Iarna pe munte

           

Ridic din umeri întrebându-mă cum o fi iarna pe vreo uliță, fără a recita din Coșbuc. O fac acum, sorbind divinul vin la gura sobei, după trei sfârșituri de săptămână pline ochi cu drumeții montane pe plai mioritic, pe trasee accesibile și în sezonul hibernal, la altitudini deloc amețitoare.

Am întâlnit splendoarea iernii în mijlocul naturii. Vânt puternic în rafale, ger, zăpadă proaspătă, mare, zăpadă îngețată, mixt (zăpadă+stâncă), sălbăticie, peisaje ireale și o altă plenitudine de frumos. Veneam în schimb cu

Continuă să citești Iarna pe munte

Muntele Cozia

Ani lungi s-au scurs, timp în care turele montane s-au rezumat la bunăstarea sezonului estival. Pe undeva-i firesc; e confortabil vara din n motive. Însă acestă lejeritate lâncezește spiritul, simțurile și, în genere, opacizează viața însăși.

Apocalipsa anunțată de meteorologi pentru finalul săptămânii mi-a reamintit că nu locuiesc în Tenerife, ci în România în care, culmea, primăvara e cu dinți, vara e sinonimă cu canicula, toamna e bacoviană, iarna-i de stat la gura sobei sau, mai nou, pentru privit Netflix din confortul așternutului. Ca atare, e vremea nasoală ori garderoba nu conține piesele optime pentru a înfrunta vitregia vremii? Ori eternele scuze? Răspunsurile vin pe nerăsuflate.

pe Culmea Turneanu

Continuă să citești Muntele Cozia

Pe Morar am să mă sui!

     Până mai ieri praful s-a depus straturi-straturi pe bocanci, rucsac şi restul recuzitei montane. Anu` ăsta n-am interacţionat cu muntele prins fiind cu alte activităţi, în afara a două-trei cărări bătute.

„Voi pleca, undeva,/Aproape de tine,/Te voi găsi/Oriunde ai fi

Vei avea, undeva,/Un loc pentru mine,/Vei veni/Într-o noapte şi-o zi”

     Fredonând versurile pornesc în puterea dimineţii împreună cu Alex C şi Alex J, spre Buşteni, spre Colţii Morarului. O utopie până … alaltăieri, când am primit invitaţia telefonic. Adrenalina-mi crescuse imediat după terminarea apelului. Reticenţă faţă de necunoscut, imaginea impozantă a Morarului cu ale sale ace, traseul nemarcat, alpinismul şi tehnicitatea sa conferă şevaletul pentru crearea tabloului optim: Continuă să citești Pe Morar am să mă sui!

Jepii Nașpa

     fb_img_1476259727793Auzisem poveşti, povestioare, despre nenorocirea abătută asupra abruptului prahovean. D-asta l-am şi evitat cât am putut. Doar Valea Cerbului şi Jepii Mari au fost traseele pe care le-am abordat de-a lungul timpului pe partea asta a Bucegilor. Însă nu în lunile de vară, tocmai pentru a fenta aglomeraţia. Şi pârtia Kalinderu, pe schiuri, dar nu cred că intră în categoria amintită, chiar dacă era puzderie de lume. O urcare pe Jepii Mici îmi surâde de mult, de ani de zile. Acum s-au aliniat astrele, e momentul, fie ce-o fi!

     De la staţia telecabinei, şontâc, prin pădure, pe drumul forestier, păşesc pentru doar câteva minute. E devreme, vreo 9, nu văd păicior de om. Perfect!

Continuă să citești Jepii Nașpa

Valea lui Stan

     A cui? Hmm… Cam neinspirat numele râului. Sau nu? Poate la botez nu era chiar atât de rău. Oricum, în 2016, pe vreme bună, denumirea ar trebui schimbată în Valea Tuturor. De la mic la mare, de la nătărău la cel cu bun simţ,  valea e cotropită, călcată în picioare. La propriu. Dacă reuşeşti să faci abstracţie de zumzetul şi de mitocănia care îţi acompaniază mai fiecare pas, e chiar faină. Nu, nu poţi scăpa de balast, nu prea se poate depăşi. Iar dacă totuşi o faci ajungi imediat să miroşi pârţurile te împiedici de alte cioturi.

     E greu şi să intri în traseu. Nesimţiţii ar parca maşina chiar şi pe cărare. Nu mai spun că în acul de păr al Transfăgărăşanului, cel din care porneşte Continuă să citești Valea lui Stan

Culmea Țigănești

     E prima oră și deja-i mare deranj. Temperatură, umiditate, zăpușeală, UV-uri, ce mai? …  toate-s la cote de avarie. Însă azi am noroc, nu stau la copt. Nu, nu mă car la mare căci e hăt, departe. Sunt în Țara Bârsei, și dacă tot pică muntele pe mine ce-ar fi să …? Bag mâna în joben, amestec, învârt, apuc și … se ivește Culmea Țigănești, din vecinul Bucegi.

