Skip to content

Duminica, a VII-a zi

Octombrie 7, 2013

     Se spune că El s-a odihnit în a şaptea zi, după ce a făurit tot, din nimic. Nu ştiu dacă trebuie comentat acest aspect. Crezi sau nu. Oricum, îmi amintesc ora de religie în care am învăţat despre facerea lumii: cerul şi pământul, apele, verdeaţa, ziua şi noaptea, animalele şi, la sfârşit, omul. Totul în şase zile. Însă ţin minte că după această învăţătură m-a măcinat o întrebare: cum S-a odihnit? Puşti fiind îmi imaginam scenarii: a citit, S-a plimbat, a dormit, S-a uitat la televizor, a scris poezii, a privit pur şi simplu în gol, a fost la teatru… Oho!, ar mai fi. Atunci eram un ţânc, mi se permitea (aproape) orice. Acum, după două decade, constat că n-am găsit răspunsul.

     În cei douăzeci de ani au trecut nouă sute şi ceva de zile dedicate, strict, odihnei. Nu săriţi, calculu-i sumar, aproximativ. Majoritatea au fost neplăcute din simplul motiv că după sfârşitul lor urma o nouă săptâmână de lucru. Şcoală, iar mai târziu serviciu. Puţine au fost cele cu adevărat pe gustul meu. Dacă m-am odihnit sau nu e mai puţin important.

     Prima duminică a brumarului mijeşte ochii sub un cer senin, în faţa câtorva grade celsius. Ies din casă la prima oră. Pe stradă trec un tramvai, gol, şi două taxiuri. Huhurezii se întorc din cluburi. În rest, un frig năprasnic şi eu.

    Cumva, prind un taxi şi reuşesc să ajung în Piaţa Constituţiei. Aici parcă-i mai cald. Senzaţia e data de câteva mii de alergători care se încălzesc pentru startul probelor Maratonului Internaţional Bucureşti: maraton, semimaraton, ştafetă şi alte câteva. Mă pierd în mulţime, împins fiind spre linia de start. Niciodată nu mi-am dorit să alerg aşa cum simt în aceste clipe. Îmi vine s-o rup la fugă. Frigul mă împinge spre această nebunie. Ce mai contează dozarea efortului, respiraţia, hidratarea şi strategia cursei? S-o iau la sănătoasa e tot ce-mi doresc.

     Pac!, începe cursa. Din coada plutonului trec linia de start după patru minute de la pocnetul pistoului. Aglomeraţia e mare. Merg, puţin alert. După trei ambuteiaje intru-n ritm. E lent. Abia mă stăpânersc să nu-l cresc. Acelaşi frig îmi face pielea ca de găină. Aşa o ţin patru kilometri. Pe această distanţă depăşesc un sexagenar, două doamne trecute bine de prima tinereţe şi doi domni cu dizabilităţi. Îi admir de nu se poate!

    Cei câţiva inşi pe care la start îi aveam în spate mă depăşesc. Le admir determinarea, aparentul tonus şi rezistenţa. Bine-bine!, dar sunt cârlig de rufe? Eu n-am nimic din toate astea? Şi mândria?

   Procesul de conştinţă durează zece minute, aproape doi kilometri. Deja-s în dreptul fostului 23 August. Încerc să nu-mi pierd răbdarea, continuu în acelaşi ritm alţi patru kilometri, până la borna de la P-ţa Muncii – 10 km. La jumătatea traseului mă simt suspect de bine. M-am şi încălzit. Sunt brici! E momentul schimbării vitezei.

    Mai alert, parcurg din nou bulevardele Decebal, Unirii şi revin în dreptul Casei Poporului. Sunt la kilometrul 14. Nu resimt oboseala. Ritmul cardiac este perfect, respiraţia la înălţime, iar corpul aţă. Până şi frizura rezistă.

     Am înghiţit două treimi din traseu. Deja am depăşit mai mulţi alergători şi propriul record de alergare. Sunt pe tărâm necunoscut; n-am parcurs în fugă o asemenea distanţă. Sentimentul de bine îmi dă  aripioare. Mai am suflu, rezervă pare suficientă.

    Plonjez pe ultima porţiune radiind de fericire. Parcurg relaxat străzile Libertăţii, Naţiunile Unite, Splaiul Unirii şi întorc, împreună cu plutonul răsfirat, la Piaţa Unirii. Acelaşi chei, până la blocurile gemene, unde traseul urcă pe Calea Victoriei. Urcuşul îmi sfâşie gambele. Strâng din dinţi, până după Capşa, unde fac stânga-împrejur.

