta, citindu-ţi păţania din Viena! Ştiu, n-a fost prea plăcut. Parcă te văd fugind după trăsură, gesticulând, strigându-l pe birjar, pe el, căscatul care tocmai îţi urcase rucsacul în atelaj, confundându-l cu al clienţilor săi. Îţi spun, şi acum amintindu-mi, mă tăvălesc de râs! 

         Coasta dalmată a devenit material didactic. Mi-ai oferit, pe lângă dor de ducă, informaţii preţioase, de mare ajutor pentru excursia de la sfârşitul verii. Voi vedea şi eu perla croată a Adriaticii, dar din şaua bicicletei. Abia aştept!

          Povestirea de pe Valea Loarei mi-a amintit de ultimul sfârşit de săptămână petrecut împreună. Tre`să-ţi aminteşti! Valea Prahovei. O poţi uita? O Doamne, câte mi-ai mai reproşat!? Că-i înghesuită, foarte aglomerată, nu oferă mai nimic în afara drumeţiilor montane şi schi, iar lista poate continua. E, acum mi-am făcut temele… 

           Că tot au apărut ghioceii, m-am dezmorţit şi eu. Sâmbăta trecută m-am suit în maşină şi nu m-am oprit până la Câmpina, în faţa Casei Memoriale Nicolae Grigorescu. Dacă pana de curent din urmă cu trei ani ne-a privat de bogăţiile muzeului, iată că acum am avut mai mult noroc. Chiar de la intrare  m-a surprins aerul cald al locului. În hol, sub scără, e amenajat un colţ cu obiectele achiziţionate de maestru în Istambul. Am remarcat veşmintele şi narghileaua. În dreapta, camera de zi, locul în care pictorul îşi primea prietenii: Alexandru Vlahuţă, Barbu Ştefănescu Delavrancea şi George Coşbuc. Cât de mic m-am simţit! Atelierul în schimb, m-a copleşit. Încăperea găzduieşte multe „Care cu boi”, Autoportret, Ciobănaş cu turma. L-am văzut şi pe Ghiocel, boul care l-a inspirat pe artist. De fapt, a fost cele mai bun prieten al său.  Au urmat, pe rând, biblioteca şi dormitorul artistului. Ce să-ţi spun? Atmosfera m-a învăluit mult timp şi după ce am părăsit muzeul.

            Ignor  Castelul Iuliei Haşdeu. N-am mai oprit. Îl văzusem. Aşa că m-am îndreptat spre staţiuni. Am ajuns în Sinaia exact la timp pentru masa de prânz. Auzisem de un local bun, o tavernă, cam aşa ceva, dar nu-i ştiu numele, îmi scapă. Oricum s-ar numi, restaurantul e drăguţ. Şi mâncarea e bună, gustoasă, dar servită în cantităţi enorme. Ce festin! Cum să dau gata o porţie? M-am ghiftuit doar cu o jumătate. Aşa ceva s-a mai întâmplat doar în Toscana, cu bistecca alla fiorentina. Bine că maşina a fost la „scară”, pe jos nu mai puteam merge.   

             Că tot făceau romanii o mie de paşi după ce mâncau, i-am făcut şi eu. Cred că au fost mai mulţi, dar mai mici. Nu prin Bucegi; prin Castelul Cantacuzino. Crede-mă, o bijuterie! Concurează cu cele din pozele pe care mi le-ai trimis. Cărămidă şi piatră, desăvârşite  în cel mai pur stil neo-românesc. Decorţiunile dau interiorului o ambianţă romantică. Vitraliile, marmura, balustradele din fier forjat, şemineurile din piatră albă, picturile înfăţişând Cantacuzinii, prezintă castelul într-un aer rafinat. Construcţia a realizat-o Grigore Cerchez la cererea Nababului, prinţul Gheorghe Grigore Cantacuzino. Îţi vine să crezi? Toată această bogăţie s-a păstrat şi după 1948. De atunci şi până-n urmă cu câţiva ani edificiul a funcţionat ca sanatoriu.

              Să-ţi spun şi de Muzeul Cinegetic din Posada? Nu te încrunta. Alice, noi putem vedea exemplare din speciile expuse la muzeu, în habitatul lor. În schimb, voi occidentalii hrăniţi marmote şi cam atât. Sunt puţin şi rău cei drept, să nu cumva să crezi că m-am schimbat.

               Am multe să-ţi povestesc, a trecut ceva vreme…, dar nu mai e timp. Dacă la vară mă vizitezi, vino singură. Chiar trebui să o faci, nu ştiu cum poţi rezista fără mine. Hai, şi-ţi promit că vei vedea Valea Prahovei altfel. Dar asta, după ce te plimb pe Vlea Vaserului cu mocăniţă şi „ne facem de cap” în deltă. Da, te tachinez. Acelaşi puşti …

                          Te îmbrăţişez, Adi

             

      Undeva, cândva               

File de … poveste

     Statea aplecat si foarte concentrat asupra problemelor cotidiene, cautand solutiile optime. A tresarit la prima vibratie a biroului. Era doar telefonul care se zbatea, in surdina, undeva la stanga tastaturii. Raspunde. „Salut! Am vorbit cu ceilalti si ne vedem in oras. Ce zici? Vii?” Deja avusese parte de o zi grea, istovitoare, plina. Toate i-au mers pe dos, iar sfarsitul programului nu batea la usa, mai erau trei ore. Nu-i ardea de nimic, dar a acceptat. „Da, vin. Ne vedem acolo.” Si telefonul amutise. S-a gandit ca poate salva ziua petrecand restul ei in compania unui prieten bun si a celor doi amici.

     La ora cinci si-a luat geaca, rucsacul pe umar, si, iesind din cladire a pornit MP3-ul si a aprins o tigareta. S-a bucurat doar de cateva fumuri. Ploaia si vantul, frigul, l-au zorit, facandu-l sa paseasca tot mai grabit, infofolit, cu capul intre umeri.

     Putin zgribulit, trece pragul si se aseaza la masa celor trei, dar nu inainte de a ocoli mesele de langa geam. Dupa saluturi si strangeri de mana, fara a rasfoi pliantele de pe colt, comanda o cana cu fin fiert. Cateva inghitituri i-au fost suficiente, isi revenise. Nu-i mai vazuse de multa vreme, asa ca avea ce povesti. Ideal pentru a se detasa de tot ceea ce l-a incomodat la servici. Le-a impartasit cele mai noi experiente traite, cateva glume pe seama fiecaruia, sport, fete, …  voie buna.

     Intr-un interval de cateva minute face cunostinta cu doi baieti (amici ai mesenilor), veniti, intelesese, pentru concertul de vioara si chitara, sustinut mai tarziu, intr-un local aflat la cateva strazi distanta. Se simtea bine. Nici nu observase ca masa se umpluse. Aparusera alte trei persoane. Toata lumea discuta, radea cu toata lumea, dar el se simtea in centrul atentiei. Totul se invartea in jurul sau.

     Si a privit spre usa. Timpul s-a oprit. La fel si inima, pulsul. Privea chipul angelic, un par stralucitor cazut peste umeri, si ochii, ochii in care se scufundase… Cumva, isi cobori privirea spre umeri, intalnind silueta eleganta, gratioasa, parca intentionat acoperita de o helanca fara maneci, descoperindu-i bratele. Privea frumusetea in stare pura.  Trecand prin fata lui, ea i-a zambit sarmant, discret, multumindu-i pentru compliment. Nu i-a raspuns, era inert.

    Incerca sa-si revina. Mai comanda un vin, dialoguri fortate cu cei din jur, o tigareta, dar nimic. Nu putea ignora prezenta ei. Tot timpul ii intalnea privirea. Dorea sa-i vorbeasca, orice, sa-i auda glasul. Astepta un moment prielnic, dar nu stia care-i acela. Vazuse un inel pe degetul inelar. Ce putea fi? De logodna? Verigheta? Auzise franturi din discutiile lor. Pareri si impreii despre prietenii celor doua fete care o insoteau. Ea ofta, iar lui, pulsul i se accelera. Da, e singura! Dar nu avea curaj sa i se adreseze. Erau trei fete la masa, iar el, timid, cum va pune problema? Ce sa-i spuna? Nu mai facuse asa ceva. Sa-i ceara direct numarul de telefon? I se parea nepoliticos, deplasat. Trebuia sa duca discutia intr-acolo, dar cum?

     Amicii lui incepusera sa paraseasca localul. El nu; tot astepta. Avea tot timpul din lume. „Mai stau, merg si eu la concert”, le spunea celor care plecau. Tragea de timp. Dar se apropia ora concertului si tot nu gasea momentul. Nota de plata era achitata, paharele erau aproape goale, iar timpul zbura, venea clipa in care trebuia sa plece. Cateva impulsuri, dorinta, dar insuficient. Cateva clipe s-a gandit la lucrurile frumoase pe care le facuse de-a lungul timpului, decizile care i-au schimbat cursul vietii. Se imbarbata. „Ce am de pierdut? Decat sa-mi para rau ca nu am incercat, mai bine sa fiu dezamagit de ceea ce am facut, dar nu mi-a placut”. Offfff!

      Si inevitabilul s-a produs. Toti cei ramasi s-au ridict. El, si-a luat haina si rucsacul, pasind spre masa lor. Ii tremurau picioarele, iar inima-i sarea din piept. S-a apropiat, cerandu-si scuze pentru deranj. Toate cele trei l-au privit zambindu-i, sugerand ca nu a deranjat, din contra! Le-a intors zambetul celor doua, cerandu-si din nou scuze. Fetele pricepusera. Si-au indepartat privirile, iar el a ramas doar cu ea. „Ce s-a intamplat?” Zambetul, vocea, rasuflarea ei, toate il copleseau. P…p…,pu…, pur si simplu, imi placi! Si-a lasat mainile pe genunchi, ii tremurau… A incercat sa-i dea intalnire, fiindu-i jena sa-i ceara numarul de telefon. Ea intelesese si l-a ajutat. “Nu am certitudinea ca pot veni maine la sapte, lucrez foarte mult, dar iti pot da numarul de telefon”.  Tastand, se ruga ca ea sa nu priveasca display-ul telefonului pentru a nu-i observa tremurul degetelor. Abia nimerea cifrele. Nu realiza ce face! A tastat si a bagat telefonul in buzunar. Urma sa o sune a doua zi, spre seara. Se indragostise! Era ireal!

       A iesit din local agale. Dupa colt a inceput sa topaie, chiuind si cantand. A ajuns si la concert. Ar fi putut ajunge si pe luna! Era extaziat. S-a imbatat cu cateva acorduri de vioara, acompaniate de chitara. Simtea muzica, zambea, fiind incantat peste masura. Savurand, a consultat agenda telefonului. Dorea sa arunce o privire peste prenumele ei. Dar nu l-a gasit! Stupefiat, verifica toata agenda de mai multe ori. Imposibil! Cauta printre apelurile efectuate. Nimic. Nu o apelase. Se intoarse in localul cu pricina, dar masa era goala. „Fetele au plecat de-o ora, imediat dupa ce ati iesit dumenavoastra, iar de cand sunt eu angajata, un an, nu le-am mai vazut pe aici”. Vorbele barmanitei au cazut ca un fulger. S-a intors, dar nu a mai simtit muzica, nimic. Totul era tern. Si-a luat haina. rucsacul, MP3-ul, a aprins o tigareta si a pornit spre casa, pe jos, ascultand tot drumul Fade to black. I-a retinut chipul, prenumele si trei cifre din numarul de telefon. Atat.

       A prins rasaritul soarelui tintuind tavanul. Stia ca fructele din varf, cele mai bune, sunt greu accesibile, doar cativa fiind cei care pot ajunge la ele. Asta, dupa ce le gasesc. Lui, destinul ii puse in cale o stanca. Nu s-a resemnat. Toata noaptea s-a gandit la variantele, solutiile care-i puteau readuce numarul mult dorit. A apelat la colegii IT-isti, dar acestia nu l-au putut ajuta. A incercat la cateva service-uri specializate in telefoane mobile. Au ridicat din umeri. Reprezentantii fabricantului telefonului au pus capacul. NU se poate! Mai avea varianta retelelor de socializare. Ajuns acasa a inceput cautare. Erau sute, dar n-a gasit nimic. A inchis calculatorul si a incendiat o fumegana.

      Emotionat fiind, tremurandu-i degetele, nu a salvat contactul, apasand tastele aiurea… Minute bune s-a tot gandit, framantandu-se, si in acelasi timp, cautand raspunsuri la avalansa de intrebari care-l zapaceau. Dar la un moment dat a zambit, s-a intors pe-o parte, a inchis ochii, si a reinceput sa citeasca bucuria vietii.