Cicloturism, cu trenul

     Sunt cu capul în nori, la propriu, şi, între noi fie vorba, la figurat. Ciudată transformare. M-am culcat vară fiind, şi, ce să vezi dimineaţă?, dita-i toamna târzie.  P1120018Am dormit doar nouă ore, n-am hibernat. În termometru sunt 14 unităţi peste zero, iar ploaia măruntă bate în geamul dormitorului. Oftez şi-mi ascund privirea sub perna pufoasă. „Vreu în patul meu.”, îmi spun şi mă pierd, slalomând printre gânduri….

     Ceasul bate zece şi nu mai pot aştepta. Timpul trece, dar, o dată cu el, nici un kilometru. Până în Linz sunt vreo 115. Trebuie să dau cu banul: plec, orice ar fi, sau aştept ameliorarea vremii? Continuă să citești Cicloturism, cu trenul

Salzburg

     După o zi grea, o noapte bună, odihnitoare, fac ochi în zorii zilei. E miercuri, treisprezece, luna lui cuptor. P1110974Noroc că nu-i marţi, nici vineri. Răsuflu uşurat. Sunt în picioare de la nouă, iar acum e şi zece minute, aceeaşi oră. Sunt la uşă cu bagajul gata făcut. Foarte nepoliticos îmi reped gazdele, sar peste formalităţi, retezându-le-o: „Bine, bine! Pa, pa!”, şi liniştea se lasă în urma bicicletei, împreună cu (mai mult ca sigur) două priviri lungi.

     Îmi pare rău, dar nu am timp. Mi-e dor de sunetul muzicii şi-s foarte aproape să-l aud. Bat la porţile Salzburului, oraşul care trepidează tot anul, chintesenţa Austriei. E capitala muzicii, amplasată într-un cadru mirific, urbea de la nord de Alpi cu cea mai mare influenţă italiană. Totul se condimentează cu destul de mult snobism austriac. Ce reţetă!? Continuă să citești Salzburg

Plec la mânăstiri

    Au trecut opt ani de plimbări programate cu mult, mult timp înainte. Ştiam din vreme fiecare cotlon, fiecare stradă şi obiectiv pe care urma să-l descopăr la faţa locului. Europa mi-a arătat a sa goliciune, exact formele pe care am dorit cele mai mult să le ating, să le mângâi. Incitant! Descoperisem un colţ. Însă soarele a apus… Începea noaptea polară.

    M-am trezit ca un nou-născut, exact aşa cum am fost făurit. Cu fundu-n sus, smiorcăit şi înfometat, bombăneam. Chiar tre` să-mi fac programul după voia celorlalţi? Continuă să citești Plec la mânăstiri

Căscat, după oftat

     Eternul cocoş, orătania care nu m-a slăbit o clipă în aceste zile, cântă iar. La fel de impersonal, aceeaşi tonalitate. Nici o licărire de geniu, nimic. Parcă-i un magnetofon blocat de banda prinsă aiurea. Şi totuşi, ceva-i schimbat. Nu, nu linia melodică, ci ora. Ceasul bate de nouă. Ce înaripat puturos!racorica

     Cobor din pat, pe rând, câte un membru. Cele inferioare mai întâi, restul după. Din patru labe reuşesc să mă şi îndrept, iar în scurt timp să-mi ţin echilibrul în capul oaselor. Nu funcţionez. Casc, mă întind, oftez şi-njur. Nu mă repet minute bune. „Vere, azi e una din acele zile. Ai grijă!”, îmi spun, pornind pe trepte spre curtea interioară. Cobor doar trei şi-mi intersectez privirea cu a Ancăi, fata gazdei. Are obrajii rumeni. Continuă să citești Căscat, după oftat

Curiozităţi monahale

   Am început să încărunţesc şi încă nu am aflat răspunsul la câteva întrebări legate de viaţa trăită la mănăstire. Clar!, e o altă lume faţă de ceea ce, eu, trăiesc zi-de zi. De ce vin oamenii aici? Cum vieţuiesc? Ce înseamnă o zi într-un astfel de loc? Cu ce se ocupă? Curiozităţi de puştan, desluşite la apogeul primei tinereţi.

   Ana, o măicuţă de la Mănăstirea Humor, şi-a făcut timp pentru a răspunde unor întrebări adresate de un călător rătăcint în împărăţia Domnului. Continuă să citești Curiozităţi monahale

Cine suntem?

    Aici,  sus, totul e feeric. Pare a fi tărâmul lui Merlin. Pentru câteva clipe pârăsesc această lume cotropită de noua specie bipedă, căreia îi este tot timpul teamă de extreme. Aceşti asupritori se plasează în zona de mijloc, prielnică, a moderaţiei.sosea Încearcă, şi reuşesc să se ferească de furtuni puternice, sacrificând pentru toate acestea intensitatea de trăire şi simţire oferite de viaţa ce tinde spre absolut. Pentru ei acest preţ e … nimic. Îşi asigură doar conservarea, preferând tihna în locul plăcerii, şi comoditatea în detrimentul libertăţii. Sunt fericiţi. Dar eu? Cine sunt? Pot schimba lumea? Poate, dar trebuie să încep cu omul din oglindă. Până atunci revin în acest înveliş uman, conferit de trupul înalt de 1,87 m şi greu de 81 kg. E timpul să plec, să mă întristez din nou, umblând şi văzând, cunoscând şi descoperind. Şi totuşi, sunt eu!

ratacit, harta, calator

   Pornesc în trombă, direct pe coborârea lungă de 12 km, de pe Obcina Mare spre Ciumârna. E periculos. Asfaltu-i abraziv, denivelat, presărat cu gropi. Pufff!, dar senzaţia-i doar una, plăcută; şi-i intensă. Iiihaaa! Nu mă gândesc la pericole, nu mă cenzurez. Savurez doar clipa.natura, munte Cobor repede, pe nesimţite.

   Următorii 7 km sunt pentru fotografi. Un adevărat regal peisagistic mi se desfăşoară în faţa ochilor, oriunde aş privi. Dar acumulatorul aparatului e încărcat, aşa că înfulec cadru după cadru.

   Sunt cam ameţit, atât de frumuseţea naturii, dar mai ales de căldură. Sunt toropit. Însă-s norocos, căci mă răcoresc, poposind la Mănăstirea Moldoviţa, situată pe topşanul dintre izvoarele Moldoviţa şi Ciumârna.

   Trimit alte osanale, de data aceasta, către cel care a fost Petru Rareş. Fiul lui Ştefan, cel mare, a construit acest lăcaş sfânt în anul 1532, şi l-a închinat hramului Buna Vestire. Mesajul stă scris pe pisania aşezată în stânga intrării.

   manastire

   Construcţia nu iese din tiparul tradiţionalului plan triconic, ca şi celelalte moldovence. Pictura păstrează influenţe bizantine, ale renaşterii, dar şi multe motive naţionale moldoveneşti: peisaje, flori, costume. Un plus de culoare pentru Asediul Constantinopolului, în care pictorul redă o vedere panoramică a cetăţii asediate. Admir şi fragmente din Judecata de Apoi. Pare a fi Evanghelia redată în culori. manastire, statuie, verdeata

  Îmi atrage atenţia o măicuţă; pare extrem de volubilă. Întâmpină un grup de turişti nemţi. Interesant, aşa că mă aşez într-un colţ şi privesc. Maica salută cordial un membru al grupului, primeşte câteva pungi cu cafea, şi se lansează într-un tur al mănăstirii. Devine ghid. Iar prezentarea începe, şi durează … un sfert de oră, … şi înc-un sfert. „Oho, câtă deschidere din partea maicii”. „Păi suntem la mănăstire”. Am timp de un scurt, să-i spun, reportaj. Pregătesc câteva întrebări. „Nu mai poate dura mult turu`”. Şi mă pun, din nou, pe aşteptat … A mai trecut o oră, timp în care am schimbat impreii cu şoferul autocarului şi cu liderul grupului. Ne-am înţeles de minune, doar că după câteva impresii schimbate mă cam dureau mâinile de atâta gesticulat. Într-un târziu, la 18.30, totul se termină, iar turiştii pleacă.

 – Măicuţă, un moment, vă rog!

 – Nu am timp trebuie să plec undeva.

 – De unde ştiţi ce doresc? O clipă!

 – Tre` să plec la Câmpulung. Nu am timp! Trebuia să fiu acolo la 16.00.

   Şi pleacă. Rămân pironit. Sunt confuz. Nu prea înţeleg. O voce divină? Harul? Dumnezeu ştie. Îmi place să cred că, nefiind străin, nu reprezint prea mult interes. Să-mi fie iertat…

   Schiţez un zâmbet, ironic ce-i drept, şi părăsesc casa Domnului. E târziu, e amurgul, şi sunt obosit. Caut o gazdă, şi o găsesc, dar doar după ce mai pedalez 11 km, până la Vama.

   Mai am suflu pentru o bere. Şi două ţigări. Le savurez în foişărul din curtea casei, privind în urmă, spre ziua proaspăt încheiată. Încă sunt puţin măcinat de episodul de la Moldoviţa, dar nu numai. Gânduri, gânduri şi o groază de întrebări mă inundă. Şi totuşi, cine suntem? N-am găsit răspunsul, probabil nu-l voi găsi. Dar undeva în zare văd lumini strălucitoare, iar Placebo îmi cântă într-una.

Traseul zilei a treia

http://www.bikemap.net/route/1900511#lat=47.759967222825&lng=25.697205&zoom=10&maptype=ts_terrain

Un colţ de Rai

   Mă dezmeticesc în răcoarea dimineţii, sorbind dintr-o cafea şi schimbând impresii cu doamna Cenuşă.

– Te mai aşteptăm!

– Nicio grijă. Revin cu prima ocazie.stana, oi, padure

– Alex, dacă nu suntem acasă, cheia este acolo. Nu ezita să o foloseşti, spune Maria în timp ce mă conduce spre poartă.

    Pornesc spre Marginea. Din cei 24 km, primii 11 sunt cei pe care i-am parcurs în urmă cu o zi. Acum, remarc satul Bivolăria. Se pare că e casa fabricanţilor de pantofi. Pe multitudinea de panouri comerciale aflate pe lateralele drumului, remarc la fel de multe firme pe care le-am mai întâlnit în marile centre comerciale. Păcat că nu-s cu maşina, sigur găsesc câteva perechi şi pentru mine.

peisaj montan, obcine bucovinene

    Ajung şi la Vicovu de Jos, de unde urmez DN 2E pentru încă 13 km. Imediat începe prima urcare a zilei, scurtă, dar abruptă. Perfectă pentru încălzire. Cu atât mai mult cu cât  am parte şi de o mică competiţie. Patru puşti, şi ei biciclişti, mă tot tachinează. Altă treabă, în afara culesului de cireşe din acel loc ştiut doar de ei (nu mi-au divulgat secretul), nu cred că au. Oricum, sunt întrebuinţat serios, cel puţin las senzaţia. Sunt prea mici pentru a le frânge avântul, aşa că … au câştigat.

scolar, biciclist – Ha, ha, ha, ce slab eşti, nenea!

 – Vârsta, taică. Vârsta.

   Dând în mintea copiilor, nici nu realizez când intru în localitatea renumită pentru obiectele din ceramică fabricate aici. E cel mai important centru de ceramică neagră din ţară. Asta cu siguranţă, dar azi fiind duminică, peste porţile atelierelor atârnă lacăte grele. Păcat, căci nu am ocazia să văd la lucru meşteri desăvârşind lutul. straie moldoveneşti, haine tradiţionalePrivesc doar exponatele gata făurite dintr-un magazin de prezentare. E al familiei, evident de olari, Magopăt. Bunicuţa Ana, căci astfel mă roagă să o apelez, provine dintr-un neam în care meşteşugul olăritului e moştenit din tătă-n fiu.

 – Bunicuţă Ana, de ce e neagră?

 – Se face neagră prin ardere. Se arde şase ore deschis, după care toate gurile cuptorului se astupă, îşi începe micuţa bătrânică povestioara, înbujorată. Focul se stinge, iar timp de două zile se păstrează în cuptor, aşa stins.amintire Îţi spun maică, soţul meu a lăsat cu limbă de moarte ca nu cumva nepoţii să lase meseria. Amu, ginerele meu încearcă să-l înveţe pe nepot cum se face.

 – Înţeleg! Dar cu straiele moldoveneşti ce faceţi? Sunt de vânzare?

 – Mamă, sunt vechi de juma` de veac, lăsate zestre. Din lipsa banilor, femeile din sat le aduc aici pentru vânzare. Sunt vremuri grele.

    Cu gândul la aceste ultime cuvine, încalec bicicleta şi părăsesc Marginea, îndreptându-mă spre Mănăstirea Suceviţa din satul omonim. peisaj, naturaCei opt kilometri îi parcurg în aproape trei sferturi de oră. Înaintarea e grea, anevoioasă, căci vândul frontal îmi flutură cârlionţii. Acest impediment, în combinaţie cu falsul plat al şoselei, nu poate facilita decât o înaintare cu viteza melcului.

   La fel ca la Dragomirna, conteplând aşezământului monahal din Suceviţa, am impresia că sunt în faţa unei fortăreţe. Fraţii Movilă, căci datorită lor am azi ocazia să vizitez mănăstirea, au fost inspiraţi în a alege locaţia. Cadrul natural e cât se poate de pitoresc, perfect pentru a făuri o minunăţie. Au fost nevoie de douăzeci ani, între 1581 şi 1601. Rezultatul? O bijuterie!manastire, pictura exterioara, biserica

   Pictura exterioară e monumentală, de-a dreptul copleşitoare. Peretele nordic, cel care mă întâmpină imediat ce trec pragul minusculei uşi a turnului de la intrare, e acoperit de Scara Virtuţilor. Amploarea şi contrastul dintre ordinea îngerilor şi haosul iadului, sunt impresionante. Scena redă încercarea omului de a păşi spre perfecţiune.

    Clădirea este construită în stilul arhitecturii moldoveneşti, care este de fapt o îmbinare armonioasă a elementelor de artă bizantină şi gotică, la cere se adaugă elemente arhitecturale ale vechilor biserici de lemn din Moldova. Îmi place. E frumoasă.

    manastire pictata, SucevitaO înconjor, o privesc din toate unghiurile, o măsor de jos în sus şi de sus în jos, dar nu zăresc vreun cusur. Poate înăuntru. Dar nu, nici unul. Toată suprafaţa disponibilă este pictată. Remarc scene din viaţa lui Isus şi tabluoul votiv reprezentând toată familia voievodului Ieremeia Movilă.

     Copleşit de măreţia mănăstirii, păşesc spre ieşire aruncând o privire peste umăr. Văd un colţ de Rai.peisaj bucovinean

   Sunt tot un zâmbet. Nici măcar următorii kilometri pe care îi parcurg urcând Obcina Mare nu-mi pot fura buna dispoziţie. Din contră! Senzaţia de bine se accentuează odată cu urcuşul. Cu fiecare pedală dată, cu fiecare metru cu care înaintez, în faţa ochilor mi se destăinuie frumuseţea şi bogăţia naturii, a locului. Încep să înţeleg şi mai bine motivul pentru care migratorii şi-au croit drum peste aceste obcini domoale, lăsând răni. Am tot traversat munţi impozanţi şi spectaculoşi, zone minunate, dar nimic din tot ce-am văzut nu se compară cu aceste plaiuri. Oriunde întorc capul, aud o poveste, rostită din moşi-strămoşi. Parcă-s cuibărit la gura sobei. De nedescris!

peisaj bucovinean      Nu resimt niciun moment povara vreunuia din cei 15 km de urcuş. Într-un asemenea cadru natural chiar nu mai contează înclinaţia pantei, 10%. Cele 36 de grade ale termometrului mă răcoreau. Virajele ac de păr, şapte la număr, sunt o adevărată mană cerească; am posibilitatea să admir frumuseţea locului şi din stânga şi din dreapta, din doate părţile.  Dar totul culminează sus, la 1.1oo m deasupra nivelului mării, în vârful Pasului Ciumârnă. De aici, cuprind Pământul. Am totul!

De la Arbore la Putna

 – Să înţeleg că nu mai am ce vizita?

 – Poţi vedea casa, ş-atât. Spune-mi!, d-aci, încotro?

 – Nea Vasile, La Putna, prin Rădăuţi. Sper să ajung până la amurg.

 –  Du-te, ficior, cu Dumnezeu înainte! Dar nu te sfătuiesc să apuci spre Volovăţ, îi prost drumul. E neasfaltat. Mergi pe la Milişăuţi, iar la troiţă faci stânga.

 –  Aşa fac. Mulţumesc mult de tot pentru timpul acordat. Să ne vedem cu bine!

 – Doamne-ajută, băiete!

    Şi dus sunt, plin de energie, euforic. Dar dealul şi al său urcuş lung îmi curmă elanul. Toropeala mă moleşeşte şi nici măcar nu adie vântul. Răzleţ, umbra arborilor mă fereşte de arşiţă. Sudoare abundă, dar totul se risipeşte pe scurta coborâre.

    Văd şi troiţa din Milişăuţi. E chiar în centrul satului. Cu mişcări atente şi lente traversez şoseaua, pentru a mă înscrie lângă marginea din dreapta. Cred că mi-a căzut glicemia. Probabil am pierdut-o undeva pe drum. Nu-i nimic, ROM cel mic îmi dă putere să ajung la Rădăuţi. Sunt doar nouă kilometri.

    Tot drumul mă gândesc doar la o ciorbă rădăuţeană. Mai greu e cu găsitul unui local în care să o pot mânca. Însă aşteptarea a meritat. Ciorba, asezonată cu un ardei exasperant de iute, îmi ajunge direct la suflet. Iami-iam!

     Îi simt încă savoarea, şi deja mă plimb prin curtea celui mai vechi monument religios construit din piatră.

    Mănăstirea Bogdana a fost construită în 1359, sub domnia lui Bogdan I, ca necropolă voievodală. Aci se odihnesc primii domnitori moldavi: ctitorul, Laţcu-Vodă, Roman I, Ştefan I şi Bogdan Voievod. Poate şi din cauza poverii istoriei bogate pe care o poartă, aşezământul pare tern. Hai, totuşi, să văd şi interiorul. Da, are culoare. Monotonia e spartă de picturile din altar. Datează din secolul XV.  Şi cam atât.  Odihnească-se în pace!

