Piatra Mare

      Tocmai s-au încheiat trei săptămâni în care m-am tot afundat într-o stare vegetativă care, cu fiecare oră scursă, a devenit aproape profundă. Mai-mai că mi-am încetinit funcțiile: pat, serviciu, scaun și iar în pat, la orizontală. Atât! Nici măcar nu pot spune că a fot vorba de odihnă. Din contră! Ce mai!?, scuze găsesc… O grămadă! Însă e mai puțin important; bine că a trecut.

     Timid, apuc rucsacul, mâna Flaviei și lesa lui Doris. O dezmorțire între Dâmbu Morii și Canionul Șapte Scări, prin Valea Șipoaia,  pare mai mult decât suficientă. Cam o oră de mers agale. 

      Împreună cu jumătate din populația Brașovului pornim pe drumul forestier, bandă galbenă, …

Această prezentare necesită JavaScript.

     Îmi pare rău, dar nu pot detalia. Nici măcar degetele mâinilor nu au scăpat de febră.  Excursia a degenerat într-o buclă pe cinste: Dâmbu Morii – Șapte Scări (ocolite pe “punct roșu”) – Vf. Puşcaş (1626 m) – Cabana Piatra Mare – Livada Mare – La Crepuri – Dâmbu Morii. Cam cinci ore de mers…

20140629_144212

Carnavalul Zăpezii

     Anul acesta Clubul Turistic Ecologic Mont-Delt-Mar a organizat Carnavalul Zăpezii în staţiunea Cheia. Nu ştiu unde a fost organizat din 95` în coace. Nici măcar n-am auzit de acest club. Mai ieri am aflat de existenţa sa, de la George.

–          Vii? Plecăm vineri seară…

–          Sigur!

–          Poftim invitaţia. Aruncă o privire, vezi ce şi cum.

–          Ce să mai… Mergem!

     Pe agenda festivalului se regăsesc probe de montaj video, videoproiecţie-slide show, orientare turistică surpriză şi dans în costum de carnaval. Evident, cele mai mari şanse le am la carnaval, chiar şi fără costum. Dar probele chiar nu sunt importante. Mergem pentru a petrece timpul liber aşa cum ne dorim. Continuă să citești Carnavalul Zăpezii

O oază

     Sunt treaz, iar înaripatul doarme dus. Nu mişcă nici măcar o pană. Dar nu-l invidiez pentru somnul său profund, cel de sâmbătă dimineaţa. Sunt fericit, plec la plimbare în grădina imensităţii Carpaţilor. Vastul lanţ muntos mi-e necunoscut, chiar dacă-l văd mai mereu, indiferent de zarea în care privesc.

       E doar o zi cu cer senin, frumoasă ca niciodată, iar de dragul muntelui lăsăm totul acasă. Mai puţin rucsacii şi o monedă, pe care am privilegiul să o arunc … Cap! Asta înseamnă aleea dintre cabanele Diham şi Mălăeşti, prin Pichetul Roşu, Prepeleac, Vâlcelul Prepeleacului şi Şaua Mălăeşti. Excelent traseu!, prin pădurea nebună, în fiecare noapte cu lună… în fiecare dimineaţă, uneori ca o umbră, alteori ca o ceaţă, ca o negură sau ca o brumă… Scuze, dar cântăm.

        Drumul e pitoresc, plăcut, uşor. Şi durează puţin peste două ceasuri. Regretăm doar lipsa ruginii pădurii. E târzie toamna, frunze nu-s. Doar noi şi un ursuleţ. Ne tot intersectăm urmele, chiar dacă nu ne zărim, ceea ce nu-i neapărat rău. Fiecare cu ale lui: el cu pădurea sa, noi cu cântecul…

Această prezentare necesită JavaScript.

Vf. Skala (2866 m)

     Încă de acasă titlul era pregătit: „Vf. Mytikas (2919 m)”. Lângă, trebuia aşezat un zâmbet mare cât tot Olimpul. Scenariul ideal s-a transformat într-o simplă drumeţie montană. Pffff!, poate data viitoare. Acum sunt doar trist…

Vf. Skala (2866 m). În spate, jumătate acoperit, se înalţă Varful Mytikas, 2919 m, cel mai înalt pisc al Olimpului. Pentru mine, azi, 8 iunie 2013, intangibil.
Vf. Skala (2866 m). Pe fundal, Varful Mytikas, 2919 m, cel mai înalt pisc al Olimpului. Pentru mine, azi, 8 iunie 2013, intangibil.