20160626_091653

     În Bran, de fapt în Poarta, la limita Parcului Natural Bucegi, parchez. E cald de mor, ceasul anunță prânzul.  Iau cu asalt tot e de căc.. la modă expresia – traseul. Prima parte se suprapune cu Continuă să citești Culmea Țigănești

Munţii Măcinului

     Pe la începutul toamnei trecute m-a încercat nostalgia turului ciclist al Dobrogei, cel ratat în 2014, parcă. Nimic nou, gustul amar al eşecului mi-e foarte cunoscut. Urma să văd puţină deltă, câteva cetăţi matusalemice, lanuri nesfârşite de rapiţă, culturi de eoliene, Cheile Dobrogei şi multă sărăcie pudrată pe umerii cătunelor bătute de vânturi, toate răsfirate pe un traseu lung de vreo 500 km.

20160216_093223

     Acum întrevăd perspectiva unui zvâc al primăverii, iar Dobrogea îmi face cu ochiul, mă cheamă. Ştiu că nu am răgazul necesar unei ture cu ţoacla, dar măcar ceva, oricât de puţin din frumuseţea locului trebuie să văd. La dispoziţie am doar o zi care şi din punct de vedere meteorologic se anunţă bună. Continuă să citești Munţii Măcinului

Muntele Tâmpa

     M-am născut la poale de munte, din fericire. Însă, la fel ca cizmarul care nu areP1180992 încălţări, nici eu n-am cutreierat
munții care-mi erau la îndemână, la o aruncătură de băţ. Aşa a fost să fie. Priveam în zare spre alte culmi. Cele de acasă nu mă atrăgeau. Cu timpul, lucrurile s-au schimbat niţel. Acum găsesc ceva interesant la orice movilă, deal, munte sau cotlon. Zilele trecute, Tâmpa a fost aleasa. Continuă să citești Muntele Tâmpa

Vf. Gropșoarele (1.833 m)

     Olimpul și al său acoperiș, Mytikas, au rămas în urmă, la vreo câteva săptămâni distanță. Acum, după tot acest timp scurs, sint că am pierdut vremea. Cu îndeletniciri cotidiene, pregătindu-mă parcă de sfârșitul zilelor. N-am făcut mai nimic în afara rutinei. P1180892

     Mai ieri, zapând din confortul pernelor canapelei, am avut o tresărire, o licărire. Ce aștept? Să se îndrepte vremea? Să-mi crească barba? Ziua nunții? Nu!… Vineri plec în Ciucaș! Nu mi-am schimbat decizia nici după jumătatea de oră petrecută la telefon cu potențialii colegi de drumeție. Scuzându-se, au refuzat ieșirea. Fiecare cu ale lui. Continuă să citești Vf. Gropșoarele (1.833 m)

Vf. Mytikas (2918 m)

     Eterna socoteală, dar nu din târg, ci … din vară, nu s-a potrivit cu capriciile toamnei. Oarecum, era de aşteptat. Dar dorinţa de a merge pe munte a învins intemperiile de pe plaiurile mioritice. N-a fost să fie creasta Făgăraşului, între Negoiu şi Plaiu Foii. La orizont a apărut Olimpul lui Zeus.

       O ultimă confirmare a stării vremii o primim de la salvamontul din Argeş.20140924_191809

– Pe creastă ninge viscolit, nu vă recomandăm traseul. S-ar putea ca vremea să se îndrepte la sfârşitul săptămânii. Reveniţi joi cu un telefon, eventual.

– Păi, azi e marţi …, iar telefonul amuţeşte.

     Da, e marţi, vremea-i de rahat, iar zilele de concediu se scurg implacabil. Mai sunt doar câteva. Continuă să citești Vf. Mytikas (2918 m)

Piatra Mare

      Tocmai s-au încheiat trei săptămâni în care m-am tot afundat într-o stare vegetativă care, cu fiecare oră scursă, a devenit aproape profundă. Mai-mai că mi-am încetinit funcțiile: pat, serviciu, scaun și iar în pat, la orizontală. Atât! Nici măcar nu pot spune că a fot vorba de odihnă. Din contră! Ce mai!?, scuze găsesc… O grămadă! Însă e mai puțin important; bine că a trecut.

     Timid, apuc rucsacul, mâna Flaviei și lesa lui Doris. O dezmorțire între Dâmbu Morii și Canionul Șapte Scări, prin Valea Șipoaia,  pare mai mult decât suficientă. Cam o oră de mers agale. 

      Împreună cu jumătate din populația Brașovului pornim pe drumul forestier, bandă galbenă, …

Această prezentare necesită JavaScript.

     Îmi pare rău, dar nu pot detalia. Nici măcar degetele mâinilor nu au scăpat de febră.  Excursia a degenerat într-o buclă pe cinste: Dâmbu Morii – Șapte Scări (ocolite pe “punct roșu”) – Vf. Puşcaş (1626 m) – Cabana Piatra Mare – Livada Mare – La Crepuri – Dâmbu Morii. Cam cinci ore de mers…

20140629_144212

Carnavalul Zăpezii

     Anul acesta Clubul Turistic Ecologic Mont-Delt-Mar a organizat Carnavalul Zăpezii în staţiunea Cheia. Nu ştiu unde a fost organizat din 95` în coace. Nici măcar n-am auzit de acest club. Mai ieri am aflat de existenţa sa, de la George.

–          Vii? Plecăm vineri seară…

–          Sigur!

–          Poftim invitaţia. Aruncă o privire, vezi ce şi cum.

–          Ce să mai… Mergem!

     Pe agenda festivalului se regăsesc probe de montaj video, videoproiecţie-slide show, orientare turistică surpriză şi dans în costum de carnaval. Evident, cele mai mari şanse le am la carnaval, chiar şi fără costum. Dar probele chiar nu sunt importante. Mergem pentru a petrece timpul liber aşa cum ne dorim. Continuă să citești Carnavalul Zăpezii

O oază

     Sunt treaz, iar înaripatul doarme dus. Nu mişcă nici măcar o pană. Dar nu-l invidiez pentru somnul său profund, cel de sâmbătă dimineaţa. Sunt fericit, plec la plimbare în grădina imensităţii Carpaţilor. Vastul lanţ muntos mi-e necunoscut, chiar dacă-l văd mai mereu, indiferent de zarea în care privesc.

       E doar o zi cu cer senin, frumoasă ca niciodată, iar de dragul muntelui lăsăm totul acasă. Mai puţin rucsacii şi o monedă, pe care am privilegiul să o arunc … Cap! Asta înseamnă aleea dintre cabanele Diham şi Mălăeşti, prin Pichetul Roşu, Prepeleac, Vâlcelul Prepeleacului şi Şaua Mălăeşti. Excelent traseu!, prin pădurea nebună, în fiecare noapte cu lună… în fiecare dimineaţă, uneori ca o umbră, alteori ca o ceaţă, ca o negură sau ca o brumă… Scuze, dar cântăm.

        Drumul e pitoresc, plăcut, uşor. Şi durează puţin peste două ceasuri. Regretăm doar lipsa ruginii pădurii. E târzie toamna, frunze nu-s. Doar noi şi un ursuleţ. Ne tot intersectăm urmele, chiar dacă nu ne zărim, ceea ce nu-i neapărat rău. Fiecare cu ale lui: el cu pădurea sa, noi cu cântecul…

Această prezentare necesită JavaScript.

Vf. Skala (2866 m)

     Încă de acasă titlul era pregătit: „Vf. Mytikas (2919 m)”. Lângă, trebuia aşezat un zâmbet mare cât tot Olimpul. Scenariul ideal s-a transformat într-o simplă drumeţie montană. Pffff!, poate data viitoare. Acum sunt doar trist…

Vf. Skala (2866 m). În spate, jumătate acoperit, se înalţă Varful Mytikas, 2919 m, cel mai înalt pisc al Olimpului. Pentru mine, azi, 8 iunie 2013, intangibil.
Vf. Skala (2866 m). Pe fundal, Varful Mytikas, 2919 m, cel mai înalt pisc al Olimpului. Pentru mine, azi, 8 iunie 2013, intangibil.

Continuă să citești Vf. Skala (2866 m)

Creasta Pietrei Craiului

     Tare grea tre`să fie meseria de arbitru, mai ales la box. Am păţit-o noaptea trecută. Cumplit! Un meci lung între două fiare, la prima vedere, blajine. Aparent doar pentru că se ascund, de vreo două decade, în spatele unor ochelari fumurii. Nu sunt mereu în linia întâi.

      Ochiul stâng, mai firav de fel, plângând de mama focului, a sărit la dreptul cel plin de entuziasm şi cât se poate de fericit. Nu dorea să-şi petreacă următoarele două zile urmându-l pe Gheo prin Piatra Craiului. Cum putea uita clinciurile trecute, din acelaşi măreţ Crai şi frumosul Buila-Vânturariţ? Se gândea că urmează alte cursuri, lecţii nesfârşite despre floră, faună, rocă, silvicultură, tehnici de mers pe munte, de supravieţuire şi, nu în ultimul rând, rumega eternul ritm impus de Gheo. Nu se defectează, funcţionează perfect. Frustrant! Pe munte, în compania lui Gheo te simţi mic. Omu-i enciclopedie ambulantă. Şi cât se poate de rezistent. Continuă să citești Creasta Pietrei Craiului

Vf. Musala (2925 m)

     – Alex, vii pe munte?P1160317

     – George, unde? Când?

     – Musala. Peste două săptămâni. Vorbim mai multe, dar nu acum. Te sun…

    Un dialog scurt şi rapid, doar atât. Decizia era luată după auzul primei întrebări.

    Cele două săptămâni sau evaporat şi iată-mă în faţa Mc-ului de la Unirii. E aproape ora doăzeci, urmează întâlnirea. Nu ştiu de ce sunt puţin emoţionat. Aştept câteva minute, privind, din când în când, spre dreapta. Mâna de oameni se măreşte, începe să semene cu un ciorchine de struguri italieneşti, cu bob mare. Rucsaci răsar din spatele munţomanilor, iar în jurul lor nu poţi arunca nici măcar mucu` de ţigară. Peste tot oameni şi bagaje. Continuă să citești Vf. Musala (2925 m)

Vânturariţa

   Ce noapte! Foşnete, fulgere, ploaie, iar foşnete, greieri, zgomote ciudate pe foiţa cortului, fulgere, a doua ploaie, aţipeli sporadice, gânduri…, un pisoi, alte zgomote, poate ursu, a treia ploaie, şi doar două ore de somn bătute pe ceas. Frânt de oboseală, trag fermoarul și mijesc ochii.

Bangoc, eu nu vin nicăieri. Vreu să dorm, sunt praf!

Masto, tu sigur ești dement. Cine m-a pus sa vin cu tine?

– Nici cu tine nu mi-e rușine!

– Bine, bine… Hai sa mâncăm ceva!

   De pe prispa casei, fratele, mare amator de maşini off road, ne atenţiona asupra pericolului de la stâna din creastă.

– O duzină de câini vă vor întâmpina, dar să nu vă faceţi griji. Ignoraţi-i! Mai ales că vă însoţeşte şi Bumbac.

– Cum să ignor atâţia ciobăneşti? Şi cine-i Bumbac?

– Un alt ciobănesc, vă aşteaptă la un sfert de oră de aici, iar uşa se trânteşte în urma sa.

   La juma` de oră după şapte îmi potrivesc rucsacul. Nici n-am observat câinele stareţului. Şi el e gata de plecare. Până în Poiana Bulzului parcurgem, toţi trei, o porţiune din traseul pe care cu o seara în urmă orbecăiam. În poieniţă, de fapt un mic luminiş, cotim dreapta pe cruce albastră, spre creastă. Aici, surpriză! Bumbac, care îmi vine până la brâu, dă din coadă. Pare voios, foarte încântat de sosirea noastră. Sunt şocat! „De unde ştia fratele?” Aceeaşi bănuială din urmă cu o seară. Incredibil!

    Cele două ore vopsite pe indicator sunt spulberate. Cu Gheo nu-i de glumit. Cred că şi-a lăsat plămânii la cort. Eu, pe traseu. Cu limba de-un cot şi saliva puţin mai jos, îmi bag capul sub firicelul de apă al pârâului. Cred că am pierdut deja două kilograme. Mă dopez cu elixirul vieţii şi-i dau bice. Mă simt mai bine.

   Ascensiunea continuă, urcuşul e abrupt, iar creasta din ce în ce mai aproape. La fal şi stâna. Se aud câinii. Îmi tremură pantalonii, pulsul se accelerează, picioarele se înmoaie. „Vino după mine, nu-i băga în seamă!” Deja număraţi, sunt treisprezece! Pe cine să ignor? Mai sunt şi alţii?” Trecem pe lângă refugiul lipit de stână. Câtă inspiraţie! Nu ştiu ce fenomene meteo m-ar face să mă refugiez într-un astfel de loc, înconjurat de o haită de câini aproape sălbatici. Nici nu vreau să aflu.

   Încet-încet ne îndepărtăm, iar mie inima-mi revine. Nu mă pot uita în urmă, nu vreau să-i văd. Privesc doar spre vârfurile nu foarte îndepărtate: Buila (1841 m), Ştevioara (1786 m) şi Vânturariţa Mare (1885 m). Vor fi ale mele, devin palpabile. Vârfurile?, poate… Cei de la Placebo îmi vin în minte cu Bright lights.

    Deja am atins nirvana. Nimic de spus, doar trăiri. Numai azurul cerului e mai sus decât mine. Plutesc pe pajiştea alpină, printre bolovani, aşezaţi parcă într-adins pentru a reduce levitaţia.  Ăsta-i Kogaionul! Simt că nu-s singur, nu vorbesc de Gheo. Cinei Bumbac? Dar Negruţu? Nici nu-i important răspunsul.

    Fluieratul bangocului mă readuce cu picioarele pe pământ.

– Mişcă-ţi fundul, mastodontule. Dormi?

 – Ce insesibil! :), îmi spun şi încep marşul.

   Continui traseul pe muchia abruptului, prin Şaua Ştevioara, clătindu-mi ochii privind peisajul de basm.

   Suntem în vârf, Vânturariţa Mare. Cel mai înalt punct al masivului. Am calculat un prânz pentru două persoane, dar trebuie să împărţim totul la patru. Cei doi … căţei!? Nici o problemă. Mâncare e pentru toţi, dar e mai puţin importantă. Meditaţia în schimb…, dar o ţin pentru mine.

