Nuntă-n Basarabia

     Ceasul bate opşpe’, sunt în fața Sălii de Aur. Sigur, remarc punctualitatea „fraților” de peste Prut, dar nici ideea mirilor nu-mi rămâne indiferentă. Conii tocmai întâmpină musafirii. Lângă şampanie şi vorbe dulci se aşterne clipa devenită eternă într-o fotografie. Coada la poze e chiar mai lungă decât rândul la alocații din perioada adolescenței mele.

     Parc-aş fi în City-ul londonez. Majoritatea plimbăm paharul pe luciul mesei zâmbind. Agăț de pe tavă un alt coniac mic, mă plimb, mai beau un coniac şi încă unul până când fiecare invitat pozează alături de miri. Îi invidiez pe cei din urmă pentru zâmbetul perpetuat vreo 120 minute. Chiar şi după finisarea procesiunii cei doi par foarte fericiți, zâmbetul le-a rămas întipărit, abia pot articula. Nu-mi rămâne decât să admir cucoanele, foarte cochete. Cele mai multe (moldovence) nu (prea) au nevoie de retuşuri ori cine ştie ce țoale.

     – Dragi invitați, rosteşte mieros maestrul de ceremonii, vă poftim să vă ridicați la etajul doi…, dar nu mai acord importanță finalului cuvântării. Încerc să execut întocmai, însă nu mă ridic, urc, dar nu la doi, la unu. În Republica Moldova nu există nivelul parterului, e direct etajul unu; sistemul sovietic.

     Sala de Aur este un puzzle mare (ne)inspirat din marile culturi europene. O remarc pe Venus din Milo, varianta cu brațe. Şade pe suportul din lemn care maschează caloriferul. Evidente sunt şi faldurile draperiilor aurite care ornează peretele deasupra vitraliilor cu ramă aurită. Mesele, scaunele, recuzita în general, sunt şi ele suficient de aurii încât să-i agaseze pe membrii familiei Habsburg. Aur peste aur, nu contează detaliile arhitecturale ori chinul pe care trebuie să-l suporte biata retină. Opulența-i la înălțime, iar pentru câteva clipe mă transpune în catedralele mioritice. Cam acelaşi chici.

     În uralele noastre intră conii miri precedați de două perechi de dansatori profesionişti pe New York-u lui Frank SinatraCuvântarea naşului de la finalul dansului deschide practic nunta şi imediat muzica de fanfară acompaniază aperitivul deja aşternut pe masă. Dau iama în potoale încercând totuşi să păstrez o notă elegantă. Nu-mi iese. Mănânc şi beau până la saturaţie însă farfuria şi paharul îs’ tot pline. Beau o gură, ei o toarnă înapoi. La fel şi cu haleala care, apropos, e extraordinar de gustoasă. Arată şi foarte bine. Meniul combină mâncare mediteraneană cu ceva specific moldovenesc. Excelentă idee! Combinația e transpusă armonios pe platouri, în contrast puternic fiind cu aspectul sălii.

     Nu apuc să fac bâc, naşii deja salută nuntaşii. Pe fiecare în parte. Abia i-au întâmpinat cu ocazia şedinței foto, dar nu contează. Muzica duduie, părinți spirituali se plimbă cu fotografii lipiţi de ei printre mese împiedicându-se de chelnerii care nu mai prididesc. Ăsta-i show nu petrecere de nuntă. Se sting luminile, intră alţi ospătari care prezintă artistic somonul. Imediat după se ivesc dansatorii care aduc turta mirilor. Cei doi însurăţei o rup. Partea însemnată rămâne la el, va fi capul familiei. Privirea miresei trădează contrariul. Conii miri nu au timp pentru ei nici acum căci urmează salutul invitaţilor, alt raid de ciocnit pahare. Cu câteva ore în urmă tot asta făceau.

     Iar e plin paharul. Cedez, nu are rost să protestez chiar dacă vânzoleala din sală e iritantă. Pentru că nu s-a deschis petrecerea prin dansul celor doi proaspăt căsătoriţi nu pot dansa, rămâne doar să bat ritmul din picior în timp ce exersez respiraţii are să mă armonizeze niţel.  Totul se desfăşuară prea rapid şi nici măcar cu coordonatorul celor care servesc la mese nu o scot la capăt. Ne pare rău, dar aceasta este eticheta localului nostru… 

     Istovirea mă ţine pironit la masă şi în perioada în care ringul amenajat în linii disco stă să cedeze sub frenezia dansatorilor. E efervescenţă din cale-afară, orice ritm e trăit intens de toţi invitaţii apţi de dans. E o plăcere să priveşti fericirea care aici, acum abundă. Aceeaşi tentă sinceră zăresc şi când nuntaşii recită scurtul discurs care însoţeşte darul. Pe lângă bani şi alte cadouri materiale mirii primesc emoţie şi bucurie. Mai-mai să cred că ipocrizia este degrabă specifică Europei care se înţoleşte prin vest decât la răsărit. Însă divaghez.

     Finalu` mă prinde fericit pentru deloc simplul fapt că încă prejudecăţile nu sunt o constantă în viaţa-mi de zi cu zi. Părăsesc sala rememorând spusele mamei unui foarte bun prieten atunci când puştani fiind tot umblam la majorate. Măi băieţi, în loc să mergeţi la Braşov, în oraş, voi tot la Vulcan trageţi? I-aş răspunde şi după ce mi-am îmbogăţit experienţa de viaţă cu încă şaişpe` ani acelaşi Da, da… DA! Acolo-i autenticitatea!  

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s