Continuă să citești Vf. Skala (2866 m)

Creasta Pietrei Craiului

     Tare grea tre`să fie meseria de arbitru, mai ales la box. Am păţit-o noaptea trecută. Cumplit! Un meci lung între două fiare, la prima vedere, blajine. Aparent doar pentru că se ascund, de vreo două decade, în spatele unor ochelari fumurii. Nu sunt mereu în linia întâi.

      Ochiul stâng, mai firav de fel, plângând de mama focului, a sărit la dreptul cel plin de entuziasm şi cât se poate de fericit. Nu dorea să-şi petreacă următoarele două zile urmându-l pe Gheo prin Piatra Craiului. Cum putea uita clinciurile trecute, din acelaşi măreţ Crai şi frumosul Buila-Vânturariţ? Se gândea că urmează alte cursuri, lecţii nesfârşite despre floră, faună, rocă, silvicultură, tehnici de mers pe munte, de supravieţuire şi, nu în ultimul rând, rumega eternul ritm impus de Gheo. Nu se defectează, funcţionează perfect. Frustrant! Pe munte, în compania lui Gheo te simţi mic. Omu-i enciclopedie ambulantă. Şi cât se poate de rezistent. Continuă să citești Creasta Pietrei Craiului

Vf. Musala (2925 m)

     – Alex, vii pe munte?P1160317

     – George, unde? Când?

     – Musala. Peste două săptămâni. Vorbim mai multe, dar nu acum. Te sun…

    Un dialog scurt şi rapid, doar atât. Decizia era luată după auzul primei întrebări.

    Cele două săptămâni sau evaporat şi iată-mă în faţa Mc-ului de la Unirii. E aproape ora doăzeci, urmează întâlnirea. Nu ştiu de ce sunt puţin emoţionat. Aştept câteva minute, privind, din când în când, spre dreapta. Mâna de oameni se măreşte, începe să semene cu un ciorchine de struguri italieneşti, cu bob mare. Rucsaci răsar din spatele munţomanilor, iar în jurul lor nu poţi arunca nici măcar mucu` de ţigară. Peste tot oameni şi bagaje. Continuă să citești Vf. Musala (2925 m)

Vânturariţa

   Ce noapte! Foşnete, fulgere, ploaie, iar foşnete, greieri, zgomote ciudate pe foiţa cortului, fulgere, a doua ploaie, aţipeli sporadice, gânduri…, un pisoi, alte zgomote, poate ursu, a treia ploaie, şi doar două ore de somn bătute pe ceas. Frânt de oboseală, trag fermoarul și mijesc ochii.

Bangoc, eu nu vin nicăieri. Vreu să dorm, sunt praf!

Masto, tu sigur ești dement. Cine m-a pus sa vin cu tine?

– Nici cu tine nu mi-e rușine!

– Bine, bine… Hai sa mâncăm ceva!

   De pe prispa casei, fratele, mare amator de maşini off road, ne atenţiona asupra pericolului de la stâna din creastă.

– O duzină de câini vă vor întâmpina, dar să nu vă faceţi griji. Ignoraţi-i! Mai ales că vă însoţeşte şi Bumbac.

– Cum să ignor atâţia ciobăneşti? Şi cine-i Bumbac?

– Un alt ciobănesc, vă aşteaptă la un sfert de oră de aici, iar uşa se trânteşte în urma sa.

   La juma` de oră după şapte îmi potrivesc rucsacul. Nici n-am observat câinele stareţului. Şi el e gata de plecare. Până în Poiana Bulzului parcurgem, toţi trei, o porţiune din traseul pe care cu o seara în urmă orbecăiam. În poieniţă, de fapt un mic luminiş, cotim dreapta pe cruce albastră, spre creastă. Aici, surpriză! Bumbac, care îmi vine până la brâu, dă din coadă. Pare voios, foarte încântat de sosirea noastră. Sunt şocat! „De unde ştia fratele?” Aceeaşi bănuială din urmă cu o seară. Incredibil!

    Cele două ore vopsite pe indicator sunt spulberate. Cu Gheo nu-i de glumit. Cred că şi-a lăsat plămânii la cort. Eu, pe traseu. Cu limba de-un cot şi saliva puţin mai jos, îmi bag capul sub firicelul de apă al pârâului. Cred că am pierdut deja două kilograme. Mă dopez cu elixirul vieţii şi-i dau bice. Mă simt mai bine.

   Ascensiunea continuă, urcuşul e abrupt, iar creasta din ce în ce mai aproape. La fal şi stâna. Se aud câinii. Îmi tremură pantalonii, pulsul se accelerează, picioarele se înmoaie. „Vino după mine, nu-i băga în seamă!” Deja număraţi, sunt treisprezece! Pe cine să ignor? Mai sunt şi alţii?” Trecem pe lângă refugiul lipit de stână. Câtă inspiraţie! Nu ştiu ce fenomene meteo m-ar face să mă refugiez într-un astfel de loc, înconjurat de o haită de câini aproape sălbatici. Nici nu vreau să aflu.

   Încet-încet ne îndepărtăm, iar mie inima-mi revine. Nu mă pot uita în urmă, nu vreau să-i văd. Privesc doar spre vârfurile nu foarte îndepărtate: Buila (1841 m), Ştevioara (1786 m) şi Vânturariţa Mare (1885 m). Vor fi ale mele, devin palpabile. Vârfurile?, poate… Cei de la Placebo îmi vin în minte cu Bright lights.

    Deja am atins nirvana. Nimic de spus, doar trăiri. Numai azurul cerului e mai sus decât mine. Plutesc pe pajiştea alpină, printre bolovani, aşezaţi parcă într-adins pentru a reduce levitaţia.  Ăsta-i Kogaionul! Simt că nu-s singur, nu vorbesc de Gheo. Cinei Bumbac? Dar Negruţu? Nici nu-i important răspunsul.

    Fluieratul bangocului mă readuce cu picioarele pe pământ.

– Mişcă-ţi fundul, mastodontule. Dormi?

 – Ce insesibil! :), îmi spun şi încep marşul.

   Continui traseul pe muchia abruptului, prin Şaua Ştevioara, clătindu-mi ochii privind peisajul de basm.

   Suntem în vârf, Vânturariţa Mare. Cel mai înalt punct al masivului. Am calculat un prânz pentru două persoane, dar trebuie să împărţim totul la patru. Cei doi … căţei!? Nici o problemă. Mâncare e pentru toţi, dar e mai puţin importantă. Meditaţia în schimb…, dar o ţin pentru mine.

   Stânga-împrejur, dar doar până în şa. De aici punctul albastru ne va duce la Schitul Pahomie, via Stâna Ştevioara. Pare siplu, dar plafonul norilor ne ascunde marcajul, şi aşa destul de răzleţ. E doar pe bolovani. Nici un stâlp, nimic. O nouă sudalmă aruncată în spinarea administratorilor parcului.

    Bătrânul păstor întâlnit ne asigură că drumul ales e cel bun, urmând a ajunge la stână imediat. „E puţin mai jos.”

    Încă nu am înţeles ce înseamnă mult, căci puţin m-a lămurit; aproape două ore de coborâre teribilă. Ciudat, căci suntem pe muchia Frumoasa. O fi, da-i greu la vale. Îmi tremură gambele. Până şi câţeii suferă.

  O nouă bălăcăreală cu Gheo scurtează timpul. Şi-i dăm drumul. Sunt şi … cuvinte mai puţin ortodoxe.

   Totul se termină în faţa schitului. Ajungem la Pahomie, lângă izvorul Frumos.  Apa cristalină, rece ca gheaţa, ne îmbie la sentimente mai bune. Doar suntem la porţile unei aşezări călugăreşti. Numai gândurile sunt aceleaşi. Simt că mă purific.

   Păşim pioşi, trecem pragul smeritei aşezări monahale ascunse în pădurile dese de la poalele Builei. Sub o stâncă stă pitită bisericuţa schitului. Nu intru, îl las pe Gheo. După două minute iese spăşit, parcă vrea să ne împăcăm. „Păi ne-am certat?”, îl întreb schiţând un zâmbet. „Eşti cel mai mare ticălos!”, îmi răspunde cu juma`de gură. Şi iar linişte.

    Fiecare e cu el însuşi. E normal. Cum nimic nu durează o eternitate, plecăm. Până la Pătrunsa avem vreo cinci kilometri de drum forestier. Târându-ne piciorele pornim agale, dar nu înainte de arunca o privire peste umăr.

   

  Mai departe, nimic notabil. Planificăm o incursiune în Piatra Craiului, creasta, şi în Făgăraş, tot creasta.

– Până atunci, eu plec în Grecia, tataie.

 A! Bumbac a dispărut, iar Negruţ n-a mai putut. S-a lăţit la umbra unui arbore. A cedat, sleit de puteri. Şi noi la fel.