   Stânga-împrejur, dar doar până în şa. De aici punctul albastru ne va duce la Schitul Pahomie, via Stâna Ştevioara. Pare siplu, dar plafonul norilor ne ascunde marcajul, şi aşa destul de răzleţ. E doar pe bolovani. Nici un stâlp, nimic. O nouă sudalmă aruncată în spinarea administratorilor parcului.

    Bătrânul păstor întâlnit ne asigură că drumul ales e cel bun, urmând a ajunge la stână imediat. „E puţin mai jos.”

    Încă nu am înţeles ce înseamnă mult, căci puţin m-a lămurit; aproape două ore de coborâre teribilă. Ciudat, căci suntem pe muchia Frumoasa. O fi, da-i greu la vale. Îmi tremură gambele. Până şi câţeii suferă.

  O nouă bălăcăreală cu Gheo scurtează timpul. Şi-i dăm drumul. Sunt şi … cuvinte mai puţin ortodoxe.

   Totul se termină în faţa schitului. Ajungem la Pahomie, lângă izvorul Frumos.  Apa cristalină, rece ca gheaţa, ne îmbie la sentimente mai bune. Doar suntem la porţile unei aşezări călugăreşti. Numai gândurile sunt aceleaşi. Simt că mă purific.

   Păşim pioşi, trecem pragul smeritei aşezări monahale ascunse în pădurile dese de la poalele Builei. Sub o stâncă stă pitită bisericuţa schitului. Nu intru, îl las pe Gheo. După două minute iese spăşit, parcă vrea să ne împăcăm. „Păi ne-am certat?”, îl întreb schiţând un zâmbet. „Eşti cel mai mare ticălos!”, îmi răspunde cu juma`de gură. Şi iar linişte.

    Fiecare e cu el însuşi. E normal. Cum nimic nu durează o eternitate, plecăm. Până la Pătrunsa avem vreo cinci kilometri de drum forestier. Târându-ne piciorele pornim agale, dar nu înainte de arunca o privire peste umăr.

   

  Mai departe, nimic notabil. Planificăm o incursiune în Piatra Craiului, creasta, şi în Făgăraş, tot creasta.

– Până atunci, eu plec în Grecia, tataie.

 A! Bumbac a dispărut, iar Negruţ n-a mai putut. S-a lăţit la umbra unui arbore. A cedat, sleit de puteri. Şi noi la fel.

 

Buila

   Şoseaua şerpuindă vrea să ne jucăm de-a v-aţi-ascunselea. Se vede, nu se vede, apare, dispare şi iar apare. Jocul continuă, dar nu prea mult. Fentăm drumul principal când cotitm dreapta pe o arteră secundară, spre satul Pietreni. Acum nu se mai poate ascunde. Masivul Buila se desăvârşeşte în faţa privirii.  Silueta splendidă incită. Liniile curbe ale coronamentului pădurii se contopesc armonios cu unghiurile ascuţite ale calcarelor alb-cenuşii.  Muntele e sălbatic, e pur. Şi-l văd în lumina amurgului.

   Cu tot elanul, alimentat şi de dorinţa de explorare a necunoscutului, pornesc, împreună cu Gheo, spre inima celui mai mic parc naţional din ţară, Buila-Vânturariţa.

   Zâmbetul păleşte puţin la întâlnirea indicatorului care interzice accesul autovehiculului în parc. Asta e, ne conformăm. Mă neliniştesc puţin gândindu-mă că voi bâjbâi prin pădure noaptea. Nu pot ascunde sentimentul şi încep să-mi stresez partenerul de călătorie. Râde, sunt luat peste picior. Ha-ha-ha, hi-hi-hi, … şi îndată ne postăm la izvorul din Poiana Scărişoara. A durat sub o oră. La fel şi circul.

    Aici marcajul dispare. Pe un perimetru destul de mare nu am găsit nimic, nici un semn. Ne-am împărţit: Gheo de-a dreptul pe versant, eu prin poiană. „Ai găsit ceva? Nu. Tu? Nimic, nimic.” Şi tot aşa aproape jumătate de oră, până când vestea cea mare a răsunat de undeva dintre arborii întunecaţi.

   Bălăcăresc puţin mai mult administraţia parcului şi încep urcuşul pieptiş spre indicatorul găsit mai devreme. Bombăneam, bolboroseam. Câteva minute bune de urcuş m-au sleit. Cred că-mi pierdusem glicemia. Cu chiu, cu vai, ajung şi eu lângă triunghiul roşu.

– Păi noi mergem la Pătrunsa, pe punct galben. Ăsta-i traseul spre Vf. Cacova.

– Ştiu, dar trebuie să urmăm creasta. Să o ţinem în stânga şi ajungem la schit.

– Eu nu merg holbocăind. Rămânem aici şi continuam mâine.

