Skip to content

A doua căzătură

ianuarie 8, 2018

     În sfîrșit sunt odihnit. Piciorul e (mai) bine, vremea și ea se prezintă cu o altă față, plăcută acum. Tot ceea ce se petrece se întâmplă spre și pentru bine, pam-pam.

     Sar din pat direct la masă. Halesc și tai la fizioterapie unde mă lovesc de dita-i surpriza. Îs bibilit pentru ultima dată, aflu imediat după sfârșitul ședinței. Gut, gut. Ok!, arată fizioterapeutul spre gleznă. Go zuhause!, completează într-o combinație lingvistică în timp ce-mi strânge mâna în ambele palme. Îi mulțumesc strângându-l în brațe, bucuros fiind peste poate de rezultatul tratamentului. De bani îl întreb în mai multe limbi și feluri, dar refuză amabil. Zâmbește iar, foarte larg, îmi mai transmite habar nu am ce până să-mi mai strângă mâna în palmele sale care m-au pus pe picioare. Pur și simplu nu dorește nici măcar un svanț.

     Mirat, chiar contrariat, revin în pragul pensiunii. Alte zîmbete mă întâmpină și aici; „Unchiașul” știe că sunt bine, că voi pleca acasă. La fel ca mai devreme nici el nu acceptă bani pentru serviiciile prestate, altele în afara nopții de cazare acontate inițial. Adică mesele ulterioare primului mic dejun și o noapte de găzduire sunt dăruite. Pare foarte fericit pentru mâna de ajutor dată.

     Eu pornesc spre casă, ei rămân acasă; ne luăm rămas-bun. Înaintez agale, doar eu și gândurile mele. Pe fundal toarce frumos motorul motocicletei. Încă sunt sub anestezia experienței kosovare. De ce au făcut-o? Pentru ce? Pentru mine? Pentru ei?, și alte câteva enigme îmi țin de urât o serioasă bucată de drum. Nu cred că voi afla răspuns decât atunci când voi da și eu ceva oricui. Păi … niciodată.

     La frontiera kosovaro-sârbească formalitățile vamale sunt complexe. Aștept destul de mult pentru verificarea cărții de identitate și Dumnezeu știe ce altceva. Continuu traversarea statului vecin, trec pe lângă orașul în care s-a născut Constantin cel Mare și mă îndrept cătinel-cătinel spre următoarea graniță. Astă-dată nu mai sunt reținut, mi se permite rapid reluarea traseului. Scurta bucată bulgărească se scurge lin sub roțile motocicletei; vreo trei sferturi de oră durează periplul prin vecini.

     La Vidim sunt trecut deja peste prima jumătate a distanței dintre Prizren și casă. Scara blocului e colea. Nici pana de curent din vamă nu mă reține. Strecor motocicleta pe lângă bariera inertă (generatorul nu funcționează) și trag de  gaz. Puțină milă se înfiripă în suflet, prilej bun pentru a pomeni șoferii care deja aveau o oră de așteptat în momentul în care eu traversam Dunărea. Cine știe câte țigări or mai fi fumat în fața unei simple bariere?

     Craiova, următoarea stație, e propice unui popas îndelungat, suficient pentru a alimenta. Umplu rezervorul, dar mai ales stomacul si plămânii. Acestui rasfăț îi lipsește perna, iar cum piroteala învinge mai mereu după masă, pleoapele-mi grele cad pur și simplu peste ochi. Mă întind pe motocicletă, cu rucsacul sub cap și picioarele aruncate peste ghidon, de-a lungul șeii. Sunt în echilibru precar, dar somnul m-a copleșit. Merită riscul. Prevăzător, programez alarma telefonului pentru ora 19:00. Greu de crezut că nu pic până atunci. Așa moțăi juma’ de ceas. Ha-ha!, sunt trezit de muzică, nu de bușitura cu solul.

     E timpul pentru ultima turnantă, asaltul final, via Slatina și Pitești. A1 pare lungă cât o zi de post, nu se mai termină. Într-adevăr, nu depășesc viteza de 100 km/h – sunt obosit și sătul de umblat. Bucureștiul, în ciuda orei destul de târzii, e aglomerat. Îmi fac drum printre mașini, virez dreapta pe aleea din spatele blocului și … poc, trosc!  Sunt întins pe spate, iar motocicleta culcată. Sar în capul oaselor care și de data asta se țin bine. Motorul e cam paradit. Plus că, în cădere, a provac câteva zgârieturi și julituri unui autoturism parcat.

     Șanțul, căci în el am intrat, e plin cu nisip. Normal, nu se vede la lumina farurilor. Semnalizări ioc. Plus că nici nu exista în urmă cu câteva zile, atunci când mi-am luat tălășița; aș fi știut de el. Panou de informare asupra lucrării ia de unde nu-i.

     După ce las în parbrizul mașinii lovite numărul de telefon pentru lămuriri ulterioare inspectez motorul. Reperele șifonate in Kosovo sunt crăpate ori sparte acum. Motocicleta arata groaznic, dar e deplasabilă. Pornesc direct spre secția de poliție. Pe la trei, în negura nopții, frânt, mă lungesc în patul meu. Răbdarea e clar o virtute, nu mai am dubii. Ce zi!

PS: În zilele următoare am aflat datele societății comerciale care (nu) s-a îngrijit de lucrarea din drum; totul s-a rezolvat într-un final.

 

From → Balcani

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: