Ende

       Duminică, 17 iulie 2011. Sunt la porţile Vienei; doar câteva borne. Cinşpe`, poate douăzeci. Ce mai contează!?

       Criza din Grecia abia a început, niponii s-au apucat de reconstrucţia ţării, jerbele de pe mormântul actiţei Elizabeth Taylor nu s-au veştejit, Kate şi William probabil sunt în luna de miere, iar Osama, se spune, a fost executat. Câteva din aceste evenimete petrecute în prima jumătate a anului se vor regăsi în cărţile lu` fi-miu, cele de care mă voi împiedica în drum spre dormitor. Sunt sigur că mă va întreba ce şi cum, de ce? Va trebui să mă pun la punct, dar până atunci… Continuă să citești Ende

Wachau

      P1120313Bum! Bum! Buuum! După ultima bubuitură sunt drepţi, lângă pat. Secunde bune trec până să mă dumiresc ce şi cum. Percep un mârâit fioros. Se aude din hol. „If you won`t leave the room till twelve you must pay another night.”, iar liniştea se lasă iar. Ca ars, mă reped spre ceas. E aproape miezul zilei şi capul îmi zvâcneşte! Încep să blestem seara trecută şi vinul lor minunat.

     Un duş rapid, rece sloi, mă revigorează, însă nu prea mult. Cele trei nectarine din frigider mă ajută şi ele, dar tot nu-s bine. Greu, mă adun şi-mi adun, iar la cinşpe` minute după ora prânzului sunt în recepţie. Continuă să citești Wachau

EuroVelo 6

     – Auf wiederseeeeeeeehen and thanks a lot for the info, e tot ce-i mai spun gazdei la despărţire, chiar dacă nu am înţeles ce mi-a explicat. Nu-i nimic, găsesc eu lagărul.P1120131

      Stânga, dreapta, iar dreapta, încă o dată dreapta, şi, evident, ajung în acelaşi loc. Aşa-i când nu gândeşti. Mai încerc combinaţia, dar cu mici modificări. Nici aşa nu merge. Sunt pe cea mai cunoscută şi umblată rută ciclistă, însă nu găsesc un prăpădit de indicator? Parcă-s într-un labirint, numai că sătucul e puţin mai mare decât parcela de teren pe care am păzit-o în nu mai ştiu care vacanţă de vară. Continuă să citești EuroVelo 6

Cicloturism, cu trenul

     Sunt cu capul în nori, la propriu, şi, între noi fie vorba, la figurat. Ciudată transformare. M-am culcat vară fiind, şi, ce să vezi dimineaţă?, dita-i toamna târzie.  P1120018Am dormit doar nouă ore, n-am hibernat. În termometru sunt 14 unităţi peste zero, iar ploaia măruntă bate în geamul dormitorului. Oftez şi-mi ascund privirea sub perna pufoasă. „Vreu în patul meu.”, îmi spun şi mă pierd, slalomând printre gânduri….

     Ceasul bate zece şi nu mai pot aştepta. Timpul trece, dar, o dată cu el, nici un kilometru. Până în Linz sunt vreo 115. Trebuie să dau cu banul: plec, orice ar fi, sau aştept ameliorarea vremii? Continuă să citești Cicloturism, cu trenul

Salzburg

     După o zi grea, o noapte bună, odihnitoare, fac ochi în zorii zilei. E miercuri, treisprezece, luna lui cuptor. P1110974Noroc că nu-i marţi, nici vineri. Răsuflu uşurat. Sunt în picioare de la nouă, iar acum e şi zece minute, aceeaşi oră. Sunt la uşă cu bagajul gata făcut. Foarte nepoliticos îmi reped gazdele, sar peste formalităţi, retezându-le-o: „Bine, bine! Pa, pa!”, şi liniştea se lasă în urma bicicletei, împreună cu (mai mult ca sigur) două priviri lungi.

     Îmi pare rău, dar nu am timp. Mi-e dor de sunetul muzicii şi-s foarte aproape să-l aud. Bat la porţile Salzburului, oraşul care trepidează tot anul, chintesenţa Austriei. E capitala muzicii, amplasată într-un cadru mirific, urbea de la nord de Alpi cu cea mai mare influenţă italiană. Totul se condimentează cu destul de mult snobism austriac. Ce reţetă!? Continuă să citești Salzburg

Agonie și extaz

       Un huruit mi-a curmat somnul. O fantă de lumină strecurată printre draperii lumina discret dormitorul. Soarele, dormea și el. Și iar liniște… Brum, brummmm, brrrum! Tractorul se dezmeticea, în dreptul geamului întredeschis, sub atenta supraveghere a fermierului conștiincios. Era 5.40.  Ce țicnit! Într-un târziu, zgomotul se pierde undeva în eter.

       Cu ochii împăienjeniți nimeresc balconul și mă trântesc într-un scaun. Mirosul fânului proaspăt cosit îmi alină puțin suferința. Doar puțin; rufele sunt leoarcă. Încă picură din ele. Iar nu le-am stors. Cu ce mă îmbrac? Off!   

        Între două sandwichuri consult harta. O lacrimă și-a croit drum prin barba deasă, umezindu-mi buza. 110 km și patru cățărări, dintre care trei la peste 1.000 m. Pe a doua am șters-o cu mâneca. „Hai, că-i ultima zi în munți! Mai e putin! Mami…”, și o altă picătură pătează harta.

        Pornesc, atac pasul Grissen, 967 m. Mirosul de levănțică îndulcește puțin înaintarea, iar apatia e știrbită de răcoarea dimineții. Am ochi și pentru peisaj. Până-n vârf bifez satul Hochfilzen, celebru pentru concursul de biatlon pe care-l găzduiește.  Acum, vara, nimic special. Aceeași munți, curățenie, ordine,…liniște.

 

      M-am cam săturat. Nu mai am chef. Iar potopul de întrebări mă copleşeşte: Ce a fost în capul meu? Unde merg? De ce fac asta? Ce rost am? Mă aplec asupra lucrurilor care-mi asigură existenţa, sau mă gândesc la cele care mă fac să trăiesc? Ce-am făcut până acum? Ce voi face? Iubesc? Sunt fericit? … Cine sunt? …

      O singură certitudine. De aproape două săptămâni pedalez bezmetic, singur cuc, şi mă transform într-o maşină. Sufletul m-a părăsit. A rămas doar o carcasă fără viaţă. Pedalez fără să simt durere, iar peisajul îmi pare tern…

     Câteva rafale de vât mă trezesc din letargie. Sunt pe coborâre. Observ doar planul înclinat, căci vântul puternic, frontal, mă contrează. Dar sunt setat, nu simt efortul. O pată de culoare se întrezăreşte. Undeva în dreapta, revăd Kitzsteinhorn, veghind împrejurimile de la înălţimea sa, 3.203.

    Un simplu foc de paie. Sunt la porţile infernului. Încerc să nu cedez mental, îmi fac de lucru printr-un supermarket din Saalfelden. Bun prilej pentru aprovizionare: sandwichuri, nectarine, dulciuri, apă şi iar apă. Cu greu mă despart de răcoarea conferită de instalația de aer condiționat, pornind agale spre canicula miezului zilei. Termometrul a sărit de 30. Nu pot mânca, doar gust dintr-o nectarină și puțin biscuite. Vreau acasă!

    Ce ciudat!, dar pentru câteva clipe mă întorc pe plaiurile mioritice. În stânga se ridică Steinernez Merr, un fel de Piatra Craiului. Schițez un zâmbet, primul al zilei, și urcușul devine mai plăcut.

      Șoseaua șerpuindă mă poartă spre Hintertal, 1.291 m. Prima parte a cățărării m-a făcut să implor divinitatea. Pe o porțiune de câțiva kilometri panta e de 15%!, pieptiș. Greu, greu de tot, ajung în vârf,  mulțumindu-le tuturor prietenilor imaginari întâlniți pe traseu. Aici, sus, timpul s-a oprit. Trebuie să cobor, în câteva sute de metri, la 1.078 m, pentru ca imediat să ajung pe acoperișul zilei, 1.357 m. Sunt în pragul delirului.

    Am blestemat coborârea doar pentru că mă ducea pe fundul văii din care nu aveam scăpare. Peisajul pălea în fața Golgotei. Umbra lui Hochkoning, 2.941 m, îmi întărea ura. ”Se poate ajunge aici in fel și chip! De ce sunt cu bicicleta?”

     Pe lunga și domoala urcare, doar 12% pantă, mi-am reaminti tot ceea ce mi-a marcat existența. Se spune că muribunzii își revăd întreaga viață înainte de sfârșit. Am văzut-o la doar 26 ani.

    După fiecare cot al drumului vedeam vârful ascensiunii, dar era doar o iluzie. Șoseaua urca, urca, probabil spre Porțile Paradisului. Gândul abandonului îmi monopoliza mintea. Am trăit clipe de coșmar! Vorbeam singur, mă rugam Cerului, strigam, țipam, râdeam, gesticulând arborilor… Degradantă imagine. Doream să-i dezamăgesc pe cei care au crezut că voi putea valsa în șaua bicicletei, prieteni, părinți, colegi, sponsori, tuturor. Ce le spun? Să… fie sănătoși! Aveam ochii umezi.

      Tunelul a fost lung, plin de obstacole și primejdii. Cel mai important test de care am avut parte, de când mă știu. Luminița, indicatorul rutier atât de scump vederii, se întrezărea, apărând ca o oază în deșert. Nu-i iluzie! Ultima turnantă e la o aruncătură de băț. Ridicat din șa urnesc bicicleta, brutal, trosnindu-i lanțul. Un moment de rătăcire, dar n-a cedat.  Gonesc spre steagul în carouri, în strânsă competiție cu nici un contracandidat.

      

    Când polonezii și ucrainienii intrau un ultimul an de pregătire al Campionatului European, majoritatea austriecilor erau la servici, italienii se pregăteau de vacanță, fostele atârnau de gâtul altora, mama probabil cumpăra cele necesare unei salate, eu loveam aerul cu pumnii, țopăind de fericire. Din lupta dintre minte și suflet a câștigat inima. Voi termina turul! De aici, o lungă linie dreaptă până la Viena, fara munti de traversat și ultimii 200 km de pedalat pe maulul Dunării.

    Ca o avalanșă, bicicleta se năpustește pe coborârea spre Bischofshofen. E ca o bestie, greu de stăpânit. Diferența de nivel de aproximativ 800 m întinsă de-alungul a 17 km o înghite într-un sfert de oră. N-am reușit să depășesc 80 km/h, acul kilometrajului s-a oprit la doar 77,66. Demență curată! Cu greu m-am păstrat pe carosabil.

     Adăpostit de soare, trăgându-mi sufletul după o coborâre de neuitat, am admirat săriturile a câtorva juniori la lucru pe trambulina de sărituri cu schiurile care găzduiește ultima etapă a Turneului celor patru trambuliune, Paul Ausserleitner. Icari moderni.

     Obosit, dar în culmea fericirii plec spre Golling, punctul final al zilei, pe șoseaua 159. Cei 24 km rămași traversează valea râului Salzach străjuită de Tennengebirge, dreapta, și Hagengebirge. Ignor Castelul Hohenwerfen, îndreptându-mă spre un pat moale și pufos. Nici măcar micuțului canion nu-i dau prea mare atenție. Vreau să zac, să dorm!

    

    Am avut o zi grea de tot, teribilă! Cu toate astea am remarcat o chestiune cu care nu mă voi întâlni curând. Circulând pe un tronson virajat, cu vizibilitate scăzută, am adunat în spatele bicicletei câteva mașini, care au început să mă depășească după patru minute de mers cu câțiva kilometri pe oră, pe sensul opus, fără goarne și alte minuni, chiar fără să primesc priviri tăioase. Așa ceva!

    Oricum, ce a fost mai greu a trecut. Se vede Viena. E după colț.