   A fost nevoie de ceva muncă pentru a fi lămurit.

– Vin, dar s-a cam întunecat. Nu…

– E ultima dată când mai merg cu tine. M-ai exasperat!

    Îl urmez în linişte. Parcă-i Walker. Nu comentez nimic nici pe coborârea abruptă plină de bolovani. Aproape bâjbâi, nu văd mare lucru. Îi zăresc însă mână, cu arătătorul lipit de bulina galbenă. „Ţi-am zis?”

   Parcă şi poteca e mai lină, urmând curbă de nivel. Marcajul e excelent. Observ şi cruci însemnate pe scoarţa arborilor. E clar!, ne apropiem de schit. O stare de bine mă inundă, zâmbetul îmi revine. Nu simt poteca, plutesc. Nu am mai trăit un asemenea sentiment. Cărarea se luminează. Sunt sute de licurici. E un joc de culori cum nu am mai văzut. Tărâmul pare fermecat. Ceva se întâmplă, simt asta, dar nu ştiu ce e. Doar bănuiesc.

   Călcăm pajiştea în Poiana Pătrunsa şi o lanternă foarte puternică se aprinde pe prispa unei case.

– Bună seara! Putem campa aici pe undeva?

– Sunt şi fete cu voi?

– Nu, răspundem la unison după un scurt moment de îndoială.

– Da, puteţi, răsună vocea din spatele bărbii dese. Femeile pot trece pe aici, dar nu au voie să înnopteze.

   Pe un petec de pămând cât se poate de plat, probabil singurul din întreaga poieniţă, pironim cortul la lumina lanternei. Am avut parte de o cină câmpenească acompaniată cu acordurile greierilor. O orchestră neobosită susţinută şi de câţiva broscoi, probabil aflaţi la întâlnire. Concertul a continuat până târziu în noapte.

 

După nouă luni

      Nu, n-am devenit tătic, sau, cel puţin, n-am luat la cunoştiinţă. Atât s-a scurs de la ultima îmbrăţişare … a muntelui.  Ce dor mi-a fost! Dar aşteptarea a meritat. Dulce-i revederea!

      Dintr-o dată, în puterea nopţii, telefonul urlă. Placebo, Every you every me. Nu-i alarma, e tata. „E cinci, trezeşte-te!” „Mi-am călcat cămaşa, aseara. Mai dorm puţin”. Treaba ta, dar pierzi trenul.” „Pa, pa! Te sun când ajung la Buşteni!”, şi i-am închis. Mă tot învârt prin casă şi nu ştiu de ce să mă apuc. Doar bocancii sunt pregătiţi. Unde-s pantalonii? Dar beţele? Nu mi-am pus nici merinde! Şi acumulatorul aparatului foto e descărcat! N-am făcut armata, dar cumva,  într-un sfert de ceas am reuşit să fiu cu toate gata, la uşă.

       M-am cam panicat după ce a patra firmă de taxiuri şi-a cerut scuze pentru inconvenientul creat de lipsa maşinilor în trafic „în acea zonă”. Greu, după lungi insistenţe, găsesc un taxi „10-12 minute, 313”. „Doamnă, pierd trenul!” Ne pare rău, dar mai devreme nu poate ajunge”. Aşteptarea m-a încărunţit. Omu`, şoferul, numai chef de condus nu avea. În schimb, o logoreeee…  Cu capul cât o baniţă, chiaun de somn, reuşesc cu greu să mă controlez.  Totul se termină când trântesc uşa în faţa gării.  

      Cu Doru şi Mihai m-am întâlnit la casa de bilete, la ţanc. Ne-am suit în tren, iar după două minute garnitura a pornit. Un scurt taifas, o lungă moţăială … şi culmile Bucegilor. Am ajuns.

   

     Nu ne bazăm pe telecabină, e vânt puternic pe platou. Astfel, cădem de acord asupra traseului Jepii Mari – Cabana Piatra Arsă – Piciorul Pietrei Arse – Poiana Stânei – Sinaia. Cam ambiţioşi, mai ales că tocmai am ieşit din hibernare.

     Pornim, urmărind triunghiul albastru, dar nu înainte de a încălţa parazăpezi. Plimbarea-i o plăcere, foarte relaxantă. Pe fondul trilului păsărilor fredonez câteva acorduri ale lui Joe Satriani. Ca formaţia să fie completă, ni se alătură şi vuietul Urlătoarei, de undeva din vale. Imaginaţi-vă!… 

      Ne strecurăm pe sub Claia Mare, traversăm Urlătoarea Mică, îndreptându-ne spre La Scări. Urcuşul devine pronunţat, în serpentine, pe curba de nivel. Apar şi câteva obstacole, dar le depăşim.

     Profit de scurtele pauze şi cadrez câteva peisaje. Plafonul norilor coboară şi-mi va obstrucţiona obiectivul. 

 

         Suntem în faţa celui mai dificil pasaj al traseului, La Scări. Dificil e prea mult spus. Necesită puţină atenţie, cu atât mai mult cu cât picură, iar bolovanii sunt umezi. Nu se compară cu lanţurile Craiului. Oricum, cablurile ne sunt de mare ajutor şi reuşim, fără prea mari bătăi de cap.

    

      Alte câteva serpentine şi scoatem nasul pe platou. Ce vânt! Brrrr, ce frig! În plus, mie mi-e cam foame. Nu e momentul pentru pauza de masă. Mai rezist până la cabana. Ar mai fi o jumătate de oră. Şi bâjbâim spre Piatra Arsă…

                                                      Cantonul Jepi. Se vede!

                                                       prin jnepeniş

      Tăbliţa din Buşteni indica patru ore până la cabană. Pentru noi au fost cinci şi ceva. 

     

       Cabana-i cam pustie. Un muncitor tencuia peretele exterior, în dreptul intrării, iar alţii, probabil în pauză, mâncau. Şi noi. Câteva sandwichuri, ceai, puţină ciocolată, o altă şuetă, o bere … şi o ţigaretă. Pufffff, savuros!

       Se făcuse cam târziu, aşa că am modificat puţin traseul. Dacă-l urmam pe cel iniţial riscam să parcurgem ultima parte pe întuneric. Era deja ora patru. Un amic salvamontist ne-a sugerat varianta mai scurtă şi mai uşoară, pe sub vârfurile Piatra Arsă şi Furnica, spre Cota 1400.

    Pe un vânt teribil, ne-am urnit, urmând indicaţiile salvamontistului. Ce m-am plictisit! Timp de o oră şi un sfert am mers pe un drum de ţară, plat, clătinându-mă la rafalele vântului aspru. Nici măcar nu m-am putut bucura de privelişte. Ce să văd? Abia zăream vârful băţului întins la orizontală. Spuneam bancuri.

    M-am animat puţin odată cu începutul coborârii. Norii au rămas deasupra, iar verdeaţa pădurii era o pată de culoare lângă gri- cenuşiul uşor deprimant.

     Grăbim puţin pasul, atât din cauza iminentei ploi, cât şi a trenului pe care chiar trebuie să nu-l ratăm. Următorul e dimineaţă. Coborârea e abruptă, pământul mâlos, dar nu mai contează. Salvarea e în faţa noastră; hotelul de la Cota 1400.

           

      Nu credeam, dar mă bucur că m-am plictisit mai devreme. Îi multumesc salvamontistului pentru pontul dat. Imediat ce-am păşit în recepţia hotelului s-a dezlănţuit potopul. O perdea de apă masca liziera pădurii. Turna cu găleata! Nu-mi pot imagina ce ar fi însemnat această ploaie printre arbori căzuţi, în amurg.

      La gară am fost conduşi de un taximetrist. Încă ploua torenţial. Ca şi dimineaţă, am ajuns la mustaţă. Am aşteptat trenul doar trei minute.

       Conchidem, la unison, că a fost un bun antrenament pentru ceea ce sperăm să fie un sezon plin de excursii montane. Şi am adormit.

Visul


A fost odata un vis frumos

Cu un baiat si…

…in ultimii ani am tot asteptat ziua in care voi fi dezmierdat de ale sale raze, pe acoperisul celui mai spectaculos munte, sa impletesc acolo a Craiului cununa. Ne-am intersectat cativa ani, a fost mereu acolo, era imaginea paradisului, simbolul bogatiei, dar nu vedeam. Am fost orb.

   Iata-ne la drum! Am pornit din Plaiul Foii spre Spirlea, pe drumul pietruit umbrit de brazi inalti, incaruntiti de usnea barbata.

  Dupa un scurt ragaz in mica poienita langa refugiu, si 30 de minute plimbate, am ajuns la Zaplaz. M-am trezit contempland in fata portilor paradisului. Daca pentru decorarea Baptisterului florentin a fost nevoie de geniul lui Ghiberti, Zaplazul a fost desavarsit de gingasia naturii.

  

   Am trecut pragul, in bocanci fiind, si am pasit intr-o lume descrisa de cativa cunoscuti ca fiind gazda celui mai greu si mai frumos traseu montan marcat din tara, La Lanturi. Intradevar, timp de cateva ore, intre Zaplaz si creasta am fost la limita! Soarele imi veghea ascensiune, discret, de undeva de sus, asa cum a facut-o mai mereu. Hormonii pompau adrenalina. Eram extaziat. Frica, curajul, nesiguranta, bucuria, toate imi transmiteau un sentiment inaltator.

   Pasajele verticale se succedau, fasiile de grohotis mai alinau panta, iar calcarele ma claustrau. Un fir de ata putea ruina totul. Feeric!

 

   Creasta ma astepta onduland orizontul.

   De undeva de sus strangeam la piept tot ceea ce poate oferi mai frumos si mai placut acest pamant.


   Deasupra, cerul.

