Muzeul vârstelor

Aștept cântatul cocoșului în compania cafelei și-a țigărilor. Fără monoclu ori cămașă-vestă-sacou, răsfoiesc revista presei online. Echipat fiind în pijamaua aia de se purta mai ales în spitalele anilor 80`.

Zăbovesc nițel asupra unei știri legate de cum dorm plozii nordicilor în aer liber iarna. Fascinația mă trimite în profunzimea Google; umplu desaga de îndată.

            N-am cum să nu-mi amintesc cele mai multe ieșiri cu fi-miu, mic, chiar țânc. Indiferent de anotimp, soare sau nori, vânt ori ba, frig sau arșiță, mai multe mămici – etalon al creșterii odraslelor optim – m-au alungat în pustiu pentru iresponsabilitatea fățiș arătată; copilul n-avea fes.

Continuă să citești Muzeul vârstelor

Nuntă-n Basarabia

     Ceasul bate opşpe’, sunt în fața Sălii de Aur. Sigur, remarc punctualitatea „fraților” de peste Prut, dar nici ideea mirilor nu-mi rămâne indiferentă. Conii tocmai întâmpină musafirii. Lângă şampanie şi vorbe dulci se aşterne clipa devenită eternă într-o fotografie. Coada la poze e chiar mai lungă decât rândul la alocații din perioada adolescenței mele.

     Parc-aş fi în City-ul londonez. Majoritatea plimbăm paharul pe luciul mesei zâmbind. Agăț de pe tavă un alt coniac mic, mă plimb, mai beau un coniac şi încă unul până când fiecare invitat pozează alături de miri. Îi invidiez pe cei din urmă pentru zâmbetul perpetuat vreo 120 minute. Chiar şi după finisarea procesiunii cei doi par foarte fericiți, zâmbetul le-a rămas întipărit, abia pot articula. Nu-mi rămâne decât să Continuă să citești Nuntă-n Basarabia

A fost odată IRIS

     O banală dimineață, o melodie faină, o șosea lată. Și perspectivele unui drum lung pe meandrele patriei. Împreună au stârnit amintiri despre trecutul nu foarte îndepărtat. Seamană a nostalgie. Da, exact acel sentiment pe care cu câțiva ani în urmă îl consideram prietenul cel mai bun al vârstnicilor. Doar al lor. Ehe, mai sunt ani lumină până `ntr-acolo, îmi tot repetam

     Părul m-a lăsat de izbeliște, orele de sommn au devenit tot mai importante, alimentația și ea are nevoie de o  mai multă atenție, chiar și toanele prind rădăcini serioase, ce mai?, anii trec. E fără urmă de tăgadă, apogeul platitudinilor. Dar cum se scurge timpul?

     Din când în când mă așez puțin pentru a privi peste umăr, în tihnă. Derulez, opresc filmul, mă uit mai atent, iar desfășor banda, trag linie. Îmi place acest exercițiu. E interesant, chiar benefic, mai ales prin prisma faptului că sunt printre cei mulți care au picat examenul trăirii numai în prezent. Nu mai menționez că nici lupul de stepă a lui Hesse nu sunt; mă refere doar la imposibilitatea de a vedea cum ar fi decurs viața dacă aș fi ales alt drum la răscrucea concretului ori a gândurilor. Un remediu, singurul de fapt, constă în Continuă să citești A fost odată IRIS

O linie dreaptă?

     Printr-a doua am fost întrebat de doamna ce vreau să mă fac când voi fi mare. Ce să răspund? Nici nu ştiam dacă sunt băiat sau fată. Dar am ridicat din umeri … şi imediat după, am rostit poliţist şi/ori doctor. Parcă şi pompier.

     Timpul s-a scurs, a urmat capacitatea. Un examen fără orizont. Alţi patru ani, în liceu – mamă, scuze că-ţi reamintesc- extraordinari şi ei (normal, pentru mine). Bacul? O formalitate; l-am trecut pur şi simplu, nimic notabil. Şi tot nu ştiam încotro. Universitatea trebuia terminată, conştientizam asta, dar convingerea? Trebuie să fac ceea ce în doresc sau ceea ce trebuie? Chiar dacă ambele au acelaşi sens… A trecut şi ea.

     Întâlnindu-mă cu viaţa am Continuă să citești O linie dreaptă?

The Hollywood Vampires

     Au un an de când formează grupul şi zeci de când încântă prin aparițiile lor individuale. Alice Cooper și Joe Perry nu au nevoie de cărți de vizită, sunt deja legende. Johnny Deep e și el imens, dar ca actor. Însă mi-e greu să cred că cei doi rockeri grei cântă cu un novice. Rămâne de văzut…

     DJ Hefe și Robin and the Backstabbers vin în deschidere, nu mă interesează. Ajung la Poarta C, Romexpo, ora 20.20, cu 40 de minute inaintea începerii main event-ului. Coada-i până la SNSPA, adică lungă de 300 m. E clar, intru când se termină. Aprind o țigară, aștept. N-o fumez toată; minunea se întâmplă. Continuă să citești The Hollywood Vampires

Cu maşina? Nu, merci.

     S-a scris fluviu despre traficul rutier dâmbovițean, articole peste articole; dezbateri, la fel, cu toptanul. Și continuă toate acestea. Am văzut și am participat la manifestări de conștientizare a populației despre beneficiile decongestionării căilor de rulare, sub mai multe forme: bicicletă, RATB, role, … în fine, transport alternativ. Momentan, degeaba. Sigur, se vor face parcări sub și supraterane, kilometri de piste, regia de transport public va tripla numărul mijloacelor de transport, însă va mai dura; personal nu le voi prinde.

      Am înţeles de mulţi ani că lucrurile nu se schimbă peste noapte, motiv pentru care Continuă să citești Cu maşina? Nu, merci.

Iarnă

 

     Cele mai frumoase clipe

Noi pe munte le-am trăit.

     Nu uitaţi că-ntotdeauna l-am iubit.

     Iar acum la despărţire,

Totu-mi pare aşa ciudat,

     Când c-o lacrimă-n privire,

Am plecat.

Versurile se găsesc pe un perete al Cabanei Diham

Bicicletă sau maşină?

     Vremea deloc frumoasă de la sfârşitul săptămânii trecute era propice pentru numărat bani şi făcut copii privit la televizor. Desertul a constat în Salonul de Biciclete şi Accesorii, Expobike şi Salonul Auto Moto. Astrele s-au aliniat, expoziţiile au picat la ţanc.

     La Băneasa, în hangarele care găzduiesc doar aer şi de câteva ori pe an diferite exponate, câţiva importatori şi-au încordat muşchii. În centrul atenţiei, fascinanta bicicletă. De la cea mai simplă şi accesibilă la cea-mai-cea. Şi o mare de oameni: mulţi gură-cască, împătimiţi ai fenomenului, gospodine, casnici, aroganţi peste poate, ciclişti profesionişti. Ce mai!, lume pestriţă. Printre ei salivam şi eu la o bucată din tortul târgului. Doar frica de diabet m-a făcut să mă abţin. „Am sau nu nevoie de ceva? Nu contează, îmi vine să cumpăr chiar şi un bidon, orice!”. Continuă să citești Bicicletă sau maşină?

Mărţişor

     Nu-mi amintesc dacă vreodată am fost încântat de tradiţia marţişorului, dar nici n-am detestat-o. Încă din fragedă pruncie mi s-a cultivat obiceiul primăvăratic, până ce a devenit o îndatorire. „Eşti băieţel, trebuie să fii şi cavaler”, îmi tot repetau părinţii, an după an.

     Puţină bucurie mă cuprindea atunci când colegele din gimnaziu se entuziasmau niţel de mica atenţie: un trifoi, o potcoavă, un ghiocel, un coşar, … ceva simbolic. Eram un fel de bufon al clasei. Mic, timid, ruşinat peste poate, ofeream mărţişoare. Cu trecerea vremii şi a vremurilor entuziasmul domniţelor cu care am interacţionat a scăzut. Să fie sănătoase! Îmi fac doar datoria, sîc!

P1150869 Continuă să citești Mărţişor

Amintiri

     La sfârşitul anului trecut, în pragul celor nouă ani de activitate în câmpul muncii, trăgeam sub ei linie: păr împuţinat şi încărunţit, o cameră de luat vederi, fete citite din care nu am înţeles cine ştie ce (prea grele pentru mine), ani lumină de muncă, vreo patruzeci de vacanţe, o maşină, câteva kilograme de haine, nişte piese de teatru, concerte, meciuri de fotbal, mai mulţi oameni minunaţi, prieteni, de puţin timp blogul, bani aruncaţi pe nimicuri, cărţi (niciodată suficiente), hobby-uri cultivate. Ar mai fi, dar îmi scapă. Le-am uitat?

     Înaintea acestor nouă ani sintetizaţi cât se poate de sumar, au mai fost douăzeci. Le-aş spune de formare. Nici până-n ziua de azi n-am înţeles pentru ce să mă formez. Cei şapte de acasă acum îmi par – probabil şi celor care m-au cunoscut – insuficienţi, şi, cred, destui de şcoală – mai mult sau mai puţin aprofundată. Apropos, de ce copiilor li se interzic Continuă să citești Amintiri

Inspiraţie

     Ajunul zilei de naştere nu anunţă nimic deosebit; termenul unui dosar în instanţă şi, după, bucătăria muncii de birou, aferentă profesiei. Ritualul dimineţii e acelaşi; deja-s un roboţel: radioul, micul dejun, duşul, călcatul cămăşii, salutul, casa scării, pierderea în freamătul matinal al străzii.

     Azi însă, înainte de plecare – probabil soarta, n-am urmărit alinierea astrelor – m-am lipit de raftul bibliotecii. Pe raftul al doilea, după micuţa Musette (cea din pluş; adevărata nu stă printre cărţi, doar în puf) găsesc Note, stări, zile. Apuc să parcurg recenzia, devin curios. Hmm, îi găsesc loc în geantă, între dosar, legislaţie printată şi … prânz. Pornesc spre serviciu. Continuă să citești Inspiraţie

Duminica, a VII-a zi

     Se spune că El s-a odihnit în a şaptea zi, după ce a făurit tot, din nimic. Nu ştiu dacă trebuie comentat acest aspect. Crezi sau nu. Oricum, îmi amintesc ora de religie în care am învăţat despre facerea lumii: cerul şi pământul, apele, verdeaţa, ziua şi noaptea, animalele şi, la sfârşit, omul. Totul în şase zile. Însă ţin minte că după această învăţătură m-a măcinat o întrebare: cum S-a odihnit? Puşti fiind îmi imaginam scenarii: a citit, S-a plimbat, a dormit, S-a uitat la televizor, a scris poezii, a privit pur şi simplu în gol, a fost la teatru… Oho!, ar mai fi. Atunci eram un ţânc, mi se permitea (aproape) orice. Acum, după două decade, constat că n-am găsit răspunsul. Continuă să citești Duminica, a VII-a zi

Hârciogul

     L-am văzut doar în poze, nu-mi amintesc de vreo întâlnire tête-à-tête. Simpatic rozător. Pe lângă aspectul drăgălaș am apreciat solitaritatea, dar și agresivitatea lui în fața intrușilor. Alt plus, mare, l-am acordat modului în care-și compartimentează galeriile, tot  timpul construite cu mai multe guri de acces. Însă, peste toate, admir hărnicia sa. O mare parte din hrană o transportă în galeria care, exact!, se transformă în cămară. Duce puțin cu omul gospodar, cel ce-și face iarna car și vara sanie. Dar seamănă și cu mine. Nu, nu din același motiv.

     Ieri am deschis după foarte multă vreme, de fapt am culisat, ușa bibliotecii. Practic, am înlăturat paravanul în spatele căruia mi-am depozitat, credeam, comoara. Continuă să citești Hârciogul

Numele e scris de ei…

     Să fi fost 97`, poate 98`. Sau 1999? Nu mai ştiu anul, cu atât mai puţin data exactă. Dar sunt sigur că se întâmpla într-o vacanţă de vară a gimnaziului târziu, în acceleratul care tranzita ţara de la Mangalia la Arad. A!, de notat că simpatizam cu (fosta) echipă de fotbal a armatei. Ce mai?, un mic stelist care nu văzuse vreun meci al favoriţilor, dar auzise despre triumful european din vremea în care avea un an şi câteva luni. Şi atunci, ca şi acum, o performaţă. Auzisem asta prin faţa blocului, nu înţelegeam prea bine ce şi cum… Uau!, în acest moment realizez: am cultivat spiritul de turmă din fragedă pruncie, pam-pam! Continuă să citești Numele e scris de ei…

Opt ani

     Mult? Puţin? Ce mai contează! Chiar nu mai are importanţă. Au trecut, şi atât. Acum, când timpul s-a scurs până la ultima fărâmă, privesc peste umăr şi preţ de câteva secunde îl revăd. Zboară ca gândul…

     Urmăresc trupul puţin aplecat spre înainte şi privirea fixată undeva la doi metri mai înfaţă. Înaintează agale, ţinând cutia de carton sub braţ, îndreptându-se către uşă. Are doar câteva lucruri pe care probabil le va folosi în altă parte.

     L-am cunoscut imediat după ce am Continuă să citești Opt ani

Luna Amară

     A şaptea în calendar, dar în topul perioadelor de ducă. Normal, e în mijlocul verii! Poate fi şi amară, însă doar dacă temperaturile se zbenguie constat peste 350 C sau dacă imaginaţia (ori lipsa banilor) îţi joacă feste. Momentan e dulce, nu-i a lui Cuptor. Prin minte îmi curge Nilul imaginaţiei în materie de plecări, doar că nişte castori simpatici au deviat cursul spre nunţi şi botezuri.

     E dimineaţă şi sar din pat înaintea cântatului cocoşului. Nu se întâmplă prea des. Înseamnă că-s odihnit? Nu-mi dau seama. Pun de-o cafea şi pornesc radioul. Fourth of July! răsună pe toate posturile. Mă cuprinde greaţa Continuă să citești Luna Amară

Puff şi Musette

     Acum un an dospeam într-un şezlong pe malul Egeei, dacă nu mă înşel, pe plaja de lângă Skala Rachoniou. Eram în Thassos, răsfăţat la culme. În faţă, la o lungime de braţ, luciul apei. În stânga pădurea se rostogolea în mare, iar dacă mă îndreptam în şezut mai-mai că distingeam Marea Lavră din vârful Athosului. Întorcând privirea în direcţia opusă admiram stânci înverzite, toate răsărind din apă. Spatele mi-era flancat de codrul verde şi drăguţa staţiune. Destindere totală, condimentată cu o halbă mare, bocnă, plină cu cel mai bun Mythos şi câteva ţigări.

     Între două băi am parcurs recenzia K2-ului, Muntele Munţilor – Vis şi Destin. Nu a fost nevoie de mai mult; am şi devorat-o. O prezentare, Continuă să citești Puff şi Musette

10.548

    Mult? Puţin? Destul? Depinde… Individual, fiecare unitate în parte e neînsemnată. Cumulându-se, devin un tot. Al naibii de mare. Fir-ar!

    Vorbesc de metri. În general, îi parcurg cu toptanul. Zilnic. Prin casă, la locul de muncă, pe stradă, fugind după tramvai sau autobuz. Mai şi pedalez. Atunci sunt mai mulţi, devin kilometri. Cu maşina, la fel, o sumedenie, sute. Rar, extrem de rar, alerg şi după fete. Dar, fără excepţie, mă împiedic. Cu alte cuvine, merg, umblu. De cele mai multe ori, ca mulţi dintre cei cu care interacţionez, alerg metri buni bezmetic către … nicăieri. Poate, în ritmul ăsta, spre sfârşitul zilelor mă îndrept.

    Duminică i-am alergat într-un cadru organizat. Cursa individuală de 10,5 km a Semimaratonului Internaţional Bucureşti. Continuă să citești 10.548

Între două frumuseţi plouă!

     Să aştern gânduri? Sau nu? Cam astea-s întrebările. Dar degetele mă cam mănâncă, trebuie scărpinate. Mai mult, simt nevoia şi de puţină răutate. Pardon, sinceritate. Vreau să falsez niţel. Nu voi fi chiar eu. Oare?

      Duminică am redevenit pământean, întorcându-mă acasă, după ce am atins cel mai înalt punct al Balcanilor, Vf. Musala, 2.925 m, din M-ţii Rila. O frumuseţe! Continuă să citești Între două frumuseţi plouă!