     Au trecut două ore peste miezul zilei. Soarele-i la zenit, dogorăşte. Să mă ascund de el în parcul oraşului sau să-l înfrunt? Mă scormonesc de-o monedă,  şi întru-un târziu o găsesc. Dau cu banu`. Se ridică, se învârteeeee … şi cade. Pffff, tre`să plec!

     Până la Putna sunt 32 km via Gălăneşti şi Vicovu de Jos. Două treimi din drum sunt parcurşi exact sub soare. Rezultatul?, se poate observa pe braţe şi picioare. O nouă vară pe care o voi petrece la plajă, în tricou şi pantaloni lungi. Nu pot apărea în public chiar aşa!

     Şi dăi, şi liptă cu asfaltul care mai-mai că se prinde de cauciucuri. Şontâc, şontâc, înaintez. Cumva, totul se animă. Mai bine spus, şoseau. Multe care ticsite cu fân şi o grămadă de cireşari, căci atât în stânga cât şi în dreapta sunt numai cireşi. Cerşesc şi eu câteva. Ficiorul, căţărat pe capota unui tractor, nu prea are simţul măsurii. Primesc două crengi. Mi-e cam jenă, dar depăşesc momentul.

     Savurând fructele am uitat şi de soare şi de tot. M-am trezit la poarta celui mai puternic nucleu monahal românesc. Sunt la Mănăstirea Putna.

     Din ansamblul ctitorit de Ştefan cel Mare între 1466 şi 1469, se mai păstrează doar turnul trezoreriei. Edificiul e impozant şi impresionant. Poate şi datorită faptului că aici îşi doarme somnul de veci însuşi Ştefan, marele domnitor al Moldovei, dar şi membrii familiei. Înconjor lăcaşul şi intru în muzeul amenajat în incinta mănăstirii. Normele de securitate seamănă cu cele de la clădirea parlamentului britanic. Oarecum de înţeles, căci găzduieşte manuscrise, obiecte de cult şi ceramică, toate din perioada medievală. Îmi par mai puţin interesante. Sunt atras de colecţia de broderii bizantine. E considerată printre cele mai frumoase din lume. Subscriu!

   Auzisem că biserica mănăstirii a fost pictată şi în exterior, dar datorită alunecărilor de teren şi a invaziei cazacilor, a fost devastată, iar după reconstrucţia sa dintre 1653 şi 1662, exteriorul nu a mai fost pictat. Păcat.

   Păşesc în casa Domnului, şi imediat privirea-mi fuge spre mormântul domnitorului Stefan cel Mare şi Sfânt. Preţ de câteva clipe mă reculeg … , stând exact, fix în faţa cavoului. Nimeni nu mai poate face vreo poză. Murmurul celor din spate, în crescendo, m-a trezit, şi am început să-mi croiesc drum printre privirile încruntate ale fotografilor. Oare de ce-s nervoşi?

  Nu mai acord o prea mare atenţie restului interiorului. Ies, gândindu-mă de ce oare în popor se spune că Mănăstirea Putna a fost un izvor nesecat al bogăţiei de Dumnezeu şi de neam? Poate-mi spune mama-bună, când ajung acasă. Până atunci aflu ce e o mănăstire… Credeam că e altceva.

   Gata, plec. Îmi îndrept ghidonul spre ieşire şi pornesc. Bag de seamă că nu am o destinaţie anume, dar cumva, nu ştiu cum, ghidonul trage dreapta, spre aleea lăturalnică. Mă prind repede; spre chilia în care a trăit sfetnicul cel mai apropiat al domnitorului.

    Parcurg aproape un kilometru până la ditai stânca în care Daniil Sihastrul şi-a săpăt o grotă în care a dăltuit un paraclis. Mă aşteptam să observ doar urmele palpabile lăsate de Daniil: altar, naos, pronaos şi chila săpată dedesupt, tot în piatră. Dar nu a fost chiar aşa. Sub scară am găsit amenajat un loc, la prima vedere, pitoresc. Un nene s-a gândit că această chilie ar trebui păzită şi îngrijită, iar din acest motiv s-a instalat aici. Asta bag de seamă văzând plapuma şi cele câteva ţoale aşezate ordonat. A!, mai e şi o cutiuţă goală, pe fundul căreia sunt aranjate câteva monezi şi două bancnote.

   

   Apusul mă cam zoreşte, aşa că plec. Unde? Să caut o gazdă … Pot spune că m-am pripit, deoarece nu am avut nevoie decât de zece minute pentru a găsi Casa Maria.

   Maria, gazda, e minunată. Aş vrea să povestesc cu dânsa ceasuri întregi, dar nu prea mă mai ţin balamalele. Poate mâine dimineaţă. Acum vreau doar să mă spăl şi să mă afund într-o plapumă. Mă scuz, ignor grădina şi răcoarea serii, şi urc la mansardă. Nici un duş, nimic. Cad lat pe colţul patului şi adorm îmbătat de miresme.

traseul celei de-a doua zile

http://www.bikemap.net/route/1831051#lat=47.77949146018&lng=26.058323583984&zoom=10&maptype=ts_terrain

Sare-n bucate

     Nu puteam pleca înainte de a boscorodi gazda, tete a tete. Nu ştiu cum, din ce motiv, ieri nu am observat pe ce dau banii. Condiţiile de cazare lasă mult de dorit. Nu dezvolt subiectul, n-are rost. E şi vina mea, căci am acceptat, dar nu aveam alternativă. În fine…

     La nouă fix sprijin bicicleta pe cric şi mă postez în faţa intrării salinei. Credeam că ora matinală îmi conferă avantajul primului venit. Ehe, dar la coadă stau alături de patru grupuri de şcolari. Va dura o veşnicie, îmi spun. Şi una din doamne îmi citeşte gândul.

 – Poftiţi, vă rog! Haideţi, veniţi în faţă, noi suntem mai mulţi, durează!

    Glasul ei îmi mângâie timpanele, moleşindu-mă. Ochii migdalaţi îmi găsesc privirea, iar chipul gingaş naşte un zâmbet divin.

– Bdaaa… mulţumesc, dar nu e novoie! Pppot aştepta (chiar şi o veşnicie), răspund roşu ca para focului, ţinând degetele încrucişate la spate. „Ce caută o zeitate printre muritori?”

 – Eiii, nu, nu se poate. Avem patru clase şi nu putem intra decât pe rând, la interval de un sfert de oră. Dumneavoastră păreţi … singur. Ce aveţi de pierdut?, iar palma-i fină îmi trage braţul pentru a o urma.

   Sunt năucit! Mă topesc! Nu mă pot aduna, sunt copleşit de moment. Timpul s-a oprit. Iar când secundarul a început să ţăcăne din nou, m-am trezit împins de puhoiul de copii pe treptele puţului. Am mai văzut doar uşa închizându-se, şi, o dată cu ea, o ninfă dispărând…

    Puţin ameţit, acum şi din cauza mirosului puternic de carburanţi, grăbesc pasul, sărind câte două din fiecare treaptă de lemn; coborâre amenajată la 1803. Cobor la o adâncime de 29 m, în prima cameră de exploatare a sării. Acum, aici pot admira Capela Sfânta Varvara, amenajată prin cioplire manuală. În dreapta altarului de sare a fost încastrată în blocuri, evident de sare, icoana Sfintei Varvara, protectoarea minerilor.

     Continui pe culoarul lung a cărui pereţi susţin bazoreliefuri. Mă opresc în faţa lui Adam şi a Evei. Nu s-a schimbat nimic, sunt la fel ca acum trei ani. Singura diferenţă e doar golul din oglindă.

     În capătul coridorului, la stânga, vizitez o potenţială locaţie de petreceri. Sala de bal de aici nu e chiar pe gustul meu, aşă că plec, trecând pe lângă lacul sărat aflat la o adâncime de 42 m. Mă îndrept spre terenul de fotbal recent amenajat. E chiar mare. Se poate incinge un meci de fotbal în toată regula. Poate altă dată, cu gaşca. Acum, refuz să mai cobor spre fundul pământului. Fac stânga-împrejur, spre ieşire. Aş urca cu liftul, dar e dezafectat. Ce palpitant ar fi!

    La suprafaţă inspir adânc. Nu din cauza aerului, datorită Bisericii romano-catolice de peste drum. A sa turlă se înalţă, sveltă ca o săgeată, spre cer. Biserica a fost construită în 1904 de comunitatea poloneză din sat. Înăuntru se păstrează o icoană rară, făcătoare de minuni, Madona Neagră. Am mai reţinut că Papa Ioan Paul al II-lea  a acordat bisericii titlul de Basilica Minor, în anul 2000. Imi place!

   Leg adidaşii semi-uzi de portbagaj şi-i dau bice, pe DJ 178E, spre Arbore. Pe traseu traversez satul Botoşana. Auzisem că aici, undeva în zonă, pot vedea câţiva stejari seculari. Din şaua bicicletei n-am văzut nici unul. Nu-i bai, merg mai departe pentru a mă întâlni cu istoria.

   Construcţia ansamblului Bisericii „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” a fost începută în 1502, 02.04, iar pe 29 august a aceluiaşi an a  fost finalizată. Datele precise mi le-a oferit Vasile Ichiuc, localnic. Se ocupă de … gospodărirea bisericii, aşa cum însuşi afirmă.

    În pronaos îmi este prezentat mormântul gol al lui Luca Arbore, construit de meşteri polonezi în stil gotic. Ctitorul a fost găsit de Ştefăniţă Vodă la Hârlău, în 1523. Cu degetul arătător îmi este arătată pictura, undeva deasupra mormântului, înfăţişând familia hatmanului, soţia Iuliana şi doi copii. Sunt condus în pronaos, sau camera mormintelor, unde îşi dorm somnul de veci toţi cei cinci fii ai hatmanului.

   Întreb de pictură, dar nu apuc să termin. Ghidul e atent şi-mi povesteşte pe nerăsuflate. Carneţelul e plin de scurtături, dar totul e lizibil. Mă bazez, nu prea mult, şi pe memorie.

   Pictura a fost realizată de Dragoş Coman, fiul preotului din Iaşi. Totul a costat 30 de galbeni, plătiţi de sora lui Luca Arbore, Ana „Apreciaţi dumneavastră valoarea lor de la acea vreme. Eu nu pot.” Imediat după finalizarea lucrării în 1541, biserica a fost incendiată de trupele otomane conduse de Soliman Magnificul, la 1549.

    Având în vedere hramul, nu puteau lipsi registre reprezentând scene din viaţa Sfântului Ioan Botezătorul. Sunt comprimate deasupra intrării în naos. Uşa e străjuită de sfinţii Mihail şi Gavril, în stânga, iar Petru şi Nicolae, în dreapta.

    O lecţie de istorie predată atipic. Minunat!

– Vă mulţumesc mult de tot!

– Pentru puţin. De aici, încotro?

– Muzeul Teodor Hrib…

– Ohooo!… Nu mai există. S-a desfiinţat după revoluţie. Toate obiectele au fost trimise la alte muzee. Cele mai multe au ajuns la Suceava.

Spre Cacica

   Chiar dacă sunt la o aruncătură de băţ de Cetatea de scaun a Sucevei, o evit. Nu-mi face plăcere să o revăd pentru a patra oara. Pur şi simplu nu am vreo tragere de inimă, n-am chef.

   Las în urmă eşezământul religios pentru a mă îndrepta spre un altul, Mănăstirea Dragomirna. Bine, bine, dar pe unde? În ce direcţie? Cei doi trecători întrebaţi ridică din umeri. Răsuflu uşurat când observ peste drum un punct de informare turistică. Exact ce-mi trebuie. Drăguţa domnişoară? ghid mă abordează, adresându-mi-seîn engleză. „Do you need assistance? Do you need help?” Se lămureşte repede cu cine are de- a face şi-mi oferă, cam tandru ce-i drept, o hartă a Bucovonei şi una a Sucevei. Indicaţiile sunt simple, pare uşor: stânga, dreapta, urmez bd-ul Cernăuţi, str. Ana Ipătescu, şi ies din oraş spre destinaţia dorită. Doar că în teren lucrurile stau puţin altfel; străzile nu sunt semnalizate.

    Cu chiu, cu vai găsesc luminița şi cotesc dreapta pe 208D. Pedalez 12 km, la nord de Suceava, în uşoară urcare, până în faţa unei porţi masive. Panoul din faţă mă nunţă că am ajuns la Mănăstirea Dragomirna. Cred că e o greşeală, sunt în faţa unei fortăreţe.

    Mănăstirea e străjuită de un zid impunător, înalt şi foarte gros, iar în colţurile celor patru laturi se înalţă turnuri de apărare. Construcţia aşezămânutui a fost desăvârşită în primele trei decenii ale secolului al XVII-lea în timpul domniei lui Ieremia Movilă. În centrul incintei se înalţă biserica, capodopera întregului ansamblu. Mare şi extrem de alungită, cu o turlă foarte înaltă, pare zveltă. Am senzaţia că evita obiectivul aparatului foto cu graţia unei gimnaste. În ciuda siluetei este foarte bogată în motive geometrice sculptate în piatră. Iese în evidenţă brâul în formă de „frânghie dublă” ce înconjoară edificiul.

      La Dragomirna sunt păstrate picturi doar în altar şi naos. Frescele sunt pictate în culori vii puse în valoare prin folosirea abundentă a aurului. Foarte frumos e şi iconostasul, o sculptură în stil baroc, realizat în sec. al XVIII-lea.

     În muzeul mănăstirii, pe lângă obiecte de cult, cruci, icoane,  potire şi sfetnice, am admirat un policandru. A aparţinut Îmărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei şi dăruit mănăstirii în 1767.

Această prezentare necesită JavaScript.

     Nu-mi ajunge doza de cumernicie, aşa că plec spre Pătrăuţi pentru a vedea mănăstirea cu acelaşi nume. Nu urmez traseul clasic, întoarcere pe DN2, dreapta spre Siret şi iar dreapta către Pătrăuţi. Vreao 14 km. Încerc varianta „de-a dreptul”, traversând pădurea. Sunt doar 6 km. Primii trei îi pedalz prin codru, pe un drum forestier foarte bine întreţinut. Îmbucurător, căci e închis circulaţiei publice. Păcat însă de exploatarea forestieră din zonă.

     În ciuda caracteristicilor de şosea bicicleta se comportă excelent, chiar şi la viteză mare. Pietrele ascuţite şi bolovanii mă pun în dificultate, dar nu mă pot împiedica.  Cu puţină atenţie şi ceva experienţă orice biciclist, cu orice fel de bicicletă, poate travesra pădurea. Merită!

     Chiar de la lizieră sunt asaltat de câţiva puşti. Unul dintre ei e cât se poate de scurt: „Nenea, n-ai ceva dulce?”. Împart doar trei acadele. Atât mi-a trebuit. Nu ştiu de unde, dar au mai apărut câţiva, iar întrebarea următoarea e legată de bani. „Păi dacă aveam bani mergeam cu bicicleta?”, iar ei rămân stană de piatră, privind cum mă îndepărtez. I-am buimăcit. Haios moment!

      Abia zăresc lăcaşul sfânt. S-a ivit într-o curbă, undeva pe parte stângă. Biserica de mici dimensiuni, dar de proporţii desăvârşite, a fost ctitorită de Ştefan cel Mare în 1.487. Am ghinion, biserica e închisă. Imi pare aparte, misterioasă, vreau să-i văd interiorul, la fel ca tot ce îţi stârneşte curiozitatea şi nu poţi beneficia de nimic. Păcat!

    Nu prea am vreme de pierdut. Cobor în E85, cotesc dreapta, iar după patru kilometri, în Dărmăneşti, apuc DJ 208D. Îl parcurg doar până la Costâna, opt kilometri. În centrul satului, la singura intersecţie, din nou dreapta pe DJ 178A, spre Cacica, via Părhăuţi, Todireşti, Humoreni, Părtăştii de Jos.

    Cei 25 km i-am pedalat în trei ore! După primele picături de ploaie m-am adăpostit în veranda unei case în construcţie. A durat o oră. Cum s-a liniştit, am tulit-o, cu toată viteza înainte. Cerul se limpezise. Puf, ce noroc! Doar pentru puţin timp, căci în două minute nori grei, cenuşii, s-au adunat şi ca la un semn au dezlănţuit potopul. Sunt în plin câmp, unde să mă adăpostesc? În braţele Domnului.

   A turnat cu găleata!. Perdeaua de apă era atât de deasă încât nu vedeam carosabilul decât la câţiva metri în faţă. Maşinile aveau aceeaşi problemă, înaintau greoi. A doua viteză a ştergătoarelor nu făcea faţă averselor. Măcar şoferii erau la adăpost.

    Trei sferturi de oră am stat ud până la p…iele.  De schimburi nu poate fi vorba. În coburi apa băltea, cam cât o falangă a degetului arătător. În pungile cu haine, la fel, apă. Aşa ceva! Am reuşit performaţa de a-mi usca hainele fiind îmbrăcat cu ele. Cu adidaşii am o problemă; sunt îmbibaţi cu apă. Sper să se usuce până-n zorii zilei de mâine.

    Niciodată nu am avut parte de asemenea ploaie. Inventarul pagubelorl-am făcut în camera motelului de lângă Cacica: două bonuri de masă rupte, cartea de identitate exfoliată, bani uzi, la fel tot portofelul, pansamente inutilizabile, chibrit mototolit şi lista poate continua. Probabil am meritat-o.

traseul primei zile, aici:

http://www.bikemap.net/route/1669328#lat=47.590755857607&lng=26.328751308597&zoom=10&maptype=ts_terrain

Întoarcere în timp

   Alarmă? Deșteptător? Nu există așa ceva. Aici, în Cotu Băii, cocoșul dă ora exactă. La 5.15, fix. Și-l urmează câinele. Latră vreo 20 min, fără pauză. Un adevărat performer.

   Mă foiesc, mă întorc, bag capul sub pernă, trag plapuma peste cap, dar nu reușesc să mai adorm. Doar frânturi, ațipeli.

   Pe la 6.30 ies din casă călcând pe vârfuri, ca nu cumva să deranjez. Constat rapid că n-am pe cine.

– Neața, Aleex!

– Bună dimineața!, răspund mirat.

   Se pare că dimineață a fost mult, mult mai devreme. Antonica și Dumitru sunt deja transpirați de muncă. Porcii s-au săturat de mult, găinile zburdă prin curte, iar vaca e pe islaz de-un ceas. În bucătăria de vară lemnele troznesc, asigurând temperatura necesară fierberii mâncării. Pe foc bolborosesc trei oale. Asta-i înviorarea de dimineaţă, urmează prășâtul.

    Mă așez pe prispă și imediat sunt transpus în paradis. Dacă ieri la prima oră aveam dificultăți în a respira, în București fiind, acum îmi răsfățat nările cu miresme de fân proaspăt cosit amestecat cu parfum de tei și puțin iz de animale. Nu mai zic de răcoarea dimineții căci sunt înfofolit cu geaca. Ce diferență! Două lumi total diferite. Mi-ar plăcea totuși să aleg ceva între ele. Sunt extreme. Una-i încremenită undeva în negura timpului, iar cealaltă e trepidantă, tot timpul în ton cu ultimile noutăți în materie de orice. Inclusiv cu risipirea bunului simț.

    Ehe, dar fiecare cu ce-l doare. Așa că încalec bicicleta și pornesc spre Spătărești, de unde cotesc stânga pe E85 în direcția Suceava. N-am timp să iau pulsul traficului căci în câteva minute ajung la Fălticeni. Cei 5 km sunt în coborâre. Străbat orașul, lăsând rapid în urmă localitate în care s-a născut tata, exact așa cum însuși a făcut-o acum 56 ani.  Continui deplasarea pe același DN2, pedalând douăzeci și ceva km lungiți pe dealuri și văi. Experiența e teribilă! Permanent sunt cu ochi-n patru. Tronsonul e foarte circulat, mai ales de camioanele ai căror șoferi nu seamănă prea mult cu cei austrieci. Sunt depășit la mustață, împins spre șanț, dar măcar atenționat de niște goarne infernale, luuuungi… Avantajul e că știu măcar cine sunt acești stăpâni ai șoselelor. Numele sau poreclele lor acoperă o treime din parbrizul autovehiculului. Cum de mă observă? Ăştia-s aşii, elita! Totuși, n-a fost chiar o surpriză, mă așteptam la un asemenea tratament.

   Ajung cu bine în fosta capitală moldavă și mă opresc la Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou. Câțiva nevoiași văd în mine un străin și mă asaltează. Îi dezamăgesc repede. Contra unei donații modice pentru refacerea lăcașului, îmi permit să-l rog pe puștiul de la intrare să arunce din când în când câte o privire bicicletei. Zis şi făcut. „Mergeţi liniştit!”.

   Mă strecor printre enoriaşii pioşi şi păşesc în biserica cu hramul „Sf. Mare Mucenic Gheorghe purtătorul de biruinţă”. Construcţia edificiului a fost începută în 1514 de către fiul lui Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea cel Orb (1505 – 1517) şi terminată de Ştefăniţă (1517 –  1527) în anul 1522.

   Până în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, la Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou a fost reşedinţa mitropoliţilor Moldovei. Din 1991 devine sediul Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor. Biserica este construită în stilul bisericilor lui Ştefan cel Mare, în plan triconic. Are pridvor, pronaos, naos şi altar. În 1534, în timpul domniei lui Petru Rareş, edificiul a fost pictat atât la exterior cât şi în interior de către meşteri rămaşi necunoscuţi până în ziua de azi.  Pictura a fost executată în frescă, după hermeneutica bizantină.

    Coborându-mi privirea de la frumoasele picturi remarc gravurile din metal ce împodobesc sicriul cu moaştele Sf. Ioan cel Nou. Sunt 12 plăci  de argint, aşezate pe lemnul de chiparos al sicriului şi înfăţişând diferite episoade din martiriul Sfântului Ioan. Moaştele au fost aduse la Suceava în 1402 de Voievodul Alexandru cel Bun.

   Mai rămâi puţin, te rog!, îmi spun, dar…

Agonie și extaz

       Un huruit mi-a curmat somnul. O fantă de lumină strecurată printre draperii lumina discret dormitorul. Soarele, dormea și el. Și iar liniște… Brum, brummmm, brrrum! Tractorul se dezmeticea, în dreptul geamului întredeschis, sub atenta supraveghere a fermierului conștiincios. Era 5.40.  Ce țicnit! Într-un târziu, zgomotul se pierde undeva în eter.

       Cu ochii împăienjeniți nimeresc balconul și mă trântesc într-un scaun. Mirosul fânului proaspăt cosit îmi alină puțin suferința. Doar puțin; rufele sunt leoarcă. Încă picură din ele. Iar nu le-am stors. Cu ce mă îmbrac? Off!   

        Între două sandwichuri consult harta. O lacrimă și-a croit drum prin barba deasă, umezindu-mi buza. 110 km și patru cățărări, dintre care trei la peste 1.000 m. Pe a doua am șters-o cu mâneca. „Hai, că-i ultima zi în munți! Mai e putin! Mami…”, și o altă picătură pătează harta.

        Pornesc, atac pasul Grissen, 967 m. Mirosul de levănțică îndulcește puțin înaintarea, iar apatia e știrbită de răcoarea dimineții. Am ochi și pentru peisaj. Până-n vârf bifez satul Hochfilzen, celebru pentru concursul de biatlon pe care-l găzduiește.  Acum, vara, nimic special. Aceeași munți, curățenie, ordine,…liniște.

 

      M-am cam săturat. Nu mai am chef. Iar potopul de întrebări mă copleşeşte: Ce a fost în capul meu? Unde merg? De ce fac asta? Ce rost am? Mă aplec asupra lucrurilor care-mi asigură existenţa, sau mă gândesc la cele care mă fac să trăiesc? Ce-am făcut până acum? Ce voi face? Iubesc? Sunt fericit? … Cine sunt? …

      O singură certitudine. De aproape două săptămâni pedalez bezmetic, singur cuc, şi mă transform într-o maşină. Sufletul m-a părăsit. A rămas doar o carcasă fără viaţă. Pedalez fără să simt durere, iar peisajul îmi pare tern…

     Câteva rafale de vât mă trezesc din letargie. Sunt pe coborâre. Observ doar planul înclinat, căci vântul puternic, frontal, mă contrează. Dar sunt setat, nu simt efortul. O pată de culoare se întrezăreşte. Undeva în dreapta, revăd Kitzsteinhorn, veghind împrejurimile de la înălţimea sa, 3.203.

    Un simplu foc de paie. Sunt la porţile infernului. Încerc să nu cedez mental, îmi fac de lucru printr-un supermarket din Saalfelden. Bun prilej pentru aprovizionare: sandwichuri, nectarine, dulciuri, apă şi iar apă. Cu greu mă despart de răcoarea conferită de instalația de aer condiționat, pornind agale spre canicula miezului zilei. Termometrul a sărit de 30. Nu pot mânca, doar gust dintr-o nectarină și puțin biscuite. Vreau acasă!

    Ce ciudat!, dar pentru câteva clipe mă întorc pe plaiurile mioritice. În stânga se ridică Steinernez Merr, un fel de Piatra Craiului. Schițez un zâmbet, primul al zilei, și urcușul devine mai plăcut.

      Șoseaua șerpuindă mă poartă spre Hintertal, 1.291 m. Prima parte a cățărării m-a făcut să implor divinitatea. Pe o porțiune de câțiva kilometri panta e de 15%!, pieptiș. Greu, greu de tot, ajung în vârf,  mulțumindu-le tuturor prietenilor imaginari întâlniți pe traseu. Aici, sus, timpul s-a oprit. Trebuie să cobor, în câteva sute de metri, la 1.078 m, pentru ca imediat să ajung pe acoperișul zilei, 1.357 m. Sunt în pragul delirului.

    Am blestemat coborârea doar pentru că mă ducea pe fundul văii din care nu aveam scăpare. Peisajul pălea în fața Golgotei. Umbra lui Hochkoning, 2.941 m, îmi întărea ura. ”Se poate ajunge aici in fel și chip! De ce sunt cu bicicleta?”

     Pe lunga și domoala urcare, doar 12% pantă, mi-am reaminti tot ceea ce mi-a marcat existența. Se spune că muribunzii își revăd întreaga viață înainte de sfârșit. Am văzut-o la doar 26 ani.

    După fiecare cot al drumului vedeam vârful ascensiunii, dar era doar o iluzie. Șoseaua urca, urca, probabil spre Porțile Paradisului. Gândul abandonului îmi monopoliza mintea. Am trăit clipe de coșmar! Vorbeam singur, mă rugam Cerului, strigam, țipam, râdeam, gesticulând arborilor… Degradantă imagine. Doream să-i dezamăgesc pe cei care au crezut că voi putea valsa în șaua bicicletei, prieteni, părinți, colegi, sponsori, tuturor. Ce le spun? Să… fie sănătoși! Aveam ochii umezi.

      Tunelul a fost lung, plin de obstacole și primejdii. Cel mai important test de care am avut parte, de când mă știu. Luminița, indicatorul rutier atât de scump vederii, se întrezărea, apărând ca o oază în deșert. Nu-i iluzie! Ultima turnantă e la o aruncătură de băț. Ridicat din șa urnesc bicicleta, brutal, trosnindu-i lanțul. Un moment de rătăcire, dar n-a cedat.  Gonesc spre steagul în carouri, în strânsă competiție cu nici un contracandidat.

      

    Când polonezii și ucrainienii intrau un ultimul an de pregătire al Campionatului European, majoritatea austriecilor erau la servici, italienii se pregăteau de vacanță, fostele atârnau de gâtul altora, mama probabil cumpăra cele necesare unei salate, eu loveam aerul cu pumnii, țopăind de fericire. Din lupta dintre minte și suflet a câștigat inima. Voi termina turul! De aici, o lungă linie dreaptă până la Viena, fara munti de traversat și ultimii 200 km de pedalat pe maulul Dunării.

    Ca o avalanșă, bicicleta se năpustește pe coborârea spre Bischofshofen. E ca o bestie, greu de stăpânit. Diferența de nivel de aproximativ 800 m întinsă de-alungul a 17 km o înghite într-un sfert de oră. N-am reușit să depășesc 80 km/h, acul kilometrajului s-a oprit la doar 77,66. Demență curată! Cu greu m-am păstrat pe carosabil.

     Adăpostit de soare, trăgându-mi sufletul după o coborâre de neuitat, am admirat săriturile a câtorva juniori la lucru pe trambulina de sărituri cu schiurile care găzduiește ultima etapă a Turneului celor patru trambuliune, Paul Ausserleitner. Icari moderni.

     Obosit, dar în culmea fericirii plec spre Golling, punctul final al zilei, pe șoseaua 159. Cei 24 km rămași traversează valea râului Salzach străjuită de Tennengebirge, dreapta, și Hagengebirge. Ignor Castelul Hohenwerfen, îndreptându-mă spre un pat moale și pufos. Nici măcar micuțului canion nu-i dau prea mare atenție. Vreau să zac, să dorm!

    

    Am avut o zi grea de tot, teribilă! Cu toate astea am remarcat o chestiune cu care nu mă voi întâlni curând. Circulând pe un tronson virajat, cu vizibilitate scăzută, am adunat în spatele bicicletei câteva mașini, care au început să mă depășească după patru minute de mers cu câțiva kilometri pe oră, pe sensul opus, fără goarne și alte minuni, chiar fără să primesc priviri tăioase. Așa ceva!

    Oricum, ce a fost mai greu a trecut. Se vede Viena. E după colț.

 

Kitzbuhel

– Her Alexander! E timpul să te scoli!

Aşteptam parcă prin somn glasul fetei, aşa că i-am răspuns îndată.

 – Eram treaz domnişoară.

 – Ba nu erai, spuse fata râzând. Acum te-ai trezit.

      Am auzit-o coborând scările şi intrând în bucătărie. Apoi m-am sprijinit în mâini, mi-am făcut vânt, dar n-am putut sări din pat. Resimţeam din plin cei aproximativ 850 km deja pedalaţi. Îmi era dor de ritualul bărbieritului. Mă năpădise barba, creându-mi mâncărimi. Dar nu aveam timp de aşa ceva. Trebuia să prind regional-expresul spre Jenbach. Nu doream să pedalez aceeaşi porţiune pe care circulasem cu două zile în urmă. Am luat micul dejun la pachet şi am tulit-o spre gară. Călătoria a durat doar 15 minute, relaxante. Trenul plutea.

      Ce bine a fost. Acum începe munca, pedalatul. Ultima săptămână. Mă simţeam ca acasă. Hoinăream în continuare prin pitoreasca vale a Innului, străjuit de munţi, într-un decor cu care mă obişnuisem.

     Aşezată între un versant şi râu, micuţa aşezare Rattenberg  e foarte pitorească. Am aruncat o privire castelului în ruină care domină localitatea şi m-am strecurat în medievalul Altstadt. Printre casele ca de turtă dulce, zgrăvite în roz, galben şi verde, am găsit şi un oficiu poştal de la care am reuşit să trimit câteva vederi. Mi-ar fi plăcut să mai casc gura prin magazinele pline de obiecte din sticlă, aici fiind un centru cu o bogată tradiţie în prelucrarea acestui material. Seamănă, puţin ce-i drept, cu Murano.

  

      Şoseaua în uşoară urcare şi vântul frontal mi-au creat un oarecare disconfort. Însă n-a durat mult, până la Worgl. Am cotit dreapta pe drumul 170, spre Kitzbuhel, prin superba Brixental. Toată buna dispoziţie m-a învăluit. Valea nu e lafel de celebră ca Zillertal, dar e mult mai spectaculoasă.  Micile staţiuni Hopfgarten, Brixen şi Kirchberg cu ale lor case minunat aşezate la poalele munţilor m-au pregătit pentru cea mai frumoasă staţiune pe care am văzut-o în 26 ani.

      

      Totul pare desprins din poveste, cu o arhitectură cu un pronunţat caracter gotic. Casele sunt presărate pe pajiştile aplipe, la umbra Kitzbuheler Horn. Centrul localităţii e comasat în două pieţe, în ambele existând case medievale transformate în hoteluri. Cât rafinament! În ciuda valurilor de turişti sosiţi prin intermediul agenţiilor de turism, staţiunea îşi păstrază aerul aristocrat, fiind frecventată de clienţi bogaţi. Kitzbuhel este refugiul multor staruri de cinema şi personalităţi mondene ale Europei. Printre caleşti medievale îşi fac loc maşini super sport. Domni de toate vârstele, accesorizaţi ultima modă, la braţ cu partenere cochete după care cu greu te abţi să nu întorci capul, populează acest colţ de paradis. Şi totuşi nimic strident, ţipător, pestriţ. Toată lumea pare educată, discretă. Mai mult ca sigur bogătaşii aştia nu-s vopsiţi. Nu-mi pot imagina cum arată staţiunea în ultimul sfârşit de săptămână din ianuarie, periadă în care se organizează cel mai prestigios concurs de schi alpin din calendarul Cupei Mondiale.

   

      He, he, am terminat şi îngheţata. E timpul să plec. Am coborât spre St. Johann pe o şosea cumplit de aglomerată, nu ştiu daca am mai văzut aşa ceva, dar fără ambuteiaje, claxoane, urlete şi înjurături. În ciuda oboselii am reuşit să parcurg alţi 13 km până la Fieberbrunn, unde gazda s-a oferit să-mi spele garderoba.

      Gute nacht!

   

   

Un vis devenit realitate

  

     Aceasta-i imaginea pe care o văd încă din gimnaziu. O dată pe an, la 4 ianuarie, cu ocazia desfăşurări celei de-a treia etape a Turneului celor patru trambuline, celebrul concurs de sărituri cu schiurile de la cumpăna dintre ani. Timp de aproximativ două ore eram la mila regizorului transmisiunii sportive, în aşteptarea cadrului, acea imagine care mă făcea să visez cu ochii deschişi. „Ce e în sufletul săritorilor înaintea saltului?, mă întrebam obsesiv. „Când voi fi mare voi urca şi eu în vârf!”

     Mă trezesc odihnit, în ciuda îngrijorărilor de ieri seară. Şi foarte entuziasmat. „Cum să plec spre casă? Merg la Innsbruck”, îmi spun. „De mic visez la Bergisel Schanze”, şi pornesc spre oraşul pe care mi-l imaginam ca fiind locul potrivit pentru a vizita muzee dimineaţa, drumeţii montane după-amiaza, iar seara, da, să o petrec într-un bar.  

    Şoseaua îmi oferă o perspectivă minunată asupra oraşului, a trambulinei şi Stubaier Alpen în stânga, căci în dreapta îmi ţineau umbră crestele Karwendel.

    Doar câteva pedale până-n Altstadt, gazda celor mai importante atracţii turistice. Am legat bicicleta sub o arcadă şi am consultat busola. Evident indica nordul. Perfect pentru a mă îndrepta spre capătul nordic al Herzog Friedrich Strasse. Aici am admirat Golldnes Dachl (Acoperişul de Aur). Ciudată denumire, căci ţiglele sunt din cupru. Acoperişul a fost construit în 1490 pentru a acoperi balconul din care membrii Curţii Imperiale admirau piața întinsă dedesupt. Balconul pare decorat cu basoreliefuri reprezentând dansatoare evoluând în fața împăratului Maximilian. Privindu-l, mi-am imaginat în locul acoperişului o streaşină priponită de masivul înălțat în spate, îcărunțit înainte de vreme din cauza milioanelor de blitzuri. Ar fi fost mai inspirat arhitectul.

  

   Lângă, o serie de clădiri gotice conferă distincție capătului străzii. Fac însă notă discordantă de restul, majoritatea fiind în umbra Helblinghaus, aceasta părând glazurată. Vis a vis se înalță Stadtturn, construit în secolul XV, turnul în care am urcat pentru a gusta cireașa de pe tort, panorama.

    Am revenit repede cu picioarele pe pământ, moment în care am rătăcit pe străduțele cochete spre Maria Theresia Strasse, părăsind orașul vechi. Artera lungă taie o serie de străzi aglomerate din centru, împânzite de cafenele și restaurante. O coadă lungă mi-a atras atenția în drum spre principala atracție a acestei pietonale. Nu se oferea nimic gratuit, era doar o gelaterie. Instantaneu, vitrina devenise principala atracție. Mi-am lipit fața de geam, salivând tăvile imense, pline cu înghețată de căpșuni, fructe de pădure, mandarine, fistic, iaurt, ananas, vanilie, cocos, ciocolată, banane, kiwi, pepene galben, amarena, mamă-mia!, câte și mai câte… Am plecat, zâmbind larg cornetului pe care au fost așezate cu mare grijă cicnci cupe mari cât roata carului.

     Un sfert de oră am şezut, țintuit locului, înfulecând. Răcoarea desertului era dublată de perdeaua vaporilor fini de apă, purtați de adierea vântului. Stam pe bordura unei fântâni arteziene admirând Annasaule, o coloană ridicată în memoria victoriei asupra bavarezilor, reprezentând-o pe Sf. Ana. Cei doi britanici de lăngă mine o priveau şi ei, spunând despre monument că este cea mai mare atractie a Maria Theresia Strasse. Cât se poate de adevărat, dar cred că o atracţie mai mare este … combinaţia edificiu-munte.

   Hoinărind pe străzile desprinse parcă din poveşti am vizitat Domkirche, secol XVIII, edificiu care nu iese în evidenţă. Poate doar Madona cu Pruncul, pictură care se află în altarul principal.

   Dar cel mai frumos mi s-a părut printre oameni. Pulsul străzii. Nimic nu-i mai frumos decât să te plimbi printre citadini şi turişti. Se disting uşor unii de ceilalţi. Turişti flutură aparate foto care mai de care, roiesc pe aleile centrale în cautarea unui suvenir şi sunt foarte gălăgioşi. Celilalţi, băştinaşii, sunt mai reţinuţi, preocupaţi de probleme cotidiene (care ar fi?), mai discreţi. Pe ei i-am întâlnit la periferia centrului istoric, pe străzi mai puţin bătute de gură-cască, în locurile mai frumoase.

   Oficiile de turim abundă. Astfel, nu mi-a fost greu să găsesc un bilet combinat, la un preţ foarte avantajos, care-mi facilita accesul la Hofkirche, Volkskunstmuseum, Landsmuseum, Zeughaus (fostul Arsenal Imperial), iar ultimul îmi scapă. Timpul mi-a permis doar vizitarea Volkskunstmuseum (Muzeul Tirolez de Folclor) şi Hofkirche.

    Muzeul e interesant, merită vizitat, dar nu când ai la dispoziţie doar o zi pentru întregul Innsbruck. Sunt expuse costume tradiţionale tiroleze şi foarte multe piese tradiţionale realizate din lemn. Un plus pentru cele două săli dedicate scenelor Naşterii lui Isus.

    Mult mai interesantă este Hofkirche. Exteriorul e banal, dar interiorul găzduieşte cel mai important monument al oraşului, cenotaful împăratului Maximilian.    

 

    Chiar dacă efectul este puţin diminuat de faptul că împăratul nu este înmormântat aici, vizita merită toţi banii datorită efectelor speciale hi tech cu ajutorul cărora este prezentată viaţa împăratului.

     Mai sunt în listă câteva obiective pe care mi-aş fi dorit să le vizitez. Poate cu altă ocazie. Acum mor de nerăbdare să urc pe Bergisel Schanze. Ajung repede la marginea oraşului, la poalele dealului pe care se înalţă turnul trambulinei.

    Biletul de intrare nu-i deloc ieftin, dar ce contează! Visul a devenit realitate. Până la masa trambulinei, zona desprinderii săritorilor, am urca cu un fel de funicular. De aici am senzaţia că sportivii  sar în oraş, poate peste, undeva în neant. Stau pe margine, simplu privitor, şi tot am un gol în stomac. 

   

    Ce noroc?! Sunt antrenamente! Am ocazia să văd în exerciţiu un săritor. Şi acesta porneşte pe zona de elan, accelerând într-o clipă. Îmi ţin respiraţi, uit de aparatul foto. Cumva, mă dezmeticesc înainte ca acest icar să se desprindă şi dintr-o mişcare focalizez … clanc, un cadru pentru eternitate. Deja plutea. E unul dintre puţinii care pot zbura, chiar dacă pentru câteva secunde, fără ajutorul unui mijloc tehnic de propulsie. Aterizarea e sigură, cel puţin acum. Urmează aplauzele celor câtorva spectatori. Sportivul continua să sară, în ciuda operaţiei pe care a suferit-o la coloană. 

    Liftul urcă rapid, ajung în vârf. Panorama e electrizantă. Privirea cuprinde tot oraşul, munţii, şi mai departe … dau frâu liber imaginaţiei. Sunt în locul camerei de filmat, cea care-mi aducea în casă ceea ce văd de la faţa locului.

    Cu greu mă las dus. Acum visez la o zi de 4 ianuarie, când voi fi unul din miile de spectatori ai etapei de sărituri din cadrul prestigiosului turneu.

   

    Las în urmă stadionul Bergisel şi mă îndrept spre Olimpia Bobbahn, în Igls. Vreau să o văd şi pe asta. Locaţia e nelipsită din calendarul copetiţiilor de bob şi sanie. Între Innsbruck şi Igls sunt doar câţiva kilometri, de urcuş. Şi ce pantă medi!e, 11%. Parcă azi aveam pauză. Off!. Urcarea e pronunţată încă din primii metri. Minunat. Măcar de-ar fi fost doar problema asta, dar nu, mi s-a terminat şi apa. Soarele dogorea, eu mă uscam, iar urcuşul nu contenea. Mare noroc am avut zărind o terasă şi cişmeaua pentru care fusese amenajată, undeva la marginea drumului. Mă revigorasem, deja aveam alt randament.

     Iglsul nu e cu nimic special. Seamănă cu majoritate aşezărilor montane prin care am trecut în ultimile zile. Un alt sat de munte ipecabil, începând cu poziţionarea sa şi terminând cu aspectul estetic. Ireproşabil. Mi-am dat sufletul pe nişte versanţi pentru a vedea pista de bob, la care am ajuns după alţi doi kilometri pedalaţi print-o pădure. Dacă ştiam nu urcam. Ar fi trebuit să bănuiesc că nu poate fi construită în centrul satului, ci pe vreun coclau.

    Astă dată n-am mai fost aşa norocos ca mai devreme. Am ajuns la un sfert de oră după ce s-au terminat antrenamentele. Păcat. Nu mai spun că mâine pot coborî într-un bob, evident în spatele pilotului, în schimbul a aproximativ 50 euro. Poate încerc în acea zi de 4 ianuarie. 

    Un oftat; şi stânga împrejur. Din Italia, printre munţi, venea potopul. Şi se grăbea. Lafal şi eu. În câteva minute am ajuns în Innsbruck, având parte de cea mai rapidă coborâre a carierei. Fără greutatea bagajelor am îndrăznit şi am reuşit, pentru scurt timp, să trec kilometrajul de pragul celor 70 km/h. Aşa ceva?! Zburam.

    Primele picături, de ploaie, m-au prins când am atins clanţa porţii pensiunii. Sunt salvat! Celelate picături, de transpiraţie, au fost din abundenţă, tot drumul până acasă. Ce zi! Sunt mai obosit după o pauză decât în urma unei zile obişnuite, de pedalat zeci de kilometri.

     După un duş rece scurt a urmat odihna. O plăcere! Savuram berea, întins fiind în şezlongul din balconul camerei, privind dezlănţuirea naturii. Arborii îşi plecau coroanele în faţa forţei vântului, iar ploaia deasă ascundea privirii falnicii munţi care, până nu de mult, mă înconjurau. Dispăruseră.  

    E timpul să completez jurnalul. „… Doar câteva ore; suficiente pentru a fi impresionat. Innsbruckul e mai mult decât mi-am imaginat. E colorat, e vesel. Amplasarea, oportunităţile de petrecere a timpului liber, oamenii, viaţa culturală şi artistică, curăţenia, ordinea şi disciplina, toate acestea fac din capitala Tirolului oraşul în care îmi doresc să trăiesc.”

     Şi mai am vise… 

 

La liman

    Cu aceeaşi vitalitate de peste zi cascada vuia şi la prima oră a dimineţii. Nu se odihnise. Zi şi noapte e alimentată de sursa vieţii, dând la rândul ei mai departe şi nouă celorlaţi energia pentru a trăi. O invidiez. Mi-ar plăcea să nu pierd timpul odihnindu-mă.

   „La masa!”, răsună îndemnul aproape românesc, cu un puternic accent german. Surprins şi foarte curios cobor în grabă treptele spre micuţa sală de la parter. Poate-i vreun conaţional. Surpriza a fost şi mai mare. Gazda foarte drăguţă mă striga, dându-mi deşteptarea. „Stiţi română?”, o întreb suspicios. „Am o prietănă în Timişoara, ne vizităm foarte des. Îngân câteceva”, răspunde femeia trecută bine de a doua tinereţe. Ştie că tre`să ajung azi la Innsbruck şi nu am vreme de pierdut. Şi-a îndreptat toată atenţia spre mine. Am savurat o mâncare excelentă, un mic dejun sehr gut für den radsport, pregătit separat de restul mâncării celorlaţi musafiri. Parcă-l pregătise mama.

     Ceasul bate ora zece, e timpul să plec. După un rămas bun ca-n filme – eu mă îndepărtez agale, iar gazda îmi face cu mâna din pragul uşii – pornesc spre Innsbruck via Gerlospass şi Zillertal. Doar 96 km mă despart de capitala Tirolului şi binemeritata pauză. Dar până atunci trebuie să înfrunt căldura toridă pe pantele înfiorătoare ale Gerlospass.

     Deja e foarte cald. Probabil sus în vârful trecătorii va fi plăcut, răcoare. Ajung totuşi la 1.628 m altitudine, cel mai înalt punct al turului. Mai am doar 5,7 km şi o diferenţă de nivel de 600 m. Încerc să mă îmbărbătez, dar nu-mi iese. Îmi voi da sufletul pe aceste pante. Avanti!

  

   Canicula alunga puţinii trecători probabil la baza cascadei. Pe şosea doar câţiva temerari şi ei pe bicicletă. Drumul suia, virajele veneau unul după altul, tot mai abrupte. Nici vorbă de umbră, doar un soare arzător. Pedalam încet, ridicat din şa. Înaintam agale.  Picături de transpiraţie poposeau pe pleoape, ondulând formele, voalând chiar şi traseul drumului. Asfaltul fierbinte se topea şi curgea sub cauciucuri, iar eu mă coceam. „Nu ştiu de ce trebuie să îndur acest calvar”.

   În vârf am ajuns aproape târându-mă. Cele mai grele pedale din câte am dat au fost pe aceste pante. Teribil! Simţeam că trebuie să închei ziua aici, în creierul muntelui. Minute bune am gâfâit sub câţiva brazi, golind un întreg bidon cu apă. Îmi revin, deja e mai bine. Schiţez şi un zâmbet scurt  în colţul gurii, probabil din cauza coborârii. Iha!

   Opresc în dreptul caselor de taxat, întrebând într-o germană aproximativă care-i tariful pentru biciclişti.  Casierul mă miroase şi-mi răspunde zâmbind, într-o engleză perfectă. „Only cars and motorcycles must pay for Gerlos Alpenstrasse. Have fun”, şi-mi ridică bariera. De aici a început o coborâre despre care credeam că se va opri la Innsbruck. Dar nu, n-a fost deloc atât de generoasă. După doi kilometri începe un alt urcuş. Eram consternat. Nu mi se poate întâmăpla aşa ceva. În ritmul astă ajung pe acoperişul lumii. Da de unde?, e doar pragul spre Tirol. Dar ce pasaj! Natura a fost darnică, bucurându-mă. Splendid! A nu, nu eu, peisajul.

   Şontâc, şontâc reuşes şi acum. De aici doar vale până la Zell am Ziller. Şi ce-a urmat! Coborârea vieţii! 25 km la viteză maximă, sau pe-aproape. Ace de păr, viraje largi, linii drepte lungi, toate doar pentru mine. Rar câte o maşină. Din cînd în când, doar la curbele foarte periculoase, strânse, acul kilometrajului cobora  sub 50 km/h. Hormonii pompau adrenalină, eram extaziat. Vreau mai mult, şi mai mult, dar totuşi … îngeraşul, şezând pe umărul drept, îmi spunea s-o las mai moale. Of… conştiinţa! Poate-i mai bine aşa. Frânele scârţâiau iar ghidonul trepida. Mda, trebuie să ajung acasă … întreg. Oricum, savuros…

   Toată nebunia se termină brusc la Zell, o micuţă staţiune pe malul râului Ziller. Rătăcesc puţin pe străţile localităţii. Pierdusem indicatoarele către radweg, acea limbă de asfalt sau macadam dedicată exclusiv bicicliştilor.  Karl, un ciclist binevoitor, se oferă să mă însoţească până la ieşirea din localitate.

– De fapt, te conduc până la Stumm.

– Mulţumesc, drăguţ din parte dumneavoastră. Numa`că vă voi încetini.

– Nu-ţi fă griji. Dacă vrei să ieşi din Zell trebuie să nu mă pierzi. A, mă cheamă Karl.

   Şi dus a fost. Avea o cursieră. Nemaipomenită bicicletă. Pentru a ţine pasul cu omu` m-am întrebuinţat considerabil.

 – Bine-ai venit în Zillertal! De aici şi până la confluenţa râurilor Ziller şi Inn, mărginită de versanţii Alpilor Zillertaler, se întinde cea mai celebră vale din Austria. Pari pasionat de out door. (râde) 

 – Apropo, sunt Alex. Îmi pare bine! Ă, da, nu pot sta prea mult în casă. Bag de seamă că nici tu. 

 – Îmi place să ies, mai ales că sunt foarte multe trasee pe care le pot parcurge fără a fi nevoit să repet acelaşi rute foarte des. Ăsta-i un lucru bun. Pe tine ce te aduce aici?

 – Păi, …

– Bravo tinere, felicitări! Te înţeleg perfect. Eu merg cu bicicleta de 45 de ani, aveam vreo 12 când m-am suit prima oară pe şa, iar de atunci nu m-am mai dat jos. Fac trei ieşiri săptămânale pe şosea, minim 120 km şi o ieşire-două pe munte. Am o bicicletă şi pentru cărările muntilor.

    Să cad de pe bicicletă nu alta! Nu-mi revin. Omul ăsta are 57 ani şi arată de 35! Când voi fi şi eu la vârsta dânsului, dacă voi mai fi, probabil voi străbate alte alei, cele ale parcurilor, cu mâinile încleştate deasupra şezutului.   

–  Uau!, mă mir continuând dialogul. Eşti un sportiv desăvârşit.

– Semăn cu majoritatea celor care-mi sunt de-o seamă. Şi câteva excepţi, nişte tineri. Noi cei născuţi aici suntem binecuvântaţi. Acest colţ de paradis ne oferă totul. Din decembrie până-n aprilie nu avem timp să respirăm. Turiştii vin valuri. Ei sunt cei de pe urma cărora trăim. E minunat! După luni de hibernare (zâmbeşte) înflorim, cum altfel decât făcând sport: ciclism, drumeţii montane, zbor cu parapanta, înot, rafting şi escaladă în canion, alpinism,  tenis şi caiac-canoe. Sunt doar câteva care-mi vin în minte. Nu uita, cel mai important sport practicat în Zillertal, în toată Austria, schiul. Priveşte-n jur. Munţii sunt înţesaţi de pârtii şi trasee montane. Pe aceste pante funcţionează peste 180 de instalaţii pe cablu. Aici schiul se învaţă din fragedă pruncie, vârsta de la care se poate participa la concursuri fiind de doar 6 ani. Mai jos puţin, pe dreapta, locuieşte Stefan Eberharter. Dacă nu eşti fan al schiului alpin, atunci să ştii că Stefan este …

– Câştigîtor al cupei mondiale şi multiplu campion olimpic şi mondial.

   Ascultându-l pe Karl timpul a trecut pe nesimţite. Povestea frumos, aşa cum cred că a trăit, din suflet. Dar cu un regret. Acelă că tinerii nu mai sunt preocupaţi de mediul înconjurător şi tot ce oferă natura. Ei, tinerii, se regăsesc tot mai mult în viaţa virtuală, crescând într-un mediu nociv. 

   Ne-am despărţit, fiecare cu drumul său. Cei câţiva kilometri până la  Jenbach, la confluenţa râurilor, i-am pedalat biciuit fiind de un vânt tăios, din faţă. Înaintam cu viteza melcului. Dar nu conta. Îmi roteam privirea de jur împrejur savurând pantele prabuşite parcă în acest lighean al văii. Doar pufăitul unui tren cu aburi, o mocăniţă, mi-a distras atenţia. Parcă eram Alice în Ţara Minunilor.

    Doar 36 km până în capitala Tiroului. Urmez şoseaua 171 străjuită de Masivul Karwendel, dreapta, şi Tuxer Alpen, vis-a-vis. Piscurile semeţe de peste 2.300 m mă claustrează. Doar Inn-ul cu al său curs lin îmi ţine companie, susurând din când în când, acolo unde natura i-a pus în cale mici obstacole.  Pedalez de o săptămână printre şi peste munţi, iar aceştia nu contenesc. Sunt minunaţi. Îmi doresc să-i duc acasă, montaniarzilor, tuturor, dar … doar cu aparatul foto.

    Am timp de doar câteva cadre. Patru ciclişti trec pe lângă mine ca trenul. Par cicloturişti. Unde se grăbesc? După ei! Îi ajung greu, dar prind trena ultimului. Asta da viaţă în şa!. Eforul e mic, incomparabil cu cel pe care-l depun fiind singur. Doar ei se succed la conducere, eu chiulesc, mă odihnesc. Ritmul e excelent. Înaintez cu o medie de 35 km/h,  lin, auzind doar şuieratul vântului. O plăcere. Astfel pot pedala 200 km în fiecare zi. Da, dar în acest ritm pierd esenţialul, frumuseţea. Am parcurs câţiva kilometri în compania lor, până la Hall.