   Si totusi, ceva lipsea… Pentru cateva clipe l-am regasit, stralucitor ca intotdeauna, dar nu-l puteam cuprinde. Se indeparta. Privindu-ne, i-am urat „ramas bun”; restul e tacere. Pleca in Fagaras.

    Lasarea serii reducea mult temperatura, fiind tot mai frig. In refugiul Grind era forfota mare si nici un loc liber. Fara cort, doar cu saci de dormit, incepusem sa facem haz de necaz, incurajandu-ne, ca doar urma o noapte alba cu luna plina, pe la vreo 2 200 m altitudine si cateva grade peste zero. Grozav 😦

    Eram la cina, iar la un moment dat, din refugiu apare Ionel, si implicit salvarea noastra. Ionel, din Resita, era intr-o tura de vreo doua saptamani, in fata celei de a treia, singur, batand carari montane. L-am intrebat daca se muta, bagajul sau fiind infiorator.

   Auzindu-ne vaicarelile s-a oferit sa ne imprumute cortul sau de doua persoane, nou, scos din tipla. Nu puteam face mutre (noi fiind trei), chiar mai bine, inghesuiti ar fi fost mai confortabil din punct de vedere termic. Puteam dormii chiar afara atunci cand am vandut doi litri de apa obtinand vreo 350 ml de tuica. Celor doi baieti care ne-au dat-o le-a cam fost frica sa o bea. In cazul in care li s-ar fi facut sete, nu aveau cu ce s-o stinga. Detineau putin mai multa apa decat tarie. Am plecat noi fara cort, dar am carat pana-n creasta cinci litri de apa. Am injurat tot drumul din cauza greutatii, dar sus … dupa trei inghitituri am intrat in cort cu haina deschisa.


   Dimineata era „minunata”: frig, vant si ceata foarte deasa. Urma sa ajungem la Cabana Gura Raului via Vf. La Om,  Ascutit, Curmatura, Prapastiile Zarnestilor.

   Cu cateva zile inainte mi-am bucurat privirea cu cateva poze din creasta, cadre surprinse pe timp frumos. Daca aproape tot traseul dintre Grind si Ascutit este periculos, la Timbale e cumplit. Coroborat cu vremea, ma panicasem. Degeaba imi tot explica Gheo ca asa e in creasta, doar putina ceata care se va ridica, bla, bla, ….

    Mi-am descretit putin fruntea cand mi-au distras atentia o caprita si puiul ei, pascand la cativa pasi de cort.

   Dupa cateva sedinte scurte de autosugestie, m-am incumetat spre Piscul Baciului (2237 m), cel mai inalt varf al masivului, aflat la vreo 15-20 min. de refugiu. Aceasta portiune a fost pasnica, propice pentru gimnastica si inviorare (in contrast cu ce urma!).

   Dar am ajuns sus de tot, varful pe care, atunci cand mi-l imaginam privind Craiul din balconul casei, il credeam intangibil.

   Nu se vede, dar dadeam din coada. Oricum, nu stiu cum a trecut timpul petrecut in varf. Vise, ganduri, suflet,  tot ce aveam mai frumos plecase, undeva in alte locuri, in paradis. In cateva clipe am vizitat toate aceste minunatii care m-au imbogatit in ultimii ani, umplandu-mi sufletul.

   Spre Timbale! Gheo ne lumineaza calea; urma portiuea cea mai dificila a traseului.

   Intradevar, traseul este coplesitor! Punctul rosu e razlet, pe stanci, parca marcat de o capra neagra. In laterale hauri, in fata si-n spate doar blocuri de piatra. De nedescris, magnific! Fiind imbatat de adrenalina, foarte incordat si concentrat,  aveam senzatia ca pot urca Everestul. Nimic nu ma putea retine. Depaseam pasaje aproape verticale, praguri  strungi,  totul pe muchie.

   Timbalele semanau cu fesele unei dame.  Prea frumoase pentru a se aseza pe ele,  au fost ridicate spre inaltul cerului, putini fiind cei care se vor bucura de ele.

   Dupa un scurt popas in Ascutit, am coborat versantul abrupt spre Cabana Curmatura. De aici pana in Prapastii un lin drum forestier, excelent pentru a-ti trage sufletul rememorand cele doua zile. A fost sublim!

   Eram la rascruce si-mi place sa cred ca am avut de ales. Nu stiu ce poate fi mai greu in viata decat sa alegi.  La fel ca mai devreme, frumosul m-a parasit. Plecase spre acel loc pe care-l stia cel mai bine, in varful coroanei, unde nimic rau nu-i putea diminua stralucirea. Dar nu l-a mai gasit. L-am consolat promitandu-i ca, plecand pe alt drum, pe carari necunoscute, spre o lume noua, vom gasi locuri minunate in care va fi din nou el, altfel.

„Ramai cu bine, visul meu

Si s-auzim de bine,

Te voi pastra in gandul meu,

Voi fi mereu cu tine”