 

Kitzbuhel

– Her Alexander! E timpul să te scoli!

Aşteptam parcă prin somn glasul fetei, aşa că i-am răspuns îndată.

 – Eram treaz domnişoară.

 – Ba nu erai, spuse fata râzând. Acum te-ai trezit.

      Am auzit-o coborând scările şi intrând în bucătărie. Apoi m-am sprijinit în mâini, mi-am făcut vânt, dar n-am putut sări din pat. Resimţeam din plin cei aproximativ 850 km deja pedalaţi. Îmi era dor de ritualul bărbieritului. Mă năpădise barba, creându-mi mâncărimi. Dar nu aveam timp de aşa ceva. Trebuia să prind regional-expresul spre Jenbach. Nu doream să pedalez aceeaşi porţiune pe care circulasem cu două zile în urmă. Am luat micul dejun la pachet şi am tulit-o spre gară. Călătoria a durat doar 15 minute, relaxante. Trenul plutea.

      Ce bine a fost. Acum începe munca, pedalatul. Ultima săptămână. Mă simţeam ca acasă. Hoinăream în continuare prin pitoreasca vale a Innului, străjuit de munţi, într-un decor cu care mă obişnuisem.

     Aşezată între un versant şi râu, micuţa aşezare Rattenberg  e foarte pitorească. Am aruncat o privire castelului în ruină care domină localitatea şi m-am strecurat în medievalul Altstadt. Printre casele ca de turtă dulce, zgrăvite în roz, galben şi verde, am găsit şi un oficiu poştal de la care am reuşit să trimit câteva vederi. Mi-ar fi plăcut să mai casc gura prin magazinele pline de obiecte din sticlă, aici fiind un centru cu o bogată tradiţie în prelucrarea acestui material. Seamănă, puţin ce-i drept, cu Murano.

  

      Şoseaua în uşoară urcare şi vântul frontal mi-au creat un oarecare disconfort. Însă n-a durat mult, până la Worgl. Am cotit dreapta pe drumul 170, spre Kitzbuhel, prin superba Brixental. Toată buna dispoziţie m-a învăluit. Valea nu e lafel de celebră ca Zillertal, dar e mult mai spectaculoasă.  Micile staţiuni Hopfgarten, Brixen şi Kirchberg cu ale lor case minunat aşezate la poalele munţilor m-au pregătit pentru cea mai frumoasă staţiune pe care am văzut-o în 26 ani.

      

      Totul pare desprins din poveste, cu o arhitectură cu un pronunţat caracter gotic. Casele sunt presărate pe pajiştile aplipe, la umbra Kitzbuheler Horn. Centrul localităţii e comasat în două pieţe, în ambele existând case medievale transformate în hoteluri. Cât rafinament! În ciuda valurilor de turişti sosiţi prin intermediul agenţiilor de turism, staţiunea îşi păstrază aerul aristocrat, fiind frecventată de clienţi bogaţi. Kitzbuhel este refugiul multor staruri de cinema şi personalităţi mondene ale Europei. Printre caleşti medievale îşi fac loc maşini super sport. Domni de toate vârstele, accesorizaţi ultima modă, la braţ cu partenere cochete după care cu greu te abţi să nu întorci capul, populează acest colţ de paradis. Şi totuşi nimic strident, ţipător, pestriţ. Toată lumea pare educată, discretă. Mai mult ca sigur bogătaşii aştia nu-s vopsiţi. Nu-mi pot imagina cum arată staţiunea în ultimul sfârşit de săptămână din ianuarie, periadă în care se organizează cel mai prestigios concurs de schi alpin din calendarul Cupei Mondiale.

   

      He, he, am terminat şi îngheţata. E timpul să plec. Am coborât spre St. Johann pe o şosea cumplit de aglomerată, nu ştiu daca am mai văzut aşa ceva, dar fără ambuteiaje, claxoane, urlete şi înjurături. În ciuda oboselii am reuşit să parcurg alţi 13 km până la Fieberbrunn, unde gazda s-a oferit să-mi spele garderoba.

      Gute nacht!