Skip to content

Pe Argeș în jos

August 21, 2017

– Nu plec nicăieri.

– Sunt, totuși, patru zile în care…

– În care nu doresc să stau alături de alți nefiriciți pe șosea, ca sardeaua la malul mării ori să mă calc în picioare pe mai știu eu unde, simt nevoia să-l întreup pe Taz.

– Cum crezi, se resemnează înțelept omu`.

– Taz, băiete, în toate cele patru zări n-ai loc să arunci un ac acum, cu această scurtă vacanță. Unde mai pui că în august mai toată lumea bate țara-n lung și-n lat.

– Înțeleg, rămâi la vatră.

– Da. Nu știu ce m-ar scoate din casă până la sfârșitul lunii?

– În regulă. Ședere plăcută!

     Nu i-am întors urarea, închisese telefonul. Îl știam bine. Expeditiv a fost mereu, nu putea fi altfel azi.

     Sâbătă și duminică a fost plăcut, m-am odihnit activ. Lunea a trecut repede, iar acum e prima oră a zilei de marți, deja bat din picior. Dorul de ducă-i cât casa, spectrul opțiunilor cam subțire însă. Hmm…

     Tot timpul mi-a părut anost județul Argeș, idem Piteștiul. Indiferent de ce s-ar spune de mănăstirea din Curtea de Argeș, Transfăgărășan, Cetatea Poenari, masivul Făgăraș sau cine știe ce alt ”obiectiv turistic” de p-aci din județ. Nu-mi place mare lucru din acest plai, de la oameni până la locuri. Am prieteni argeșeni, cunoștințe de și acolo, am bătut munți și coclaurile obiectivele amintite mai sus, dar nimic. Sigur, problema-i la nivel psihic, dar nici nu simt nevoia să fac vreo schimbare. Pur și simplu Argeșul se află în lista ”Mai jos de locul 25 e loc și pentru…”, împreună cu alte câteva județe. Toate din Țara Românească.

     Azi desfășor lista, îmi plimb degetul, mă codesc nițel și mă hotărăsc asupra Vilei Florica, în Ștefăneștii Noi, și Muzeului Golești din satul omonim. Între cele două sunt cîțiva kilometri, vreo 5. Ar trebui să mă mișc repede. Deh!, există pericolul să mă prindă viitura formată din torentele scurse dinspre Craiova și Sibiu.

     Regele Carol al II-lea a înființat la Golești Muzeul ”Dinicu Golescu”, devenit ulterior Muzeul de Istorie și Etnografie. Bla, bla, bla, nu am răbdare să mai ascult alte câteva informații, urc în foișorul situat imediat deasupra intrării principale. O cameră cu un pat, o pușcă artizanală și alte arme expuse pe un perete, două carpete pe o altă latură a încăperii amintesc de ultimele zile petrecute în libertate de Tudor Vladimirescu.

     Jos, in dreapta intrării, trec pragul primei școli superioare rurale, cu învățăm gratuit în limba română, accesibilă tuturor categoriilor sociale de copii. Dinicu Golescu a înființat aici, în 1826, Școala Slobodă Obștească, organizată pe cursurile gimnasticesc – cinci ani de studiu – și filozoficesc – încă un an. Câțiva copii au avut privilegiul de a fi invățați de însuşi Heliade Rădulescu, chiar dacă pentru scurtă vreme.

     Clădirea şcolii găzduieşte câteva obiecte de studiu specifice claselor primare şi expoziția afişului, în memoria lui Petre Grant, zică-se părintele afişului modern românesc. Da, da, unchiul său a construit podul din vecinătatea Gării de Nord din capitală. Alt descendent al Gratilor a fost pictor. Nu-i de mirare, Petre a avut 15 frați şi surori, era greu să dea toți chix. Baza era deja pusă, părinte le-a fost un anume Effingham Grant, om de afaceri şi fiantrop britanic.

     Continuu prin înverzita curte a complexului muzeal, intru-n conac. Casa Goleştilor e ctitorită la 1640 de Stroe Leordeanu şi Vişa din Goleşti. A rămas singura construcție cu caracter laic-fortificat, doar ea s-a pastrat din acele timpuri. Habar nu aveam de existența acestui gen. Chiar dacă a ars in 1716, conacul a fost recomstruit de Banul Radu Golescu. Dar şi acesta a ajuns o ruină, iar clădirea actuală stă în picioare datorită restaurărilor din ani 40′ şi 60′ ai secolului trecut. Etajul a fost adăugat ulterior.

     La intrare sunt întămpinat de mirosul lemnului vechi, care geme sub paşi-mi legănați. Camera de lucru a fraților Golescu e imediat în stânga, fiind singura încăpere care încă păstrează caracteristicile inițiale, de la pardoseala construită din cărămidă de epocă până la tabanul cu boltă şi arcade. Tablourile şi mobilierul evocă activitatea fraților Goleşti şi a vărului lor, al  cărui nume îmi scapă, dar bun prieten şi colaborator al lui Bălcescu.

     În camera alăturată, cea a Zincăi Golescu – soția lui Dinicu Golescu, remarc, eident, la sugestia însoțitorului din muzeu, mobilierul Biedermeier. Traversez salonul de iarnă, călduros şi acum în toiul verii, şi arunc o privire piezişă unui tron care i-a aparținut lui Carol I.

     Simplu şi frumos îmi pare salonul oriental, construit pentru că vremurile o impumeau. Pe atunci Țările Române depindeau de otomani, iar în marile case boiereşti existau astfel de saloane, bineînțeles pentru primirea şi găzduirea solilor. Bănuiesc că singura diferență dintre atunci şi acum (tot dependenți suntem, tot soli vin pe pământul ăsta) o reprezintă varianta valahă a cadânelor.

     Părăsesc incinta, arunc o privire prea-binei conservate băi turceşti – singura din țară care se păstrează întreagă; ies în grădină. Pardon, în secția amenajată în aer liber a Muzeului Vitcullturii şi Pomiculturii – Goleşti. E situat în imediata vecinătate a ansamblului feudal. Practic iau la picior ulițele satului românesc din secolul al XIX-lea, printre gospodării complete, aduse din principalele zone viticole şi pomicole din țară. E  o plăcere, mai ales la umbră, unde picnicul e bine-venit. Chiar dacă aş fi uitat sufertaşul acasă nu era bai. Pomii fructiferi sunt înşirați prin sat, iar fructele abundă. Merele, perele, corcoduşele şi prunele mai că rup crengile pomilor.

     Peste drum de casa boierească a Goleştilor tronează Vila Florica, ori conacul Brătienilor. Primirea-i fastuasă, are loc în cea mai mare încăpere a reşedinței, dedicată unor astfel de evenimente. Remarc tavanul casetat cu ceramică de Horezu şi banca lungă de vreo şapte metri sculptată dintr-un singur trunchi. De cireş. Restul încăperii, de fapt întregul conac, e şi el foarte bine conservat. E limpede că Dej a îndrăgit această construcție, şi-a pus foarte puțin amprenta asupra edificiului. Doar câteva piese de mobilier amintesc de vechiul regim.

     Masa din biblioteca de la parter a fost cumpărată de Ionel Brătianu de la Paris. Piesa de tezaur e construită din lemn de cireş pietrificat, în centru, şi ceramică pe margini. A doua bibliotecă e trăznet! Suspendată, cândva a găzduit peste 20 000 volume. Şi azi ține foarte multe, însă nimic din cele originale; e umplută cu fel de fel de cărți, mai mult de ochii soacrei. Nu pot trece indiferent din biroul lui Ionel Brătianu, care mai păstrsază mobilierul, pragul uşi spre terasă. Uşa, veche de când casa, e o bijuterie. Feroneria s-a păstrat şi ea foarte bine.

     Vila găzduieşte patru biblioteci. Pe undeva-i normal, au locuit aici Brătienii, crescuți fiind într-un regim patriarhal, cu reguli stricte impuse de Ion C. Brătianu. Nu vreau să-mi închipui regimul de cazarmă. E de notorietate stilul sobru al bătrâbului Brătianu, impus de gusturile sale simple.

     În fața intrării principale nu mă aşteaptă vreo trăsură cu vizitiu, e doar maşina în care mă sui. Dau o cheie, pornesc spre casă repede-repede. Parcurg bucata de şosea şi, văzând ce-i pe stânga, pe dreapta, împrejur, în depărtare, stau şi mă gândesc a cui rod e România de azi.

 

 

 

 

From → Mioritice

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: