Buila

   Şoseaua şerpuindă vrea să ne jucăm de-a v-aţi-ascunselea. Se vede, nu se vede, apare, dispare şi iar apare. Jocul continuă, dar nu prea mult. Fentăm drumul principal când cotitm dreapta pe o arteră secundară, spre satul Pietreni. Acum nu se mai poate ascunde. Masivul Buila se desăvârşeşte în faţa privirii.  Silueta splendidă incită. Liniile curbe ale coronamentului pădurii se contopesc armonios cu unghiurile ascuţite ale calcarelor alb-cenuşii.  Muntele e sălbatic, e pur. Şi-l văd în lumina amurgului.

   Cu tot elanul, alimentat şi de dorinţa de explorare a necunoscutului, pornesc, împreună cu Gheo, spre inima celui mai mic parc naţional din ţară, Buila-Vânturariţa.

   Zâmbetul păleşte puţin la întâlnirea indicatorului care interzice accesul autovehiculului în parc. Asta e, ne conformăm. Mă neliniştesc puţin gândindu-mă că voi bâjbâi prin pădure noaptea. Nu pot ascunde sentimentul şi încep să-mi stresez partenerul de călătorie. Râde, sunt luat peste picior. Ha-ha-ha, hi-hi-hi, … şi îndată ne postăm la izvorul din Poiana Scărişoara. A durat sub o oră. La fel şi circul.

    Aici marcajul dispare. Pe un perimetru destul de mare nu am găsit nimic, nici un semn. Ne-am împărţit: Gheo de-a dreptul pe versant, eu prin poiană. „Ai găsit ceva? Nu. Tu? Nimic, nimic.” Şi tot aşa aproape jumătate de oră, până când vestea cea mare a răsunat de undeva dintre arborii întunecaţi.

   Bălăcăresc puţin mai mult administraţia parcului şi încep urcuşul pieptiş spre indicatorul găsit mai devreme. Bombăneam, bolboroseam. Câteva minute bune de urcuş m-au sleit. Cred că-mi pierdusem glicemia. Cu chiu, cu vai, ajung şi eu lângă triunghiul roşu.

– Păi noi mergem la Pătrunsa, pe punct galben. Ăsta-i traseul spre Vf. Cacova.

– Ştiu, dar trebuie să urmăm creasta. Să o ţinem în stânga şi ajungem la schit.

– Eu nu merg holbocăind. Rămânem aici şi continuam mâine.

   A fost nevoie de ceva muncă pentru a fi lămurit.

– Vin, dar s-a cam întunecat. Nu…

– E ultima dată când mai merg cu tine. M-ai exasperat!

    Îl urmez în linişte. Parcă-i Walker. Nu comentez nimic nici pe coborârea abruptă plină de bolovani. Aproape bâjbâi, nu văd mare lucru. Îi zăresc însă mână, cu arătătorul lipit de bulina galbenă. „Ţi-am zis?”

   Parcă şi poteca e mai lină, urmând curbă de nivel. Marcajul e excelent. Observ şi cruci însemnate pe scoarţa arborilor. E clar!, ne apropiem de schit. O stare de bine mă inundă, zâmbetul îmi revine. Nu simt poteca, plutesc. Nu am mai trăit un asemenea sentiment. Cărarea se luminează. Sunt sute de licurici. E un joc de culori cum nu am mai văzut. Tărâmul pare fermecat. Ceva se întâmplă, simt asta, dar nu ştiu ce e. Doar bănuiesc.

   Călcăm pajiştea în Poiana Pătrunsa şi o lanternă foarte puternică se aprinde pe prispa unei case.

– Bună seara! Putem campa aici pe undeva?

– Sunt şi fete cu voi?

– Nu, răspundem la unison după un scurt moment de îndoială.

– Da, puteţi, răsună vocea din spatele bărbii dese. Femeile pot trece pe aici, dar nu au voie să înnopteze.

   Pe un petec de pămând cât se poate de plat, probabil singurul din întreaga poieniţă, pironim cortul la lumina lanternei. Am avut parte de o cină câmpenească acompaniată cu acordurile greierilor. O orchestră neobosită susţinută şi de câţiva broscoi, probabil aflaţi la întâlnire. Concertul a continuat până târziu în noapte.

 

După nouă luni

      Nu, n-am devenit tătic, sau, cel puţin, n-am luat la cunoştiinţă. Atât s-a scurs de la ultima îmbrăţişare … a muntelui.  Ce dor mi-a fost! Dar aşteptarea a meritat. Dulce-i revederea!

      Dintr-o dată, în puterea nopţii, telefonul urlă. Placebo, Every you every me. Nu-i alarma, e tata. „E cinci, trezeşte-te!” „Mi-am călcat cămaşa, aseara. Mai dorm puţin”. Treaba ta, dar pierzi trenul.” „Pa, pa! Te sun când ajung la Buşteni!”, şi i-am închis. Mă tot învârt prin casă şi nu ştiu de ce să mă apuc. Doar bocancii sunt pregătiţi. Unde-s pantalonii? Dar beţele? Nu mi-am pus nici merinde! Şi acumulatorul aparatului foto e descărcat! N-am făcut armata, dar cumva,  într-un sfert de ceas am reuşit să fiu cu toate gata, la uşă.

       M-am cam panicat după ce a patra firmă de taxiuri şi-a cerut scuze pentru inconvenientul creat de lipsa maşinilor în trafic „în acea zonă”. Greu, după lungi insistenţe, găsesc un taxi „10-12 minute, 313”. „Doamnă, pierd trenul!” Ne pare rău, dar mai devreme nu poate ajunge”. Aşteptarea m-a încărunţit. Omu`, şoferul, numai chef de condus nu avea. În schimb, o logoreeee…  Cu capul cât o baniţă, chiaun de somn, reuşesc cu greu să mă controlez.  Totul se termină când trântesc uşa în faţa gării.  

      Cu Doru şi Mihai m-am întâlnit la casa de bilete, la ţanc. Ne-am suit în tren, iar după două minute garnitura a pornit. Un scurt taifas, o lungă moţăială … şi culmile Bucegilor. Am ajuns.

   

     Nu ne bazăm pe telecabină, e vânt puternic pe platou. Astfel, cădem de acord asupra traseului Jepii Mari – Cabana Piatra Arsă – Piciorul Pietrei Arse – Poiana Stânei – Sinaia. Cam ambiţioşi, mai ales că tocmai am ieşit din hibernare.

     Pornim, urmărind triunghiul albastru, dar nu înainte de a încălţa parazăpezi. Plimbarea-i o plăcere, foarte relaxantă. Pe fondul trilului păsărilor fredonez câteva acorduri ale lui Joe Satriani. Ca formaţia să fie completă, ni se alătură şi vuietul Urlătoarei, de undeva din vale. Imaginaţi-vă!… 

      Ne strecurăm pe sub Claia Mare, traversăm Urlătoarea Mică, îndreptându-ne spre La Scări. Urcuşul devine pronunţat, în serpentine, pe curba de nivel. Apar şi câteva obstacole, dar le depăşim.

     Profit de scurtele pauze şi cadrez câteva peisaje. Plafonul norilor coboară şi-mi va obstrucţiona obiectivul. 

 

         Suntem în faţa celui mai dificil pasaj al traseului, La Scări. Dificil e prea mult spus. Necesită puţină atenţie, cu atât mai mult cu cât picură, iar bolovanii sunt umezi. Nu se compară cu lanţurile Craiului. Oricum, cablurile ne sunt de mare ajutor şi reuşim, fără prea mari bătăi de cap.

    

      Alte câteva serpentine şi scoatem nasul pe platou. Ce vânt! Brrrr, ce frig! În plus, mie mi-e cam foame. Nu e momentul pentru pauza de masă. Mai rezist până la cabana. Ar mai fi o jumătate de oră. Şi bâjbâim spre Piatra Arsă…

                                                      Cantonul Jepi. Se vede!

                                                       prin jnepeniş

      Tăbliţa din Buşteni indica patru ore până la cabană. Pentru noi au fost cinci şi ceva. 

     

       Cabana-i cam pustie. Un muncitor tencuia peretele exterior, în dreptul intrării, iar alţii, probabil în pauză, mâncau. Şi noi. Câteva sandwichuri, ceai, puţină ciocolată, o altă şuetă, o bere … şi o ţigaretă. Pufffff, savuros!

       Se făcuse cam târziu, aşa că am modificat puţin traseul. Dacă-l urmam pe cel iniţial riscam să parcurgem ultima parte pe întuneric. Era deja ora patru. Un amic salvamontist ne-a sugerat varianta mai scurtă şi mai uşoară, pe sub vârfurile Piatra Arsă şi Furnica, spre Cota 1400.

    Pe un vânt teribil, ne-am urnit, urmând indicaţiile salvamontistului. Ce m-am plictisit! Timp de o oră şi un sfert am mers pe un drum de ţară, plat, clătinându-mă la rafalele vântului aspru. Nici măcar nu m-am putut bucura de privelişte. Ce să văd? Abia zăream vârful băţului întins la orizontală. Spuneam bancuri.

    M-am animat puţin odată cu începutul coborârii. Norii au rămas deasupra, iar verdeaţa pădurii era o pată de culoare lângă gri- cenuşiul uşor deprimant.

     Grăbim puţin pasul, atât din cauza iminentei ploi, cât şi a trenului pe care chiar trebuie să nu-l ratăm. Următorul e dimineaţă. Coborârea e abruptă, pământul mâlos, dar nu mai contează. Salvarea e în faţa noastră; hotelul de la Cota 1400.

           

      Nu credeam, dar mă bucur că m-am plictisit mai devreme. Îi multumesc salvamontistului pentru pontul dat. Imediat ce-am păşit în recepţia hotelului s-a dezlănţuit potopul. O perdea de apă masca liziera pădurii. Turna cu găleata! Nu-mi pot imagina ce ar fi însemnat această ploaie printre arbori căzuţi, în amurg.

      La gară am fost conduşi de un taximetrist. Încă ploua torenţial. Ca şi dimineaţă, am ajuns la mustaţă. Am aşteptat trenul doar trei minute.

       Conchidem, la unison, că a fost un bun antrenament pentru ceea ce sperăm să fie un sezon plin de excursii montane. Şi am adormit.

Visul


A fost odata un vis frumos

Cu un baiat si…

…in ultimii ani am tot asteptat ziua in care voi fi dezmierdat de ale sale raze, pe acoperisul celui mai spectaculos munte, sa impletesc acolo a Craiului cununa. Ne-am intersectat cativa ani, a fost mereu acolo, era imaginea paradisului, simbolul bogatiei, dar nu vedeam. Am fost orb.

   Iata-ne la drum! Am pornit din Plaiul Foii spre Spirlea, pe drumul pietruit umbrit de brazi inalti, incaruntiti de usnea barbata.

  Dupa un scurt ragaz in mica poienita langa refugiu, si 30 de minute plimbate, am ajuns la Zaplaz. M-am trezit contempland in fata portilor paradisului. Daca pentru decorarea Baptisterului florentin a fost nevoie de geniul lui Ghiberti, Zaplazul a fost desavarsit de gingasia naturii.

  

   Am trecut pragul, in bocanci fiind, si am pasit intr-o lume descrisa de cativa cunoscuti ca fiind gazda celui mai greu si mai frumos traseu montan marcat din tara, La Lanturi. Intradevar, timp de cateva ore, intre Zaplaz si creasta am fost la limita! Soarele imi veghea ascensiune, discret, de undeva de sus, asa cum a facut-o mai mereu. Hormonii pompau adrenalina. Eram extaziat. Frica, curajul, nesiguranta, bucuria, toate imi transmiteau un sentiment inaltator.

   Pasajele verticale se succedau, fasiile de grohotis mai alinau panta, iar calcarele ma claustrau. Un fir de ata putea ruina totul. Feeric!

 

   Creasta ma astepta onduland orizontul.

   De undeva de sus strangeam la piept tot ceea ce poate oferi mai frumos si mai placut acest pamant.


   Deasupra, cerul.

   Si totusi, ceva lipsea… Pentru cateva clipe l-am regasit, stralucitor ca intotdeauna, dar nu-l puteam cuprinde. Se indeparta. Privindu-ne, i-am urat „ramas bun”; restul e tacere. Pleca in Fagaras.

    Lasarea serii reducea mult temperatura, fiind tot mai frig. In refugiul Grind era forfota mare si nici un loc liber. Fara cort, doar cu saci de dormit, incepusem sa facem haz de necaz, incurajandu-ne, ca doar urma o noapte alba cu luna plina, pe la vreo 2 200 m altitudine si cateva grade peste zero. Grozav 😦

    Eram la cina, iar la un moment dat, din refugiu apare Ionel, si implicit salvarea noastra. Ionel, din Resita, era intr-o tura de vreo doua saptamani, in fata celei de a treia, singur, batand carari montane. L-am intrebat daca se muta, bagajul sau fiind infiorator.

   Auzindu-ne vaicarelile s-a oferit sa ne imprumute cortul sau de doua persoane, nou, scos din tipla. Nu puteam face mutre (noi fiind trei), chiar mai bine, inghesuiti ar fi fost mai confortabil din punct de vedere termic. Puteam dormii chiar afara atunci cand am vandut doi litri de apa obtinand vreo 350 ml de tuica. Celor doi baieti care ne-au dat-o le-a cam fost frica sa o bea. In cazul in care li s-ar fi facut sete, nu aveau cu ce s-o stinga. Detineau putin mai multa apa decat tarie. Am plecat noi fara cort, dar am carat pana-n creasta cinci litri de apa. Am injurat tot drumul din cauza greutatii, dar sus … dupa trei inghitituri am intrat in cort cu haina deschisa.


   Dimineata era „minunata”: frig, vant si ceata foarte deasa. Urma sa ajungem la Cabana Gura Raului via Vf. La Om,  Ascutit, Curmatura, Prapastiile Zarnestilor.

   Cu cateva zile inainte mi-am bucurat privirea cu cateva poze din creasta, cadre surprinse pe timp frumos. Daca aproape tot traseul dintre Grind si Ascutit este periculos, la Timbale e cumplit. Coroborat cu vremea, ma panicasem. Degeaba imi tot explica Gheo ca asa e in creasta, doar putina ceata care se va ridica, bla, bla, ….

    Mi-am descretit putin fruntea cand mi-au distras atentia o caprita si puiul ei, pascand la cativa pasi de cort.

   Dupa cateva sedinte scurte de autosugestie, m-am incumetat spre Piscul Baciului (2237 m), cel mai inalt varf al masivului, aflat la vreo 15-20 min. de refugiu. Aceasta portiune a fost pasnica, propice pentru gimnastica si inviorare (in contrast cu ce urma!).

   Dar am ajuns sus de tot, varful pe care, atunci cand mi-l imaginam privind Craiul din balconul casei, il credeam intangibil.

   Nu se vede, dar dadeam din coada. Oricum, nu stiu cum a trecut timpul petrecut in varf. Vise, ganduri, suflet,  tot ce aveam mai frumos plecase, undeva in alte locuri, in paradis. In cateva clipe am vizitat toate aceste minunatii care m-au imbogatit in ultimii ani, umplandu-mi sufletul.

   Spre Timbale! Gheo ne lumineaza calea; urma portiuea cea mai dificila a traseului.

   Intradevar, traseul este coplesitor! Punctul rosu e razlet, pe stanci, parca marcat de o capra neagra. In laterale hauri, in fata si-n spate doar blocuri de piatra. De nedescris, magnific! Fiind imbatat de adrenalina, foarte incordat si concentrat,  aveam senzatia ca pot urca Everestul. Nimic nu ma putea retine. Depaseam pasaje aproape verticale, praguri  strungi,  totul pe muchie.

   Timbalele semanau cu fesele unei dame.  Prea frumoase pentru a se aseza pe ele,  au fost ridicate spre inaltul cerului, putini fiind cei care se vor bucura de ele.

   Dupa un scurt popas in Ascutit, am coborat versantul abrupt spre Cabana Curmatura. De aici pana in Prapastii un lin drum forestier, excelent pentru a-ti trage sufletul rememorand cele doua zile. A fost sublim!

   Eram la rascruce si-mi place sa cred ca am avut de ales. Nu stiu ce poate fi mai greu in viata decat sa alegi.  La fel ca mai devreme, frumosul m-a parasit. Plecase spre acel loc pe care-l stia cel mai bine, in varful coroanei, unde nimic rau nu-i putea diminua stralucirea. Dar nu l-a mai gasit. L-am consolat promitandu-i ca, plecand pe alt drum, pe carari necunoscute, spre o lume noua, vom gasi locuri minunate in care va fi din nou el, altfel.

„Ramai cu bine, visul meu

Si s-auzim de bine,

Te voi pastra in gandul meu,

Voi fi mereu cu tine”