     Borna cu numărul 17 se află lângă Palatul CEC. Încă patru mii de metri. Sunt atât de aproape! Păcat că încep să resimt efortul, doar de la brâu în jos. Sfârşitul nu-i aici!!!

     Încerc să nu disper, rămân concentrat la alergare. Aşa mai fentez alţi doi kilometri. Fug de două ore, fix. Uau!, cam cât un meci de fotbal, o cursă de F1, două cursuri de mate (se preda şi fără pauză) sau condusul de la Bucureşti la Braşov (cu condiţia ca şoseaua să fie goală).

    Ajung şi la poalele golgotei. Ştiu doar unde-i vârful, îl văd, însă nu cunosc dificultăţile pe care le voi întâlni până sus. N-am alternativă, urc. Şi, da, greu de tot înot până la finiş. Incoerent în mişcări, mă pierd. Pur şi simplu nu mă mai coordonez. Gândul mersului, chiar al abandonului, mi-a fulgerat mintea. Ahhh! Sunt aproape de mal şi simt că mă înec. Ce sentiment groaznic, agonizant!

    Înşfac o sticlă de apă de pe margine şi o golesc în creştetul capului. Mă ajută, dar puţin. Păcălesc astfel câteva sute de metri, până la dreptul Parcului Izvor. De aici, nu ştiu de unde, storc ultimile puteri. Mentale. Fizic, sunt aproape terminat. Capul îmi luminează calea, netezind-o. Apuc să şi sprintez pe linia dreaptă rămasă. Publicul mă împinge de la spate, purtându-mă pe braţe până la finish. De necrezut, am trecut linia! Aproape două ore şi un sfert de alergare. Îmi vine să plâng de bucurie; nu ştiu cum să mă manifest. Probabil sunt caraghios. Şi ceilalţi, câteva sute, au terminat cursa. Dar nu-i problema mea. Ţopăi, lovind aerul cu pumnii. Olalala, primesc şi medalie! Va atârna greu lângă cea primită în primăvară, după proba de zece mii de metri ;).

     Îmi trag sufletul, hidratându-mă. Uşor, mă adun. Trei litri de apă par un simplu pahar. Alt bidon l-am golit în metrou, în drum spre casă. O pizza şi patul, asta doresc. Cred că doar atât mai pot. Să mănânc şi să dorm.

   Pentru prima dată sunt bucuros că liftul blocului funcţionează. Nu pot urca treptele. Elevatorul se urneşte, ducându-mă pe palier. Regret că nu mă poate transporta direct în pat. Asta e, mă târăsc sub duş, iar după, sub plapumă… De mult n-am mai dormit atât de profund. Trei ceasuri în care puteam fi invadaţi şi de extratereştrii. Nu m-ar fi deranjat nici un tărăboi, nimic.

     Din pat nu pot coborî decât ajutat. Durerile musculare îmi torturează membrele posterioare. Degete, încheieturi, ligamente, muşchi, toate urlă de durere. Mă îmbie spre salteaua orizontală. Nu cedez. Îmi doresc prea mult să-i ascult pe cei patru corifei. Mi-e tare dor de folk.

     Sala Palatului e plină ochi şi, culmea, nu stric media de vârstă. Tineretul este foarte bine reprezentat, iar generaţiile se îmbie armonios după primele acorduri de chitară. Pe rând şi împreună, Mircea Baniciu, Alexandru Andrieş, Mircea Vintilîă şi Nicu Alifantis ridică sala în picioare. Mi-e greu de tot, dar salt şi eu din scaun. Toată lumea cântă! Mi-e şi ruşine că nu ştiu versurile unei singure melodii. Mă fac mic, dar muzicanţii mă ajută să depăşesc uşor momentul. Am parte doar de ciripituri… Nu simt cele două ore scurse. Trec prea repede, incomparabil cu cele de dimineaţă.

    Acum, în puterea nopţii, fredonez încă versuri, frânturi de cântece. Privesc prin întunericul camerei, rătăcind gânduri. Sunt prea bine dispus, în ciuda durerilor musculare, şi nu pot să dorm. Zâmbesc şi atât.

     Am avut parte de o zi plină, frumoasă. Dacă m-am odihnit sau nu – tot vorbeam mai devreme – nici nu mai contează. Ziua a fost pe gustul meu, încununată şi de succesul Juventusului împotriva Milanului. Scorul perfect al unui derby, 3-2.

nenikikamen

          nenikikamen!

4 comentarii
  1. rotrike permalink

    Ai transmis perfect ceea ce ai trait. Felicitari.
    Lant intins.

    Apreciază

  2. gagiu permalink

    aici cred ca erai inaintea celor 2 ore istovitoare … bravoo !

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: