Bicicletă sau maşină?

     Vremea deloc frumoasă de la sfârşitul săptămânii trecute era propice pentru numărat bani şi făcut copii privit la televizor. Desertul a constat în Salonul de Biciclete şi Accesorii, Expobike şi Salonul Auto Moto. Astrele s-au aliniat, expoziţiile au picat la ţanc.

     La Băneasa, în hangarele care găzduiesc doar aer şi de câteva ori pe an diferite exponate, câţiva importatori şi-au încordat muşchii. În centrul atenţiei, fascinanta bicicletă. De la cea mai simplă şi accesibilă la cea-mai-cea. Şi o mare de oameni: mulţi gură-cască, împătimiţi ai fenomenului, gospodine, casnici, aroganţi peste poate, ciclişti profesionişti. Ce mai!, lume pestriţă. Printre ei salivam şi eu la o bucată din tortul târgului. Doar frica de diabet m-a făcut să mă abţin. „Am sau nu nevoie de ceva? Nu contează, îmi vine să cumpăr chiar şi un bidon, orice!”. Continuă să citești Bicicletă sau maşină?

Mărţişor

     Nu-mi amintesc dacă vreodată am fost încântat de tradiţia marţişorului, dar nici n-am detestat-o. Încă din fragedă pruncie mi s-a cultivat obiceiul primăvăratic, până ce a devenit o îndatorire. „Eşti băieţel, trebuie să fii şi cavaler”, îmi tot repetau părinţii, an după an.

     Puţină bucurie mă cuprindea atunci când colegele din gimnaziu se entuziasmau niţel de mica atenţie: un trifoi, o potcoavă, un ghiocel, un coşar, … ceva simbolic. Eram un fel de bufon al clasei. Mic, timid, ruşinat peste poate, ofeream mărţişoare. Cu trecerea vremii şi a vremurilor entuziasmul domniţelor cu care am interacţionat a scăzut. Să fie sănătoase! Îmi fac doar datoria, sîc!

P1150869 Continuă să citești Mărţişor

Amintiri

     La sfârşitul anului trecut, în pragul celor nouă ani de activitate în câmpul muncii, trăgeam sub ei linie: păr împuţinat şi încărunţit, o cameră de luat vederi, fete citite din care nu am înţeles cine ştie ce (prea grele pentru mine), ani lumină de muncă, vreo patruzeci de vacanţe, o maşină, câteva kilograme de haine, nişte piese de teatru, concerte, meciuri de fotbal, mai mulţi oameni minunaţi, prieteni, de puţin timp blogul, bani aruncaţi pe nimicuri, cărţi (niciodată suficiente), hobby-uri cultivate. Ar mai fi, dar îmi scapă. Le-am uitat?

     Înaintea acestor nouă ani sintetizaţi cât se poate de sumar, au mai fost douăzeci. Le-aş spune de formare. Nici până-n ziua de azi n-am înţeles pentru ce să mă formez. Cei şapte de acasă acum îmi par – probabil şi celor care m-au cunoscut – insuficienţi, şi, cred, destui de şcoală – mai mult sau mai puţin aprofundată. Apropos, de ce copiilor li se interzic Continuă să citești Amintiri

Inspiraţie

     Ajunul zilei de naştere nu anunţă nimic deosebit; termenul unui dosar în instanţă şi, după, bucătăria muncii de birou, aferentă profesiei. Ritualul dimineţii e acelaşi; deja-s un roboţel: radioul, micul dejun, duşul, călcatul cămăşii, salutul, casa scării, pierderea în freamătul matinal al străzii.

     Azi însă, înainte de plecare – probabil soarta, n-am urmărit alinierea astrelor – m-am lipit de raftul bibliotecii. Pe raftul al doilea, după micuţa Musette (cea din pluş; adevărata nu stă printre cărţi, doar în puf) găsesc Note, stări, zile. Apuc să parcurg recenzia, devin curios. Hmm, îi găsesc loc în geantă, între dosar, legislaţie printată şi … prânz. Pornesc spre serviciu. Continuă să citești Inspiraţie

Duminica, a VII-a zi

     Se spune că El s-a odihnit în a şaptea zi, după ce a făurit tot, din nimic. Nu ştiu dacă trebuie comentat acest aspect. Crezi sau nu. Oricum, îmi amintesc ora de religie în care am învăţat despre facerea lumii: cerul şi pământul, apele, verdeaţa, ziua şi noaptea, animalele şi, la sfârşit, omul. Totul în şase zile. Însă ţin minte că după această învăţătură m-a măcinat o întrebare: cum S-a odihnit? Puşti fiind îmi imaginam scenarii: a citit, S-a plimbat, a dormit, S-a uitat la televizor, a scris poezii, a privit pur şi simplu în gol, a fost la teatru… Oho!, ar mai fi. Atunci eram un ţânc, mi se permitea (aproape) orice. Acum, după două decade, constat că n-am găsit răspunsul. Continuă să citești Duminica, a VII-a zi

Hârciogul

     L-am văzut doar în poze, nu-mi amintesc de vreo întâlnire tête-à-tête. Simpatic rozător. Pe lângă aspectul drăgălaș am apreciat solitaritatea, dar și agresivitatea lui în fața intrușilor. Alt plus, mare, l-am acordat modului în care-și compartimentează galeriile, tot  timpul construite cu mai multe guri de acces. Însă, peste toate, admir hărnicia sa. O mare parte din hrană o transportă în galeria care, exact!, se transformă în cămară. Duce puțin cu omul gospodar, cel ce-și face iarna car și vara sanie. Dar seamănă și cu mine. Nu, nu din același motiv.

     Ieri am deschis după foarte multă vreme, de fapt am culisat, ușa bibliotecii. Practic, am înlăturat paravanul în spatele căruia mi-am depozitat, credeam, comoara. Continuă să citești Hârciogul

Numele e scris de ei…

     Să fi fost 97`, poate 98`. Sau 1999? Nu mai ştiu anul, cu atât mai puţin data exactă. Dar sunt sigur că se întâmpla într-o vacanţă de vară a gimnaziului târziu, în acceleratul care tranzita ţara de la Mangalia la Arad. A!, de notat că simpatizam cu (fosta) echipă de fotbal a armatei. Ce mai?, un mic stelist care nu văzuse vreun meci al favoriţilor, dar auzise despre triumful european din vremea în care avea un an şi câteva luni. Şi atunci, ca şi acum, o performaţă. Auzisem asta prin faţa blocului, nu înţelegeam prea bine ce şi cum… Uau!, în acest moment realizez: am cultivat spiritul de turmă din fragedă pruncie, pam-pam! Continuă să citești Numele e scris de ei…