     Angrenat în micul grup n-am acordat atenţie localităţii Wattens, lumea Swarovski. Aici se realizează de multă vreme echipament optic de cea mai bună calitate, dar şi figurine.  Ce naiv! Credeam că lumea Swarovski e în Bucureşti.

  Hall-ul mi-a atras în schimb atenţia. Le-am urat celor patru temerari asfalt uscat şi am cotit dreapta spre Altstadt. Clădiri foarte frumoase din Evul Mediu târziu, flancau străduţele care mă purtau spre piaţa centrală. Aşezarea e tare liniştită. Centrul are un farmec dat de o oarecare neglijenţă, aceasta atrăgând după sine ruina. Atmosferă de vacanţă la tot pasul, accentuată de multitudinea teraselor, puburilor şi cafenelelor răspândite în labirintul străzilor.

   Las oraşelul în urmă, lafel şi câteva firmituri pe un colţ de masă. Sorbind supa, m-am hotărât să înnoptez în satul Rum, următoare aşezare. Sunt mult prea obosit pentru a mai înainta. Picioarele refuză să mai presteze. Gândul că mâine-i pauză mă copleşeşte. O zi întreagă în care mă odihnesc! Pare ireal. Nu pot depăşi momentul. N-am alternativă, cedez. Optez pentru o pensiune cocoţată pe-o colină, la 4 km de Innsbruck. Încântătoare locaţie. Din balcon mă răsfăţ admirând Hafelekarspitze. Masivul îmi aminteşte de Piatra Craiului, visul…

     Tunetul mă sperie şi tresar; adormisem. O rafală de vânt dărâmă paharul de pe masă, iar uşa balconului se izbeşte cu putere. Încerc să mă ridic din şezlong, dar nu reuşesc. Corpul se lasă greu, nu-l pot urni. Sunt ud leoarcă şi râd în hohote. „Mâine merg acasă. Mâine merg acasă!”. 

Andante

    M-am trezit brusc, dintr-un coşmar. Arătări hidoase mă urmăreau pentru a mă ucide, iar eu goneam bezmetic pe versanţii munţilor, prin ploaie şi frig. Totul s-a sfârşit într-un abis. Beh, cumplit! E clar, n-am început ziua cu dreptul. Mai mult, hainele spălate ieri nu se uscaseră. Apăsat de gânduri, nu am stors rufele. Doar tricourile, sintetice fiind, s-au zvântat niţel. În schimb şosetele erau leoarcă. Nu m-a putut ajuta nici măcar uscătorul Marthei. Şi ca tacâmul să fie complet, vremea era mohorâtă. Termometru` arăta câteva grade peste zero, iar plafonul norilor aşternut puţin mai sus decât acoperişul casei. Ehe, s-a dus şi Kitzsteinhorn. Ce puteam vedea din vârf?

     Am îndulcit puţin amarul dimineţii ghiftuindu-mă cu dulceaţă. De fapt, căzusem în cealalată extremă. Mâncasem toată dulceaţa de zmeură. Ceva de vis! Sper să nu mi se facă rău. Îngrijorat puţin, mă întind pentru câteva minute, la siestă. „Ce aş merge cu trenul! Măcar un pic.” Şi am aţipit. Tresar, sărind în capul oaselor. Cât e ceasul? Tre` să plec! „Linişteşte-te, ai moţăit câteva minute”, spuse frau Martha amuzată.

     După toaletarea bicicletei mi-am aranjat bagajul. Vreun kilogram reprezintă doar scule şi piese de rezervă: trusă multi-funcţională de chei şi imbusuri, două camere de rezervă, leviere, pompă, petice, spray pentru lanţ, o cârpă, o pereche de saboţi de frână, un cablu, două leduri şi două bucăţi de cauciuc. Încă n-am avut nevoie de ele. Dar cine ştie? Nu le pot arunca. Am împachetat, mi-am prins şosetele pe izoprem şi m-am urnit.

     Azi nu am prea mult de mers, doar vreo 50 km până la Krimml. Localitatea e celebră datorită Krimmler Waserfalle, aici aflându-se cascada cu cea mai mare cădere de apă din Europa. Dar până acolo trebuie să înfrunt vântul şi temperatura scăzută. Cu toate că eram bine echipat: încălzitoare de picioare, pantaloni, bluză matlasată, geacă, windstopper şi fes, tot nu mă simţeam prea confortabil. Mi-ar fi trebuit o căciulă şi mănuşi cu degete lungi. Brrr!

    Până la Mittersill nu m-am putut bucura de frumuseţea peisajului, norii fiind prea jos, iar vârfurile semeţe se pierdeau dincolo de ei. Dar a trecut şi bucata asta pe nesimţite; iată-mă în principalul centru turistic din regiunea Pinzgau. Chiar important, fiind un punct de plecare spre Kitzbuhel, în nord, prin Pasul Thurn. La sud se pot traversa Venedigergruppe, spre Lienz. În sud poate ajung cu altă ocazie, pentru Kitzbuhel mai am de aşteptat câteva zile, aşa că pornesc spre vest, înainte, către Innsbruck prin Gerlospass via Krimmler Wasserfalle.

    Continui drumul pe valea râului Salzah prin fertilul Pinzgau. Şi aici, ca mai peste tot în Austria, e paradisul schiorilor. Valea e înţesată de pârtii şi instalaţii pe cablu. Chiar mi-ar prinde bine câteva zile pe aceste meleaguri, în sezonul hibernal. N-am mai schiat de trei ani. Oare mai ştiu?

    Parcă şi cerul s-a mai limpezit, dezvelind de o parte şi de alta a văii culmile Venediger şi Kitzbuheler Alpe. Lafel ca damele misterioase, cum altfel decât cele mai frumoase, norii dezgoleau câte puţin: un pisc, o culme, ceva greu de atins, aidoma unei copase delicate, pure, … unui sân. Atât de frumos încât, pentru a surprinde goliciunea, trebuie să fiu pe fază, gata de senzaţii tari . Opresc prea des pentru poze, ceea ce mă scoate din minţi şi din ritm. Dar pentru a savura e nevoie de răbdare. Exact aşa cum … spuneam. Dau şi eu jos de pe mine, deja-i cam cald.

  Ăsta-i doar preludiul, urmează… După aproape 50 km pedalaţi de la poalele Kitzsteinhorn, am hotărât să rămân în Krimml peste noapte. Sunt pe cale să văd cea mai mare atracţie din această parte a Austriei şi îi voi acorda atenţia cuvenită. Vreau să urc cât mai sus pe drumul care trece pe lângă porţiunile importante ale căderii de apă, poate chiar până la izvoarele apelor, în Krimmertal. Sper să am şi timp pentru asta.

   Spre deosebire de urcarea pe Goldeck, aici am parte de o micuţă parcare pentru biciclete, undeva lângă casele de bilete. Trec lanţul printre spiţele roţii faţă, cadru, roată spate şi gard, îmi arunc geaca pe umăr, băscuţa pe creştet, aparatul la gât, un sandwich în buzunar, cheia în borsetă şi pornesc sprea case. În ciuda aglomeraţiei, nu-i coadă. Foarte amabilă, casieriţa îmi primeşte borseta si zâmbindu-mi larg îmi urează drumeţie plăcută. „Danke” şi-i fac cu ochiul. Arunc o privire peste orar şi pornesc pe un drum, spuneau câţiva turişti „four kilometers steep slope”. Oho, e ceva!

   Citesc câteva informaţii despre cascadă şi apuc pe drumul în pantă, pe alocuri atât de accentuată încât, pentru a putea urca, au fost amenajate trepte. După primii paşi mi-am dat seama că intru pe un tărâm fermecat. Apele se prăvălesc peste munte, perdeaua de spumă acoperind pădurile verzi de conifere, oferind un adevărat regal natural. Spectaculos! Zgomotul e puternic, lăsând senzaţia că se dizlocă muntele.

   Cascada este împărţită în trei porţiuni, cea de la bază, mijlocul şi căderea superioară. Obererfall, căderea cea mai mare, 145 m, pare şi cea mai spectaculoasă, dar în acelaşi timp înfricoşătoare. Pe toată lungimea traseului, din loc în loc, sunt amenajate amvoane, puncte din care se poate admira priveliştea. Dar cum totul se plăteşte, acest monument al naturii nu poate face rabat. Cu cât mai aproape, cu atât mai ud, chiar ciuciulete. Cât de evident poate fi? Oare mă pot uda aflându-mă în apropierea unei căderi de apă? Ei da, culmea, se poate! Păi şi atunci de ce nu mi-am luat pelerina din bagaj? Sau un şerveţel? Nu de alta, dar şi obiectivul camerei foto ar fi avut nevoie. Chiar şi aşa, având parte de aceste, să le spun inconveniente, mi-ar trebui mai multe mii de cuvinte.  Klavier, weich und light…

   

   …”Mama-mia, se termină programul, se închid casele! Cheia, cardul, borseta! Cât? Doar 20 min? Atât. Ce am urcat în aproape două ore trebuie să cobor în câteva minute. Am înfăşutat aparatul cumva peste umăr, mi-am legat şiretul şi am început coborârea într-o goană nebună. Tăiam serpentinele, în ciuda indicatoarelor care interziceau păşitul în afara cărărilor marcate. Ce fuleu! Puteam concura cu oricine, aş fi câştigat lejer. Doar ameţiţii, turiştii, ei mă incomodau. Evident nu înţelegeau ce se întâmplă, ce caută un bezmetic într-un asemenea loc.” Off, acum chiar dorm pe stradă. Pârtieee!” Inima-mi sărea din piept, pulsul creştea, doar picioarele mă purtau fără a resimţi efortul. Şi am reuşit! Exact ca-n filmele cu final fericit. Am ajuns la timp pentru a recupera borseta, totul. Un sfert de oră mi-am tras sufletul, lăţit pe o băncuţă. Daca mai întârziam puţin, foarte probabil ca această bancă să-mi fi fost şi pat. Pff, la limită!

      Sunt atât de obosit, parcă am pedalat fără opire de la Viena. Pornesc prin sat în căutarea unei gazde, slalomând printre zecile de turişti. Evit centrul, îndreptându-mă spre periferie. Trebuie să mă încadrez în buget. O jumătate de oră am bătut din poartă în poartă, dar nimic. Ba prea scump, ori baie pe palier, sau lipsa frühstückului. Mai am de explorat zona de coastă a satului, mai puţi accesibilă nemotorizaţilor. Drumul e cumplit de abrupt. Dar azi sunt un norocos. Nu urc prea mult şi găsesc o pensiune micuţă, cochetă.  Exact ce-mi trebuie: preţ bun, mic deju inclus şi baie în cameră.

      După ce mă cazez – trântesc bicicleta prin garaj şi arunc geanta pe pat – cobor într-un fel de curte. Se pare că aici, spre deosebire de ceea ce sunt obişnuit să văd, casa lor e şi a mea. Întradevăr, mă simt aproape ca acasă. Comand o halbă cu bere, îmi desfăşor harta ocupând toată masa şi analizez restul traseului. Tresar auzind trosnete, bubuituri, zarvă mare. Zece presşcolari tocmai şi-au terminat tura cicilistă pe coclaurile din împrejurimi şi, credeam eu, se vor potoli repede, fiind extenuaţi. Dar nu, nici vorbă! De unde atâta energie? Parcă acum s-au trezit. Urlete, chiuituri, fugă, joacă. Un spectacol, ce-i drept, cam obositor pentru mine. Şi pentru ai lor părinţi. Mamele îi strigau, taţii alergau după progenituri, dar nimic. Aproape un ceas nimeni n-a stat locului. Doar eu priveam şi mă minunam. E clar, nu  mai sunt la prima tinereţe!

     Frânt, mă retrag în cameră, lăţindu-mă pe salteaua moale plină cu apă. Adorm fredond câteva acorduri din ABBA, acompaniat de vuietul Krimmler Wasserfalle.

 

 

 

Mă voi întoarce

   E ca-n poveşti! Visez? Totul e real? Razele soarelui îmi mângâie obrazul, iar trilul păsărilor mă readuce în simţiri. Am adormit cu gândul în altă parte şi m-am trezit într-o poveste. Oare unde am umblat toată noaptea? Pe unde mă simt cel mai bine.

   Realitatea însă, e cu totul alta. În ciuda orei matinale, sunt obosit şi prost dispus. Stau în faţa oglinzii şi … dialogăm:

– Aş vrea să pot să îţi spun ce simt.

– Nu simţi nimic. Eşti cel mai mare nesimţit!

– Cât se poate de adevărat, dar…

– Să nu te aud! Urcă-ţi fundu` pe bicicletă şi dă-i bice! Nu te lamenta! Sau ai dat de greu?  Aminteşte-ţi ce-mi spuneai: Deasupra tuturor, mai presus decât orice, intangibil, într-o lume în care descoperisem şi frumosul. Ce lipsea?, Nimic. Dar visele?. Erau în eter…

– Visul… Vezi tu, aveam totul! Aveam nevoie de altceva? Offf, dar visul meu … 

– Să-ţi reamintesc?

– Nu, te rog! Ştiu.

– Nu uita întâlnirea cu îngeraşul!

– O pot uita?

– Cred că nu… Nu, nu ai cum! Doar ţi-a mângâiat simţurile, şoptindu-ţi că cea mai importantă călătorie este drumul pe care îl alegi în viaţă. Tu ai ales. Du-ţi crucea!

– Ce ignorant!

   Cumva mă înviorez, după o scurtă baie în apa lacului, urmată de un mic dejun mâncat chiar pe pontonul plutitor. Încerc să savurez momentul, dar nu pot. Sunt măcinat de gânduri. Oportunitatea căţărării pe ditamai şoseaua a atârnat greu în alegerea traseului întregului tur. Simt că nu sunt suficient de pregătit fizic şi mental pentru asemenea ascensiune. Din fotoliul sufrageriei este mai uşor decât în teren. Nu pot urca celebra şosea alpină. Trebuie să găsesc alternativa. Urcuşul e pieptiş. Pantă medie de peste 12%, iar căţărarea prea lungă. E mult prea mult. De fapt, sunt sigur că pot urca, dar nu cred că pot termina întreg turul. Nu sunt încă la jumătatea buclei şi deja sunt foarte obosit. Comesenii aproape că m-au convins. Au grăit la unison: die straße ist extrem. 

 

   Am pornit spre Obervellach, un mic orăşel aflat la răscruce de drumuri. Cei 30 km pedalaţi au trecut pe nesimţite. Nici nu m-am gândit ce variantă voi alege: traversarea muntelui pe şosea, peste acoperiş, sau traversarea sa prin tunel, cu trenul. Gândurile mi-au fost reţinute de frumuseţea peisajului. Bun, dar acum ce fac? Îmi place riscul, dar nu inutil. Merg cu trenul… Mi-e ciudă! Dar cândva voi reveni, special pentru Großglockner Hochalpenstraße.

   Cotesc dreapta pe drumul 105, spre Malnitz. Indicatorul îmi arată distanţa, 8 km, anunţându.mă că traversarea muntelui se face cu trenul, începând de la primele ore ale dimineţii şi până-n noapte.  Încep urcuşul, dar nu înainte de realimentare: puţină brânză, şuncă, o chiflă, iar după o scurtă pauză, un baton de ciocolată şi un măr. Ce meniu!

    La ieşirea din primul ac de păr şoseaua porneşte într-un urcuş teribil. Nu puteam ţine o linie dreaptă. Noroc că traficul era aproape inexistent, astfel mi-am permis să urc în zig-zag. Înfiorător! Nu puteam împinge în pedale! Căldura era şi ea ca un ghimpe. Nu-mi dădea pace. Înaintarea era extrem de lentă, un fel de mers pe jos, agale. În primii trei kilometri ai urcării am făcut patru pauze scurte pentru hidratare. Abia ţineam bicicleta pentru a nu o lua la vale. Eram secătuit, fără vlagă. După jumătatea urcuşului, panta s-a mai domolit, devenind decentă – 8%. Urcuşul m-a sfârşit, iar peretele care mă întâmpina îmi tăia elanul, atât cât mai rămăsese. Doar frumuseaţea peisajului îmi alunga durerea. Copleşitor! Nu mai simţeam nimic rău; eram inundat de o stare de beatitudine.

    Băteam la porţile Parcului Naţional Hohe Tauern, cel mai mare parc natural al Austriei şi gazda celui mai înalt vârf  din Alpii austrieci. Ciudat, porţile de la intrare erau de fapt sfârşitul lumii. Pur şi simplu şoseaua s-a terminat în gara din Malnitz. Uau! Dacă până acum am trăit cu impresia că Zărneştiul românesc este ultima frontieră, m-am înşelat. Aici e fundătura. Există o singură soluţie de a traversa muntele, în afara cărărilor montate, trenul. Doar un tren, atât. Singurul mijloc de locomoţie care face legătura între Carintia şi Salzburg, printr-un tunel săpat în munte, lung de peste opt kilometri. 

   Traversarea a durat câteva minute. Trenul e format dintr-un vagon pentru pasageri, prevâzut cu lăcaş pentru biciclete, căruciare, scaune cu rotile şi orice  nu mi-a mai fost dat să văd, şi numeroase vagoane special concepute pentru transporul oricărui tip de vehicul. Totul pus la punct până în cel mai mic detaliu. Doar preţul mi s-a părut cam piperat – 8,7 euro, din care 5 doar pentru bicicletă. 

    Luminiţa de la capătul tunelului licărea în Gasteinertal. Regiune este recunoscută pentru izvoarele fierbinţi. Se poate, dar cred că numele văii se află, în special pe buzele seniorilor. Probabil ei formează majoritatea celor care asaltează staţiunile din Vale, pentru tratament. O asemenea oază, într-un asemenea loc, nu poate fi decât paradisul schiorilor şi împătimiţilor muntelui.

     Bockstein şi Sportgastein, dominate de versanţii M-ţilor Hohe Tauern, sunt mai aproape de zona alpină foarte spectaculoasă. Aceste aşezări nu au cum să nu constituie un punct de plecare pe traseele acestui masiv semeţ. În Badgastein am respirat aer medieval, aşezarea existând din Evul Mediu, dar s-a dezvoltat doar din în secolul XIX, atunci când la tratament s-au prezentat Franz Joseph şi Bismark.  Am remarcat numeroase hoteluri din vremuri îndepărtate, secol XIX probabil. În acest context îmi pot imagina băi termale şi tratament, dar în acelaşi timp şi activităţi în aer liber, să zic alpinism şi trekking. Pare un loc excentric.

    Câţiva kilometri mai jos, un alt gastein (ospitalier?), Bad Hofgastein. Spre deosebire de Badgastein, staţiunea pare mai apropiată de zilele noastre. Nu sunt edificii vechi, iar majoritatea hotelurilor sunt grupate în centru.

     Mi-e greu să-mi imaginez atmosfera de aici, în timpul iernii. O reţea complexă de instalaţii pe cablu deserveşte întraga vale. Sunt zeci de kilometri de pârtii destinate schiului aplin, dar şi celui cross country. Şi totuşi, cu o aşa infrastructură, nu aici e leagănul schiului austriac!

    Aruncând o privire pe hartă, pare că sunt foarte aproape de Grossglokner şi alt  treimiar, Ankogel – 3.246 m. Cu greu mă abţin de la a nu urca pe Stubnerkogel, la 2.236 m. Îmi imaginam o panoramă superbă. M-am zgârcit la 20 euro, tariful gondolei. Pentru a nu-mi pune prea multă cenuşă-n cap, vreau să cred că pierdeam şi destul timp, satisfăcându-mi doar un moft.

   Coborârea a continuat prin pitoreasca Gasteinertal într-un cadru natural deja banal. Peste tot doar peisaje frumoase. Norocoşi cei car aleg să viziteze acest colţ de lume, pentru simplul fapt că-s doar … vizitatori. Mulţi nici nu realizează pericolul care-i paşte. Valea crează dependenţă! Fiind doar musafiri, nu au la dispoziţie foarte mult timp pentru a se acomoda cu mediul înconjurător. Astfel, nu suferă prea mult la plecare, după aceste minunăţii. Lafel şi proprietarii lăcaşelor de cazare; nu au de ce să-şi facă griji. Trăind numai în paradis, având oaspeţi 365 zile pe an, nu au când să plece pe alte meleaguri, neputând compara dulcea iarbă de acasă. Aşa că-s nevoiţi să-şi ducă greutăţile doar în acest areal.  Săracii! 🙂   

    Coborârea continuă lin, prin valea străjuită de munţi, majoritate cu înălţimi ce depăşesc 2.000 m deasupra nivelului mării. Încântător!

   În localitatea Lend am virat stânga pe drumul 311 urmând indicatorul Zell am See – Kaprun. N-am avut alternativă pentru ocolirea unui tronson de drum, lung de aproximativ 5 km. Dacă în urmă cu câteva zile credeam că am parcurs purgatoriul ciclismului rutier, ei da, m-am înşelat! Şoseaua lată prevăzută cu câte două benzi pe sens, într-o coborâre accentuată, a taversat o înlănţuire de viaducte şi tunele. Înfiorător! Soferii circulau în regim de autostradă. Pe viaducte vântul sufla cu putere, dezechilibrându-mă. Nu puteam privi decât înainte, pasajele erau undeva în eter faţă de albia râului. În tunele, zgomotul făcut de maşini se amplifica, creând o presiune, un zgomot infernal! Noroc că pantalonii erau mulaţi, altfel aş fi simţit tremurul lor. Bănuiţi motivul …  

     Până la Bruck an der Glocnerstrasse, mi-am revenit în fire. Am parcurs agale cei 15 km, bucurându-mă de valea săpată în munte de râul Salzach. Chiar dacă hoinăresc printre munţi de zile bune, încă nu m-am săturat. Cu aceeaşi ochi mari şi zâmbet larg, pedalez, minunându-mă de fumuseţile Alpilor. În dreapta începea Masivul Kitzbuheler Alpe, parte sud-estică, iar în stânga, acelaşi Hohe Tauern. Admiram versantul nordic. N-am ridicat nici măcar o sprânceană, stropit fiind de primele picături ale ploii. Prea frumos…

     Acest Bruck are marele avantaj de a fi amplasat la unul din capetele şoselei alpine, cea de care m-am speriat. Localitatea este cât se poate de liniştită şi pitorească.

    Ajungând la intersecţie, mă uit cu jind în stânga, spre drumul pe care ar fi trebuit să cobor de pe acoperişul Alpilor. Bag capul în pământ şi-mi pun o dorinţă. Ştiu că la un momentdat mă voi întoarce. Acum, plec fără a-mi păsa de aerul rustic degajat de micuţul şi cochetul Bruck.

     La puţin timp după ce las in urma plăcuţa care anunţă sfârşitul localităţii, mă depăşeşte Radek, şi el un rătăcit prin ţara valsului. Am parcurs câţiva kilometri ghidon la ghidon, dar n-am schimbat prea multe vorbe. Originar din Praga, se află într-o tură de doar câteva zile prin Tirol şi Salzburg. Un tip ciudat (dar câţi citovi pleacă bezmetici, singuri cu bicicleta?), cam introvertit. Nu puteam ţine pasul cu el. Era tare grăbit. „Prietene, du-te sănătos!” 

     La Kaprun am ajuns în câteva minute. Staţiunea este superbă, plus că-i amplasată într-un cadru natural mirific. Se află la poalele Kitzsteinhorn, 3.203 m. Satul este liniştit, doar câţiva turişti mişunând. Foarte multe localuri închise, lafel şi hoteluri, pensiuni. Vara, cei câţiva vizitatori sosesc aici pentru a urca în vârful muntelui. Mai mult ca sigur, panorama îţi taie respiraţia. Dar printre ei şi câţiva schiori! În iulie? Şi totuşi, ei purtau schiurile pe umăr. Aştia sunt împătimiţii schiului alpin, cei care dorm cu schiurile în cameră. Ce caută cu scândurile în spinare? E mijlocul verii, luna lui Cuptor. Răspunsul e banal. Pe gheţarul situat mai jos de Kitzsteinhorn se schiază tot timpul anului. Peste tot se zăresc pârtii amenajate şi sute de metri de instalaţii pe cabluri. Cred că iarna lumea vine buluc. Oare se calcă pe picioare? 

  „Trebuie să ajung în vârf”. Găsesc repede un centru de informare turistică. Acolo, stupoare! Pentru a ajunge sub vârful conic trebuie să schimb două telecabine şi un teleferic. Orarul nu-mi permite şi coborârea. Nu-i nimic, vin mâine, la prima oră.  N-am încotro, dar îmi dezlipesc ochii de la frumuseaţea muntelui.  

   Pornesc spre Zell am See, situat la numai câţiva km nord de Kaprun. Staţiunea e grozavă, cu atât mai mult amplasarea ei. Pot spune că e locul în care mi-ar plăcea să îmbătrânesc. Sublim!

   Oraşul se întinde pe malul lacului, cu a sa promenadă lungă de 10 km. Munţii Dientener Berge domină lacul, la est. Mai puţin prietenoasele piscuri ale Glocknergruppe formează o barieră alb-cenuşie, spre sud. Ce frumos! Vară, iarnă, nu contează. Regiunea oferă o gamă largă de opţiuni, indiferent de anotimp: sporturi nautice, drumeţii montane, alpinism, ciclism, schi şi lista poate continua. Nici latura cultural-artistică nu aş neglija-o. E drept, nu chiar în Zell, dar ţinând cont de infrastructură, m-aş putea deplasa cât se poate de lejer spre Viena, Salzburg sau Innsbruck. Pate chiar Italia, Germania, Cehia, … Croaţia. De ce nu?

     Auzindu-mă, frau Martha se amuza copios. Stătea undeva după tejgheaua barului din sala de mese, pregătind cina pentru cei câţiva musafiri cazaţi la mansardă. I se spune tante Martha. O doamnă trecută bine de a doua tinereţe, debordând de energie, mă obosea doar privind-o. Era ca o furnicuţă. Nu avea cine să o ajute prin gospodărie, fiind singură. Întocându-se, îmi spune cu o voce caldă într-o engleză impecabilă:

– Alexander, sunt destui drumeţi care se îndrăgostesc de acest loc, dar doar pentru ceea ce oferă natura. Tu însă ai pomenit şi de frumuseţea oamenilor.

– Nu înţeleg, la ce vă referiţi?

– Artă, creaţie, frumuseţe.

– O, da, dar… Oare putem trăi fără? Dumneavoastră puteţi?

Lasă laveta, ridică privirea şi oftează lung…

– Soţul meu a fost pictor. Împreună am colindat multe ţări, bucurându-ne de cele mai frumoase opere de artă. Am vizitat pinacoteci, multe muzee şi galerii de artă. De când Tomas nu mai este, m-am retras aici. Timpul a încremenit, golinndu-mi sufletul. O dată pe an, de regula vara, merg câteva zile la Viena pentru a vizita Kunsthistorisches Museum, Muzeul de Istorie a Artei.  Lafel, nu ratez Festivalul de la Salzburg, o sărbătoare a operei, muzicii orchestrale şi teatrului. Sunt singurele zile în care sunt cu Tomas, aşa cum am fost mereu.

– Îmi pare rău pentr…

– Să nu-ţi pară. Mi-a făcut plăcere… Cred că ar trebui să dormi. Văd că ai terminat şi berea; vei dormii neîntors!

  O priveam ţintă, incapabil de reacţie. În câteva cuvinte mi-a spus tot. După câteva clipe de uluială, am părăsit încăperea abia reuşind să îngân noapte bună. Vorbele femeii m-au răscolit.

  Am adormit greu, undeva după miezul nopţii, dar nu înainte de a filtra amintirea ultimilor ani. De necrezut! Déjà vécu et senti.

 

Dolce vita!

    Guten morgen! Şi ce bună e! Sunt atât de obosit încât, culmea, nu mai simt. Doar mişcările sunt mai greoaie. Cred că buna dispoziţie m-a ajutat să urc treptele spre mansardă, către sala de mese. De fapt, e un fel de verandă, plină de jardiniere. Cum nimic nu e gratis, pot spune că am avut parte, mai degrabă, de … o gustare. Ăsta-i rezultatul negocierilor de ieri, când am bătut palma pentru o camera cu cadă plus masa de diminează. Nu mai spun că mi-a luat ochii  şi cu o bere, aşa, din partea casei. La ce mi-a pus omu` asta, Gregor, pe masă, tariful plătit – 23 de euro – e exagerat. Deh, ce să fac? Să fie sănătos!

    Buna dispoziţie e la loc de cinste. M-am lăudat puţin unui cuplu de germani, din Munchen parcă, cu a mea călătorie. Ei m-au abordat, iar eu nu m-am putut abţine. Nu păreau prea încrezători în ceea ce spuneam, probabil şi din cauza limbajului mâinilor. Noroc cu harta, aşa am reuşit să le explic puţin despre ce e vorba.

    O poză de grup şi călare pe bicicletă. Aveam de pedalat doar 13 km, până la Seeboden. Hotărârea era luată. Pauză!  Tre` să mă odihnesc niţel. Nici nu puteam alege mai bine, malul lacului Millstatter, cu atât mai mult cu cât înotul relaxează corpul. În cel mult o oră pot striga, chiar dacă sunt în inima Austriei, . . .  dolce far niente! Ne naştem pentru a muri sau pentru a trăi?

     Euforic peste măsură, pornesc în, deja, arşiţa dimineţii. Spre paradis! Soarele arzător m-a forţat să-mi acopăr creştetul cu băscuţa de soare. Borurile pălăriei fiind prea înguste, permiteau soarelui să-mi jeneze privirea. Cozorocul căştii, fiind mai lung, ar fi suficient pentru a-mi proteja vederea. Ia casca de unde nu-i! Pe portbagaj doar izopremul, iar de ghidon atârna doar geanta. Unde-i casca? Cândva îmi voi uita capul pe undeva. Gata, îmi amintesc! Am lăsat-o pe capota maşinii, în garaj. Am pierdut doar o oră. Pedalasem deja 7 km. Of! Bine că am recuperat-o. Eu căscat, dar şi Gregor.

–  Te-ai întors după cască, aşa-i?

„Nu, mi s-a făcut dor de dumneata.”

– Mda. Am lăsat-o pe maşină.

– Am văzut că ai plecat fără ea, dar nu te-am strigat. Credeam că vei observa.

 Mă ia la … mişto?

– Bine că nu mi-am dat seama pe la Innsbruck. Ce făceam? Îmi cumpăram alta, nu? Mă puteaţi striga, nu depuneaţi un efort prea mare!

Râde! E clar, ceva e în neregulă.

– Auf wiedersehen, îi spun.

Se uită lung, parcă prin mine. Omu-i sărit!

– Stai! Te rog ia nişte cărţi de vizită şi împarte-le prietenilor tăi, acolo în România.

– Cu mare plăcere, dar data viitoare. Paa!

   I-auzi! Mai devreme nu m-a putu striga, dar acum a ridicat tonul, amintindu-şi că-i pot promova afacerea. Hmm!

   Până la Spittal m-am delectat, privind înălţimile masivului Hohe Tauern. Ce vise! Mâine traversez muntele, pe celebra Großglockner-Hochalpenstraße, undeva pe la 2.500 m deasupra nivelului mării, la umbra celui mai înalt vârf din Austria, Grossglokner – 3.798 m. Până una-alta, merg la plajă.

  Pentru o secundă am trăit senzaţia că sunt acasă, la Braşov. Intrarea în centrul oraşului Spittal este identică cu Poarta Schei. Parcă e totuşi o diferenţă. Aici culorile sunt vii, mai vesele.

  Oraşul îşi datorează numele azilului pentru săraci construit aici, loc în care se puteau odihni şi drumeţii care doreau să străbată trecătorile montane. Înţeleg din dialogul cu localnicul că acest azil nu mai există, dar în schimb, foarte multă lume ne vizitează oraşul datorită Schloss Porcia, un castel construit în stil renascentist, cu mult rafinament. Afirmaţia îmi sună a pleonasm.

– Dacă nu sunteţi foarte atras de artă, vă recomand vârful Goldeck.

– Nu sunt un cunoscător, dar fiind vorba de Renaştere nu pot fi indife…  ce munte îmi recomandaţi?

– Cel din spate, Goldeck, 2142 m.

– Mulţumesc, dar sunt cu bicicleta într-o tură destul de lungă. Nu-mi permit să pierd o zi bătând cărări montane.

– Nu e nevoie, puteţi lua telecabina.

– Bine omule, dar ce fac cu bicicleta? E casa mea. Am şi bagajele, tot. Nu-mi permit să o las nesupravegheată.

 Dintr-o dată devine sobru. Un zâmbet arogant în colţul gurii şi tună:

 – În acest colţ de lume oamenii sunt cinstiţi, nu ştiu să fure.  

   A făcut stânga-împrejur şi a dispărut printre alţi cetăţeni. Incapabil să-i dau vreo replică, am rămas năuc timp de câteva secunde. Ce-ar mai fi de spus? Probabil i-am jignit comunitate, doar gândindu-mă să nu las bicicleta supravegheată. Le am eu pe ale mele, dar mai mult ca sigur şi el pe ale lui.

   Mă tot gândeam la incidentul de mai devreme. Nici mâncarea nu prea intra, nu mai zic de lipsa poftei de mâncare. Să încerc măcar o nectarină. S-au făcut cinci! Savurându-le în parcul din centrul oraşului, priveam trecătorii. Parcă nu mai erau chiar prietenoşii pe care i-am tot văzut în ultimele zile. E doar subconştientul? Autosugestie? N-am găsit răspunsul. Poate-i mai bine. Oricum, parfum la tot pasul…

  

    Şi până la urmă, ce am de pierdut? Fiind în preajma celor mai înalţi munţi din Austria, gândindu-mă că pot admira şi ceva din Dolomiţi, ei nefiind prea departe, mă hotărăsc să urc. Nu am cine ştie ce haine călduroase, dar merita încercat. Totuşi, ce fac cu bicicleta? Am legat-o lângă casa de bilete, în dreptul unei camere de supraveghere. Borseta de ghidon, gentuţa în care aveam cardul, buletinul şi alte câteva accesorii indispensabile, am lăsat-o în grija casieriţei. Până la urmă, singurele indispensabile sunt câţiva euro şi aparatul foto.  

     Telecabina porneşte chiar de pe malul apei, trecând peste râul Drau, pieptiş deasupra pantelor înclinate. Înaintează destul de repede. Înbucurător e faptul că din interior se pot face poze. Şi ies chiar bine, aproape perfect. Explicaţia ar fi …  a da, geamurile sunt aproape imaculate!

   Sus, doar vândtul, cerul, câţiva nori şi … eu. Oare? Nu, nu chiar. Ciudat, căci nu văd pe nimeni. Ehe, descătuşare, dar zâmbetu-i amar. Mi-aş fi dorit să fiu nesimţit. În schimb, devin puţin nostalgic. Locul e propice … Mi-ar plăcea să revin, aşa că nu mai parcurg cei câţiva zeci de metri până-n vârf. Nu trebuie să merg chiar peste tot, asta pentru a lăsa ceva şi pentru altă dată. E chiar un motiv bun pentru a reveni, cândva, oricând.  

   Vântul rece şi răcoarea berii mă dezmorţesc. Ce bine! Chiar trebuie să cobor. Mi-e …, foame şi frig. Coborârea durează câteva minute; priveliştea e grozavă. Se vede şi lacul Millstatter. Am senzaţia că ne vom opri în apă, însă, până acolo, la Seeboden, mai am de pedalat câţiva kolometri. Of, nimic din ce-i plăcut nu obţii fără efort!

   Jos, la poalele muntelui, aeurul era irespirabil. Pur şi simplu, mă sufocam. Ca totul să fie perfect, mai ardea şi soarele. Tot ce doream era o baie. Pentru a mă putea aşeza pe şa a trebuit s-o ud, cu multă apă. Mai-mai că sfârâia. De nedescris senzaţia resimţită în momentul în care am intrat în contact cu şaua. Aaaah! :(.  Ne-am împăcat cumva şi ne-am suportat cei 7 km rămaşi până la destinaţie. A fost chiar plăcut. Drumul trece printr-o săpătură adâncă, strâmtă şi abruptă, … chiar un defileu. Susurul apei şi răceala stâncilor m-au răcorit. 

    La un momentdat, printre două maluri, zăresc lacul. Am ajuns! E aproape trei, dar mai am restul zilei pentru relaxare. Şi acum, ca-n urmă cu câteva zile, instinctul mă face să gonesc. De data aceasta mă dezmeticesc repede. Unde mă grăbesc? Nicăieri. Vreau doar să zac. Lacul este măricel, nu chiar de talia Worthersee. Espre deosebire de fratele său mai mare, Millstatter nu are faima şi preţurile mari. Mi-am data seama de acest aspect, relativ repede, după cele câteva pedale date pe malul lacului. Tarifele pentru cazare sunt sensibil mai mici, produsele vândute la tonete sunt şi ele inferioare, iar marea majoritate a turiştilor sunt trecuţi bine de prima tinereţe. Probabil, nici viaţa de noapte din jurul lacului nu este lafel de spectaculoasă. În schimb, cred că sunt atraşi împătimiţii de surf şi iachting. O mulţime de pasionaţi ondulează luciul apei.

 

     Nu-mi vine să cred! Voi avea timp pentru … orice! Nu tre` să mai pedalez, cel puţin până mâine. Perfect, mă refac. Poate spăl şi nişte rufe. N-ar strica. Se cam impune :).

    Găsesc o gazdă, dar nu foarte uşor. Vreo trei pensiuni nu mi-au plăcut, alte patru aveau preţuri cam ridicate pentru bugetul meu, iar doi proprietari au refuzat să-mi spele hainele – parcă ar fi făcut-o gratis. Locaţia aleasă avea câte puţin din toate: preţuri acceptabile, poziţionare perfectă, chiar pe malul apei, iar gazdele drăguţe. Nu spălăm rufe, dar vă putem împrumuta detergent

   Am primit o cameră foarte cochetă, la etaj, ce oferă o perspectivă superbă asupra lacului. Supermarketul de peste drum m-a ajutat să sar peste o cină la terasă. M-am burduşit cu dulciuri, în special ciocolată. Iami! O siestă de câteva minute a fost suficientă. La treabă!

   Potrivesc apa, puţin călduţă. Torn puţin detergent, omogenizez şi introduc tricoul. După câtevam minute lăsat la înmuiat, încep splălarea propriuzisă. De neimaginat! Toată baia era stropită, mocheta îmbibată băltea, iar oglinda reflecta imagini diforme. Asta s-a întâmplat după ce am spălat un tricou. Mai aveam încă unul, doi pantaloni şi două perechi de şosete.  Pentru ce-am făcut în baie, probabil n-aş fi primit camera nici pentru o sută de euro. Ce mai contează, mi-am spălat garderoba. Până dimineaţă ar trebui să se usuce.

    Cobor timid treptele spre parter. Nici un sunet. Parcarea plină de maşini trăda aparenta linişte. Unde-s toţi? Discreţie totală. Mă rătăcisem. Păşam cu grijă, ca nu cumva să deranjez. Dar pe cine? Clădirea părea pustie. Trecând prin living, tresar. Un sforăit îmi distrage atenţie, speriându-mă. Doi vârstnici dormeau îmbrăţişaţi, pe o canapea. Unde nimerisem? Nu-mi reveneam. Aşa ceva! Văd un geam, o uşă spre grădină. Printre flori se zăreşte lacul. Gata, am ieşit.

   Salut câţiva meseni, zăresc un şezlong liber şi pornesc spre el. Fiind atent să nu calc florile, lovesc un câine. Mrrrr! Cuminte, şezi, raus, of, of! Două comenzi în germană l-au liniştit. Dankeschon, îi strig. Îmi răspunde cu un zâmbet. Sub un arbore, la doi paşi de apă, mă tolănesc în şezlong. În sfârşit linişte. Asta până să vină câţiva puşti la ştrandul din vecinătate. Cred că nu mai sunt la prima tinereţe. Chiar aşa să mă deranjeze veselia unor copii! Timpul nu iartă. Totuşi, e prea frumos să nu mă relaxez. Cu un mic efort reuşesc să-i ignor pe zăpăciţi. Cei din jur, mai în etate, vegetau. Au probleme sau se odihnesc?  Eu nu pot sta locului nici cinci minute. Mă foiesc, mormăi, pufnesc. Decât să primesc o scatoalcă, mai bine plec. Fac o baie.

   Intrarea în apă se face pe trepte, ca la piscină. Indicatoarele mă avertizează să nu sar pentru a nu stropi şi a deranja. Bine, regulie sunt reguli, trebuie respectate. Culmea, dar şi cei mai mici respectau întocmai aceste reguli. Destul de multă lume se bălăcea, dar apa era incredibil de limpede. M-am dumerit repede, solul nu era mâlos. Pietrele de pe fundul apei erau nemaipomenite pentru terapie. Un excelent masaj pentru tălpile greu încercate. Câteva braţe spre larg, de mai multe ori, reuşiseră să-mi relaxeze tot trupul. Cu adevărat relaxant!

 

  O dată cu asfinţitul, au apărut ţânţarii. Dintr-o dată plajele s-au golit. Nu m-am putut abţine de la încă o baie. A fost şi cea mai revigorantă. O linişte desăvârşită a acoperit totul. Doar câteva broscuţe concertau, undeva în stuful din depărtare. Făcând pluta, pe spate, eram legănat foarte uşor, gata-gata să aţipesc. Eram unduit aşa, cam cum e în viaţă. Tot timpul e o luptă între minte şi suflet. Distingeam şi câteva stele. Dacă am şi eu una, am găsit-o! Evident, e cea mai strălucitoare!

    Nu puteam trage storurile înaintea unei plimbări. Nu cu bicicleta, pe jos. O încântare, mai ales că se răcorise. Seara, staţiunea a fost agitată. Liceeni extrem de gălăgioşi, probabil veniţi în tabără. Doar ei ştiu de ce au ales acest loc pentru recreere. De fapt, un loc propice pentru … treaba lor. Seniori eleganţi, însoţiţi de doamne cochete, îşi făceau plimbarea de seară, probabil întorcându-se de la restaurant. Câteva cupluri de tiner părinţi cu ale lor odrasle deja adormite, poate şi din cauza greierilor.

   Spre miezul nopţii ajung în cameră. Sunt epuizat. Apuc să fac un duş şi mă trântesc în pat, încrucişând mâinile sub ceafă. Nu cred că pot traversa masivul Hohe Tauern prin Pasul Hochtor. Sau pot, dar asta înseamnă sfârşitul turului. Noapte e un sfetnic bun. Atât de bun încât nu pot dormi. Sunt atât de obosit încât nu am somn. La televizor, nimic interesant, aşa că-l închid. Să număr câteva oi? N-am încercat niciodată. Nici n-o voi face.

   Gândul îmi fuge acasă. Chiar dacă-i târziu, transmit un SMS. După doar câteva minute primesc răspuns. E un apel! Vocea caldă, drăgăstoasă se aşterne în şi lângă mine. Mă afund şi eu în perna pufoasă, îmbrăţisând-o.    

Riviera austriacă

   Ieri seară o rugasem pe hangiţă să-mi dea deşteptarea cu jumătate de oră înaintea micului dejun. Părea dânsa mai robustă, dar nu mi-am imaginat că va ciocăni cu pumnul. Bine că n-a intrat peste mine! Două bubuituri în uşă mi-au curmat visele. Şi ce vise! Dar nu vă privesc! Oricum, sunt doar pentru mine.

   E opt. O rază de soare îmi încălzeşte glezna piciorului drept. Încerc să-l bag sub cearşaf, dar sunt neputincios. Pot ridica doar capul. De la gât în jos, sunt ca plumbul. Pur şi simplu, nu mă pot mişca! Aş vrea un masaj. Să rog gazda? Nu, nu-i o idee prea bună. Sau … ar fi o variantă – mi-ar curma suferinţa.

   Privirea fixează tavanul, iar mintea-mi pregăteşte itinerariul. Trebuie să recuperez întârzierea de câţiva kilometri şi să ajung pe malul lacului Millstatter, la Seeboden. Cum pot pedala 120 km în asemenea condiţii? De fapt, mă pot ridica în capul oaselor? Aceasta e întrebarea.

   Cu chiu, cu vai, mă urnesc sub duş. Am pornit robinetul, lăsând apa să curgă la intensitate maximă. Revigorant. Chiar un masaj plăcut. Deja era mult mai bine. Asta şi după ce m-am pudrat puţin, evident, cu pudră de talc. Zâmbetul mi-a revenit în drum spre sala de mese. Va trebui să schimb meniul. M-am cam saturat de şuncă, unt, brânză topită, pâine, gem şi ceai. Offf! Pe masă şedeau toate cele enumerate mai sus. Nu-i nimic. Azi mănânc prânzul în oraş. Dar până atunci, la masă!

   După toaletarea lanţului – curăţat, gresat – încerc şaua bicicletei. O luptă surdă măcina totul în mine. E imposibil să pedalez astfel! Ca totul să fie bine, în afara ghidonului şi pedalelor, nu trebuia să interacţionez cu bicicleta. Doar gândul că azi voi avea parte de plat m-a făcut s-o iau din loc. Şezând într-o rână, când pe stânga când pe dreapta, înaintez. Şi merge chiar bine! E  drept, şoseaua e într-o coborâre uşoară.

   Până la Klagenfurt m-am delectat cu minunatul peisaj oferit de culmile Karawanken Alpe. Superb! Masivul formează graniţa naturală cu Slovenia şi, puţin, Italia.

   Starea de bine mi-a cuprins tot trupul … şi sufletul. Nu mai simţeam nici o durere, usturime, nimic. Ciudat, dar şi oboseala m-a părăsit! Eram revigorat, poate şi din cauza vântului. Adia uşor, ondulând lanurile de cereale de la poalele munţilor. Câmpiile, dealurile şi munţii formau adevărate trepte de relief. Dacă din peisaj aş fi putut decupa culmile, m-aş fi întors în inima Toscanei. Şi totuşi, o emoţie mi-a fulgerat trupul, întorcându-mă în vreme. A fost suficient să închid ochii şi să-mi imaginez . . . Agonie şi extaz.  

   Euforic peste măsură, eram impulsionat şi puţin confuz. Mi-am pierdut luciditatea! Goneam spre Klagenfurt, Worthersee, spre … nicăieri. Pentru un angrenaj mai bun, am coborât lanţul pe ultimul pinion. Rulam mâncând pământul, bezmetic, parcă spre alte dimensiuni. Doream să ajung într-un punct, oricare, dar nu aveam o destinaţie. Erau momente de uluială! Dar traficul m-a readus cu roţile pe asfalt, la porţile Klagenfurtului.

   Dacă Grazul mi-a plăcut mult, nu pot spune mult şi despre capitala Carintiei. Un oraş de duzină, fără strălucire, dar cu toate acestea, plin de turişti! Chiar prea mulţi turişti, în raport cu ce oferă. Dar asta până la un moment dat.

   Am pornit explorarea, din centru, urmând a reveni în acelaşi loc. Interesantă mi s-a părut dispunerea străzilor, în ordine, ca o tablă de şah. Un fel de Alexandria mioritică. Toate arterele sunt tixite de magazine, buticuri, gelaterii, florării şi tot felul de localuri: cluburi, baruri, puburi, cafenele şi restaurante. Probabil, oraşul excelează în privinţa vieţii de noapte. Să nu uit de verdeaţa care te îmbie la fiecare pas. Curaţenia şi ordinea, civilizaţia, nu mai sunt chiar un plus pentru oraşele Austriei. Foarte îngrijite, toate sunt lafel. Deja, o banalitate. Mi-a atras atenţia Domkirche, o biserică sobră, dar frumoasă, amplasată ciudat, între clădiri înalte, moderne – business. Cultural, Klagenfurtul nu stă foarte bine. Fără tradiţie, ofera doar Landesmuseum şi alte câteva locuri în care se organizează expoziţii temporare. 

   Întors în buricul târgului, am admirat Neuer Platz. Piaţa e dominată de Lindwurn. Localnicii îl consideră simbolul oraşului. Statuia reprezintă un monstru care avea să piară în luptă. Asemănător poveştii cu Sf. Gheorghe şi balaurul? Foarte probabil. Grupul statuar este terminat de Maria Terezia, foarte atentă la desfăşurarea luptei.

   O bifă scurtă în dreptul Klagenfurtului şi înainte, spre lac. Da, dar pe unde? Am rătăcit câteva minute pe enorma tablă de şah, ghidat de câteva indicatoare. Nu, nu erau adresate autoturismelor. Veneau în ajutorul bicicliştilor, pietonilor, tuturor celor care se deplasau altfel decât cu maşina.  Ajutor pentru alţii, nu pentru mine. Nu reuşeam să urmăresc indicatoarele mai mult de două intersecţii. Ori lipseau, ori am un simţ al orientării slab dezvoltat. Chiar nu mă descurcam! Asta, până să văd verde în faţa ochilor. Eram năucit! Încotro?

   Puţin confuz, găsec direcţia. Şi după un sfert de oră pedalată, slalomând printre biciclişti, pietoni, rolleri şi persoane care foloseau tot felul de mijloace de locomoţie,  ajung pe malul lacului. Încep să înţeleg de ce Klagenfurtul e un furnicar, plin de vizitatori. Worther See atrage turiştii ca un magnet.

   Lacul se prezintă într-un cadru natural de vis, înconjurat de munţi şi dealuri. Atăt de frumos, încât nu ştiu ce rută să aleg. Sudică sau nordică? Dau cu banu`- pedalez pe malul nordic.

   Priveliştea e încântătoare. Crestele Karawanken Alpe se ridică deasupra luciului apei, spre cer, foarte sus. Mult prea frumos pentru a nu mă răsfăţa cu un prânz aici, locul despre care cei mai mulţi plimbăreţi spun că este varianta austriacă a Rivierei franceze. Întradevăr, paradisul relaxării. De la sporturi nautice până la drumeţii montane, poţi practica tot ce-ţi trece prin minte. Şi sedentarismul este foarte bine conservat, putându-ţi petrece tot concediul trântit într-un hamac, în gădina vreunei pensiuni, chiar pe malul lacului. Liniştea e desăvârşită, în ciuda numeroaselor ştranduri – Strandbader,  ticsite cu copii. Zona e un furnicar.

   Am colindat câteva terase până să găsesc un loc pentru a mânca. Dar a meritat. În primul rând am fost puţin cam reticent văzând parcarea de la intrare, destinată bicicletelor. Nici o biţă nu era legată. Evident, doar eu am remarcat acest aspect, iar la cât de nautural se purtau ceilalţi, cu siguranţă nimeni nu se gândea la furt. Există şi oameni relaxaţi, pe a căror normalite o văd anormală. Toţi erau veseli, cu frunţile descreţite, zâmbăreţi, calzi. Parcă toată lumea se cunoştea cu toată lumea. Toţi se salutau şi nu se priveau cu ranchiună sau invidie. Nimeni nu mă privea lung, ca pe un ciudat, un străin, un intrus.  Valorile lor sunt cu totul altele faţă de … Mai presus de orice, sunt oameni. Simplitatea şi naturaleţea a tot ceea ce mă înconjura, mă dezarma. Tot ceea ce înseamnă frumos regăsesc în lucruri simple. Dar simplitatea e foarte complicată. Devenisem stingher, chiar frustrat.

   Localul ales mi-a oferit plăcerea relaxării la câţiva paşi de apă. Am savurat Frittatensuppe, o supă limpede cu bucăţi de clătite. Cu riscul de a suporta eventualele consecinşe, nu m-am putut abţine de la Schweinsbrate mit Semmelknodel – friptură de porc asezonată cu găluşte, salată şi sos. Un deliciu! M-am răcorit cu un pahar de bere rece, produsă de proprietarul terasei. Ce viaţă!?

   Cum timpul nu-mi permitea o şedere îndelungată, am renunţat la scăldat. Poate reuşesc mâine dimineaţă să mă înviorez în apa lacului Millstatter. 

   Până la Velden am rulat pe malul lacului, bucurându-mă în continuare de minunăţiile naturii. Micuţa şi cocheta staţiune, este punctul de întâlnire a celor două radweg – nordică şi sudică. Aşezarea nu poate fi ignorată de împătimiţii jocurilor de noroc. În materie, este punctul fierbinte din zona lacului, aici regăsindu-se cazinoul.

   Puţin întârziat şi cu perspectiva unei ploi zdravene, am iuţit ritmul. Cei 57 km până la Seeboden, via Villach – Spittal an der Drau, înseamnă cel puţin trei ore. Ar fi bine, dar … cine ştie? Nu ştiam, dar bănuiam. Văzduhul s-a întunecat, iar orizontul îmi dădea fiori. Undeva în zare părea că s-a deschis Cutia Pandorei. Colac peste pupăză, am rătăci puţin drumul, învârtindu-mă câteva minute între două sate, uitate de lume, la marginea pădurii. N-am văzut picior de om, iar cele doar câteva case păreau părăsite. Nu-mi dau seama cum m-am rătăcit, în condiţiile in care un singur drum făcea legătura cu civilizaţia. Un mister! Bine, bine, dar pe cine întreb? Cum ies la liman? Fiind în voia sorţii, nu mi-a rămas decât să cer ajutor divinităţii. Dar până să mă dumiresc, am revenit în traseu, exact pe malul râului Drau. Mulţumesc!

   Goana a continuat pe un macadam fin, bine înterţinut. Ferit de vânt, am avut un ritm bun, înaintând cu o medie de 25 km/h. Înghiţeam kilometru după kilometru, traversând superbe zone rurale, lanuri de cereale şi plantaţii de tot felul. Simţeam adevărata Austrie rurală. O altă lume faţă de ceea ce văzusem. Liniştea era apăsătoare, îmi dădea fiori. Prea multă linişte mă oboseşte. 

   Praful ridicat de roţi a acoperit bicicleta şi, puţin, tenul. Substanţa compusă din praf şi transpiraţie creează o senţaie tare plăcută. Combinaţia apă-nisip din bidonul ataşat cadrului mi-a albit dinţii. Cu ocazia achiziţionării recipientului am primit asigurări că este ermetic. Se vede :). Dar nimic nu mă putea deranja. Atât de bine mă simţeam încât am trecut ca gândul prin Villach. Pur şi simplu, oraşul nu m-a interesat. Oricum, îmi place să cred că n-am pierdut nimic.

   Potopul era inevitabil. S-a întunecat în aşa hal încât nu mai puteam rula cu viteză prea mare. Nu aş fi văzut în timp util eventualele pericole. E drept, am încetinit şi din cauza suprafeţei de rulare. Acum aveam parte de pietre, pe alocuri chiar bolovani, iar denivelările mă ţineau încordat la maxim. O pană mai lipsea!

   Pista de biciclete mă încetinea. Trebuia să merg şi mai repede, ceea ce însemna să ies în şosea. Cu toată viteza înainte!  Media orară a crescut, la fel şi bătăile inimii. Picioarele îmi ardeau. Mişcarea devenise mecanică, iar eu nu mai simţeam nimic. Goneam, îndreptându-mă spre ploaie. Din păcate şi ea venea spre mine. Cine ajunge primul la Spittal?

   Nu aveam nici o şansă. Trebuia să mă opresc. M-ar fi prins în plin câmp şi sigur nu mi-ar fi iertat îndrăzneala de a o înfrunta. Chiar nu aveam nevoie de vreo pneumonie, aşa că, m-am oprit în satul Neuolsach, cu 13 km mai devreme decât ar fi trebuit. Am fost inspirat. La câteva minute după ce am parcat bicicleta în garajul pensiunii, a început ploaia. Tunetele anunţau o răpăială în toată regula. Dar nu a fost deloc aşa. A picurat doar două minute. Nici asfaltul n-a avut timp să se umezească. Ca şi cum nimic nu ar fi prevestit o ploaie zdravănă, un curcubeu minunat mi-a încântat privirea. Frumuseaţea lui mi-a alinat puţin şi durearea picioarelor.

   Până-n amurg mai aveam timp să ajung la Spittal a. d. Drau. Doar timpul îmi ţinea partea. Eram epuizat. Mai mult, deja mă tocmisem cu her Gregor pentru o noapte de cazare, mit frühstück. Mi-a oferit şi o bere, din parte casei. Drăguţ din parte sa, dar îmi doream o cadă în care să mă înmoi, un simplu duş nu ar fi fost suficient. A, mai vreau şi un pat în care să mă tolănesc. 

  Îmi trag sufletul savurând berea. Ce ar fi dacă mâine mi-aş petrece ziua relaxându-mă? Între noi fie vorba, mă cam doare…

 

 

 

 

 

 

 

 

Puţin neplăcut

   

   Ce bine am dormit, afundat în salteaua moale, acoperit cu o pilotă pufoasă. Torceam. Nu ştiu cum, dar am reuşit să mă trezesc înainte de cântatul cocoşului. Chiar  eram odihnit, şi ce tonus! Doar o mică senzaţie … de jenă, resimţită în zona inghinalilor imi spunea să evit şaua bicicletei.

   Sfertul de ceas rămas până la masă a fost suficient să consult trei hărţi, primite-n dar de la Heinz, detaliate, la o scară mult mai mare decât ceea ce aveam. Ştiam ce zi urma, cu cele două căţărări dificile, dar cu toate acestea n-am reuşit să ascund grimasele. Procentele gradului de înclinare a pantei tronau pe luciul hărţii, evidenţiate cu un roşu emocion, ca nu cumva să nu le observ. Şi erau formate din două cifre! Drăguţ, nu?  Mai aveam timp să pun în balanţă cele două alternative pentru abordarea primilor 40 de km, aşa  că mi-am cărat hoitul spre duş. Fredonam câteva versuri, amintindu-mi … treaba mea. Dar euforia a fost curmată imediat după ce-am deschis robinetul. Nu ştiu cum de nu m-am opărit! Un şiroi teribil de fierbinte mi-a golit minţile. Ochii îmi părăsiseră orbitele. Cumplit! Ce cântat? Repede cu apă rece, dar la fel, acelaşi şoc! La cât de gingaş, delicat m-am purtat cu robinetul, puteam cuceri şi dama de pică, numai apa era de nestăvilit. Abia am potrivit-o, eram epuizat.

   Şi totuşi, ce fac? Nu puteam lua o decizie salutară pe stomacul gol, aşa că, la masă! Micul dejun a constat intr-un ceai, o băutură colorată pe care am privit-o lung. „Bea-o până la ultima picătură, îţi va face bine. E izotonică!”  Ce putea fi? Da ştiu, dar … Până la urmă a intrat, cu puţină pâine prăjită, o cremă de brânză, unt şi deja familiara schinken.

– Te sfătuiesc să mergi cu trenul până la Koflach. Nu ai mare lucru de văzut până acolo, mai ales ca ţi-ai propus pentru azi destul de mult. Până pe malul lacului Klopeiner?

– Exact, la St. Kanziam.

– Păi sunt vreo 120 km şi două urcuşuri grele, mai ales primul. Te vor slei!

Kein problem.

Cum crezi, dar credemă, am făcut drumul de mai multe ori şi chiar nu merită. Mergi cu trenul, şi-mi vei da dreptate. Mai mult, ai unul pe la 11.00, numai bine pentru a mai colinda Grazul.

   Usturimea mă ruga să-l ascult pe Hainz, să fac măcar acum ce mi se sugerează. Da, dar asta însemna să parcurg o mică distanţă din itinerariu altfel decât pedalând. Poate e mai bine, că doar pudra de talc nu-i prea multă. Maxim două-trei pudrări.  

   După salutări, urări de bine şi câteva cuvinte de încurajare, am apucat-o spre gară. Am pornit de undeva dintr-un cartier cam îndepărtat de centru, şi evident, după prima la stânga, dreapta, iar stânga, uitasem indicaţiile neamţului. Rătăceam printr-un oraş atrăgător, înconjurat de coline line. Clădiri cochete, unele parcă din turtă dulce, străduţe înguste pavate, cred, la boloboc, magazine, baruri, restaurante, buticuri, flori şi verdeaţă peste tot. Parfum la tot pasul…

   Cam multă linişte într-un astfel de oraş. Şi discreţie. Totuşi, străzile nu erau pustiite, oamenii interacţionau. Parcă viaţa se scurge, nu-i trăită. Cum se poate? Nu, nu se poate. Pe o pantă lină, cum altfel decât ridicat din şa, îmi croiam drum printre pietoni. Bicicleta a prins puţină viteză. Nici o problemă, am frâne. Şi ce-a urmat?! Scârţâitul frânelor a risipit parfumul. Localnica şi-ar fi pierdut căţelul dacă acesta nu era în lesă, zbughind-o la fugă. Sărmanii oameni, dintr-un salt s-au lipit de clădiri, privindu-mă speriaţi. Zgomotul saboţilor a semănat teribil cu cel produs prin triajele autohtone. Voiam doar să dispar!

   Şi am apărut direct în Hauptplatz, buricul târgului, exact în faţa bancomatului care-mi crease ieri probleme. Banca era deschisă. Am intrat, elegant, cu casca în mână, cracul drept suflecat până sub genunchi, emanând un uşor iz. Încă n-am apucat să-mi spăl garderoba. Încăperea era imensă, însă niciun ghişeu sau birou. În schimb, lumea roia. Toţi erau îmbrăcaţi office, cam la fel. Care-s funcţionarii? Doi mi-au ignorat prezenţa,  doar o domnişoară mai volubilă a reuşit să încropească, spre surprinderea mea, doar câteva cuvinte în engleză. Ne-am înţeles cumva şi am ieşit împreună pentru a-i explica problema. Am încercat împreună cardul, dar acelaşi mesaj în toate limbile pământului, mai puţin română şi engleză. A zâmbit. „Cardul este blocat”. „Was?”. „Cardul dumneavoastră este blocat. Cel mai bine ar fi să contactaţi banca emitentă”, şi a plecat. Da, dar cum să sun, de pe ce? Telefonu` era mort. Am apelat la aceeaşi fătucă, fluturându-i prin faţă aparatul şi încărcătorul. A pirceput şi m-a trimis la o priză, care, pentru a avea acces la ea a trebuit să mut un ficus şi două măsuţe.  Toţi priveau şi nu înţelegeau ce se întâmplă. Dar s-au dumerit repede, începuse circul. Roşu ca para focului, eram în pragul unei crize de nervi. Nu era decât un pas până la infarct. Cu un calm care mă scotea din minţi, operatorul îmi povestea că măsura de blocare a cardului a fost luată numai pentru binele meu.

–  Bine, bine, dar de ce, când aş fi aflat dacă nu telefonam azi?

–  E blocat din aprilie…

– Aprilie! Suntem în iulieeeeeeee!!!

– A existat o suspiciune de fraudă şi am luat această măsură pentru siguranţa contului dumneavoastră.

– Omule, ştii unde sunt, ce-ampăţit?… 

   Absolut toată lumea era cu ochii pe mine, dar nu mă puteam controla. Am continuat tirada, un întreg arsenal, numai troacă de porci nu l-am făcut. Interlocutorul nu avea nici o vină, dar … riscul meseriei. După un sfert de oră am ajuns la un compromis: până la întoarcerea în ţară voi contacta un operator pentru a efectua tranzacţii. Nu puteam risca să umblu cu toţi banii în buzunar, aşa că am convenit să-i accesez în trei tranşe. Dar convorbirile cine le plăteşte? Asta e!

   Mi-am recăpătat buna dispoziţie bătând străduţele. La un supermarket am refăcut provizile: câteva sandwichuri, mere, nectarine, ciocolată şi apă. În faţa gării m-am oprit câteva clipe admirând-o, cu gura căscată. Un edificiu impozant, strălucitor poate şi din cauza sticlei care îl acoperea, ultramodern. Înăuntru era totul lună! Idicatoare către toate platformele, case de bilete, automate care eliberau tichete, toalete mai curate ca multe săli de mese vizitate, lifturi transparente – câte două pentru fiecare peron în parte. O minunăţie! În schimb, biletul mi s-a părut puţin cam scump pentru cei câţiva kilometri, trenul fiind de rang inferior, un fel de personal, cu oprire în fiecare staţie. E drept, am plătit şi pentru amica mea, în total 9,5 euro.  

   Ajungând cu jumătate de oră înaintea de plecarea trenului, am luat prânzul, proaspăt achiziţionat, pe o băncuţă aflată la platforma sapte. Era să mă înec atunci când, întorcând capul, la câţiva metri treceau camioane. Până să mă dumiresc de faptul că erau încărcate în vagoane, am golit un sfert de bidon cu apă. Aşa ceva nu mi-a mai fost dat să văd, doar auzisem. Cred că ar trebui să ies mai des prin lume.

   Tot drumul, aproximativ o oră, m-am înterţinut cu o doamnă respectabilă, englezoaică, stabilită în Graz de ceva vreme, nici nu mai ştia de cât timp. O companie plăcută. Vizitase plaiurile mioritice: Braşovul, Clujul, Sighişoara, M-ţii Apuseni, Maramureşul şi Bucoviona, urmând ca anul viitor să vadă şi Bucureştiul. 

   Era deja miezul zilei şi nu pedalasem niciun metru spre St. Kanziam, destinaţia finală a zilei. Din gara am pornit în trombă, nici măcar iritarea resimţită dimineaţă nu mă mai jena. Entuziasmul m-a ţinut chiar şi după ce şoseaua a început să urce, cum altfel decât pieptiş. Deja vu, exact ca-n zilele trecute. Cei 23 km ai urcuşului i-am parcurs în 2,5 h. Willkommen in Karnten! Spre surprinderea mea, m-am simţit ca acasa. Trecătoarea seamană foarte mult cu Pasul Bran, atât ca dificultate cât şi ca peisagistică. Chiar şi altitudinea, 1.169 m. Diferenţa? Pe lângă lipsa serpentinelor, aici omul sfinţeşte locul. Sa nu fiu greşit înţeles, nu că aş avea ceva cu brănenii, chiar mi-s simpatici, dar acilea se simţea grija pentru lucrul bine făcut, disciplinat. Totul era ca scos din cutie, casele minunat zugrăvite şi foarte curate, parfumate de multitudinea de flori aşezate la fiecare pervaz.  Niciun fir de iarbă crescut anapoda, gărduleţele simetrice, arborii toaletaţi, nimic lăsat la voia întâmplării. Dar parcă prea multă rigoare pentru standardele mele :), dar foarte frumos, cald, primitor. Între sate, lafel, peisaje încântătoare. 

   Pe coborâre nu am prea avut ochi pentru mediul înconjurător. Am remarcat un viaduct lung de vreo doi km, cocoţat la câteva zeci de metri deasupra mea, între două dealuri. Probabil autostrada. Viteză, viteză şi iar viteză. Concentrare maximă, deoarece aveam câteva kilograme în spate, ceea ce, pe bicicletă, mai ales la vale, se transformă în tone. Bicicleta era ca o nălucă, dar, în acelaşi timp, greu de oprit. Simţurile erau foarte ascuţite. Pericole puteau apărea după fiecare curbă. Apropo, şoseaua era foarte virajată, cu multe ace de păr, într-un contrast evident cu urcuşul.

   Păcat, dar s-a terminat repede. Nu-i corect să-ţi dai sufletul câteva ore urcând, pentru a te bucura doar câteva minute de vântul care-ţi flutură pletele, în timp ce cobori. E doar o amintire, acum sunt chel. Orcium, frumosul e . . . o stare de spirit :). Am coborât într-o clipă 13 km, diferenţă de nivel 550 m.

   Nu puteam începe ziua acasă şi să o termin în Austria. Nici vorbă! Din orăşelul Twimberg şi până la Wolfsberg, tronson care urmează cursul râului Lavant, traficul a fost un calvar. Dacă ieri abia întâlneam câte o maşină, azi m-am simţit mai rău ca pe DN1. Multe autoturisme, dar şi mai multe comione. Groaznic! Cu siguranţă în zonă era o balastieră. Toate camioanele transportau pietriş.  Cei 14 km dintre cele două localitaţi au fost cei mai înfricoşători pe care i-am pedalat de când mă ştiu! În ciuda aglomeraţiei, nu am primit nici un claxon, iar depăşit eram doar după ce şoferii se asigurau că manevra poate fi efectuată pe sensul opus, în condiţiile în care rulam lipit de parapetul din dreapta! Cu toată grija pe care mi-au acordat-o participanţii la trafic, mi-a fost frică! Din păcate, n-am savurat nici un moment frumuseţea peisajului. Cui îi ardea de aşa ceva?

   La Wolfsberg mi-am tras sufletul, poposind minute bune pe o bancă într-un parc draguţ. Perfect pentru realimentare: deja familiarele sandwichuri şi fructe. Mi-a fost teamă să încerc şi ciocolată. Dar nu era timp de pierdut, se făcea târziu, iar sosirea . . . peste cîţiva zeci de kilometri.

   Undeva în zare se conturau piscurile înzăpezite ale Alpilor. Eram tot mai aproape de ceea ce, la plecarea din ţară, credeam că va fi punctul culminant al călătoriei. Adevăraţii munţi urmau peste câteva zile. Până atunci, şoseaua m-a purtat prin incântătoarea St. Andra, o micuţă aşezare aflată la o aruncătură de băţ de Wolfsberg. Pare o staţiune, aşa, pentru seniori. Foarte cochetă. Chiar de la intrare m-a impresionat o superbă catedrală cu ale sale turle, cum altfel decât în formă de bulb de ceapă.   

   Puţină relaxare înaintea ultimului hop al zilei, dealul Griffner. Prin prisma altitudinii, părea o plăcere, 708 m. Diferenţa de nivel nu era nici ea mare, doar 270 m. Numai că, la faţa locului pare un munte, panta e înclinată rău de tot,. Ohoo, 12-16%! În vârf, descătuşare pe măsura efortului depus urcând. Peisaje minunate şi o coborâre pe cinste, abruptă, tehnică şi foarte solicitantă.

 

  Imediat după coborâre, am intrat în Griffen. Aşezarea poate fi trecută cu vederea, doar dacă pe culmea dealului la poalele căruia e aşezată, nu s-ar înalţa Schllosberb. Ceva în genul Cetăţii Râşnov, dar puţin mai greu accesibilă. După 70 de trepte urcate spre edificiu, am renunţat. Picioarele îmi tremurau. Pur şi simpli nu mă mai ascultau. Simţeam că, în cazul în care continui, mă dezechilibrez.

   După 100 km pedalaţi, cu 15 înaintea finalului planificat, m-am hotărât să înnoptatez la poalele fortăreţei. Se îngâna ziua cu noapte, nu puteam continua. E şi mâine o zi.

   Hangiţa m-a condus către o cameră mică, la căpătul unui coridor lung. Nu conta, aveam devoie de un pat şi un duş, atât. După trântitul bagajului lângă noptieră, trebuia să savurez o blondă rece, de-a casei. Atât de gustoasă încât s-au făcut trei. Primul pahar l-am golit în compania câtorva localnici trecuţi bine de prima tinereţe. Veneau de la câmp, îmbrăcaţi în blugi spălăciţi susţinuţi de bretele şi cămăşi în carouri.  Miroseau foarte frumos, a fâneaţă. Cam reticenţi cu mine, dar simpatici, plini de voie bună, haioşi. Au refuzat o poză de grup, pe motiv că vor apărea pe reţelele de socializare. N-am reuşit să-i conving. Au idei puţine şi fixe.

   M-am retras în grădină, unde, sub un măr, am băut următoarele două pahare cu bere. Timpul se comprimase. Eram împreună cu mine. Gânduri, idei, întrebări, răspunsuri, vise, sfaturi, sugestii, reproşuri, câte şi mai câte. Toate au pornit ca o … rupere de nori.

   O picătură de ploaie m-a reanimat. Ploua cu dragoste.