Skip to content

Agonie, extaz şi … agonie

August 4, 2013

     Tresar la prima oră a dimineţii. E şapte şi m-am trezit fără alarmă sau cocoş. Obişnuinţa, of! Arunc o privire pe fereastră şi imediat ochii se măresc, cam cât cepele. TransfagarasanParbrizele maşinilor sunt albe!  Crezând că am dormit mai multe luni, consult calendarul. Nimic nou, tot sfârşit de iulie. Gradele din termometru nu-mi stârnesc curiozitatea, mă bag iar sub plapumă. Mai picotesc, mai moţăi, ba pe stânga, ba pe dreapta, puţin pe spate, dar nu mai adorm. Nu-s odihnit, iar ligamentele genunchilor mă jenează, chiar dor. Nici ele nu s-au odihnit. Mai mult, suferă niţel. Cumva le potolesc, încălzindu-le bine, ia la nouă şi ceva mă întind la drum, direct pe pantele abrupte a ultimilor 15 km ai Transfăgărăşanului argeşean.

      Primii patru mii de metri sunt anevoioşi, cam ca ultima parte pe care am pedalat-o ieri seară. Odată lăsaţi în urmă, şi pădurea devine istorie, iar golul alpin destăinuie versanţii muntelui. Am senzaţia că am intrat la duş peste o domniţă cam pudică. TransfagarasanNu cad însă în capcană, ştiu că această mironosiţă se va transforma în cel mult o oră în dita-i cotoroanţa.

      Opresc pentru a cadra peisajul. Capul parcă-i girofar, nu ştiu unde să mă uit. Cui nu-i place, să-mi fie permis, nuditatea decentă? Oriunde privesc, zăresc frumuseţea muntelui. Un singur impediment, major, în toată această splendoare: şoseaua cocoţată mult deasupra, la înălţime, îmi provoacă greaţă. Din şaua biciclete-i simt că-s un mieluşel înaintea Paştelui. De fapt, nu chiar. Eu măcar am alternativa, dar…

      Greu de tot înghit alţi cinci kilometri. Îi urăsc din tot sufletul. Se scurg agonizant sub roţile bicicletei. În toţi aceşti metri am virat doar în câteva ace de păr, restul pieptiş. Transfagarasan

      Cascada Capra, firicelul de apă pe care mai devreme abia îl zăream cu zoom-ul maxim al obiectivului aparatului, e acum cât se poate de mare. Sunt la baza ei, la 1690 m deasupra nivelului mării, iar perdeaua de vapori de apă îmi răcoreşte fiecare centimetru pătrat al epidermei. Păcat că nu şi ligamentele. Astfel, sunt nevoit să zăbovesc niţel. Am şi companie. Doamna de la taraba pe care stau stivă produse tradiţionale îmi reaminteşte că Arefu este comuna din România cu suprafaţa cea mai mare. Un simplu multumesc este suficient ca femeia, cam nevorbită, să-şi dezlege limba: în doar câteva minute trece în revistă tot arborele genealogic al familiei sale,P1170019 procesul de producţie al bunătăţilor de pe tarabă şi datele tehnice ale ultimilor cinci kilometri de urcuş. Acum mă dezamăgeşte, nu vreau să ştiu nimic de ultima parte, deja mi-a cam ajuns. Plec, dar nu înainte de a ne saluta.

      Încerc să nu mă pierd cu fire, da-i tare greu. Calvarul începe acum, aici, când muntele se transformă în cel mai mare duşman. Abia înaintez cu 4-5 km/h, la fel de repede ca un pedestru. Urc în zig-zag, înfruntând panta abruptă şi vântul puternic. Pe văi sunt expus. Peste toate, aşez şi greutatea bicicletei. De când pedalez n-am trăit aşa ceva. Îmi revin în minte pagini din cartea „Dacă dragostea ar putea gândi”. Şi acum, acelaşi lucru: psihologie, atât. Răspunsul e undeva, habar nu am unde. Din nou umblu, rătăcind. Nu-mi era dor să o reaud, dar aceeaşi şoaptă îmi susură: cea mai importantă călătorie este drumul pe care îl aleg în viaţă. Atât!, şi întrebările se năpustească iar… Transfagarasan

      Mi-e frig, cam foame, beah!, şi cât se poate de … ah!, nu mai suport. Mă vait! Trebuie să mă scutur de neputinţă. Cum? Pocnind din degete? Încerc, dar nici un efect. Strâng din dinţi (îi simt tociţi) slalomând pe serpentinele interminabile. Până-n vârf sunt doar câteva sute de metri, nimic mai mult. Voinţa asta-mi spune.

     Înaintez ca un melc, bolnav, pe limba de asfalt neprotejată de parapet. Încep să număr metrii parcurşi, abia contorizaţi pe ciclocomputer. Dezolant! Câţiva turişti, din confortul habitaclului, îmi aruncă câte un zâmbet, mai mult din bun simţ cred. Şi aşa se scurg veacurile, până în buza tunelului. Opresc şi privesc intrarea celui mai lung tunel rutier din ţară. Nu-mi vine să cred. Gata! Am ajuns! O traversare de peste opt sute de metri şi-s dincolo, la Bâlea, pe malul lacului.

      TransfagarasanUit de ligamente, de toată urcarea nenorocită, vânt, frig şi orice inconvenient. Vreau să zbor, cred c-o pot face. Nu-mi mai încap în adidaşi, haine, nimic. Sunt , olala!, cel mai cel! Şi modest. Dar ce contează, acum, părerea altora? Sunt în vârful Transfăgărăşanului, la Bălea Lac, la cea mai mare altitudine pe care am urcat-o vreodată pe două roţi, 2040 metri. Chiar dacă ascensiunea m-a transfigurat, sunt fericit peste poate!

travelcycle

       Deasupra este creasta muntelui, din cale-afară de frumoasă, scăldată în toată căldura soarelui. Imediat sub mine, un scaun, cel de pe terasa crâşmei, iar mai jos, premiul special: coborârea! Încerc să savurez momentul, mâncând şi bând, aproape pe săturate. Cu greu mă abţin de la a mă burduşi cu hrană. Sunt totuşi în plin efort, nu-i indicat. Petrec apropae o oră pe malul lacului…

Balea Lac

Transfagarasan

       Sunt iar gata de drum. Reglez bine casca, îmbrac windstopper-ul, mai fixez o dată bagajul, leg strâns şireturile, încalec ţoacla şi dau o singură pedală. TGV-ul s-a urnit.Transfagarasan Păcat că linia  nu-i permite maximum din ceea ce poate. Cablurile şi plăcuţele de frână sunt noi, montate cu două zile în urmă, la ultima revizie temeinică a bicicletei. Ştiam unde vin, la concurs cu motorizaţii, pe un fir subţire de tot. E vorba de viaţă şi moarte, iar loc de greşeală – una e suficientă! – nu-i.  După primele viraje constat că joc în altă ligă, n-am adversar. Vizibilitatea-n curbe este excelentă, materialul de concurs e şi el la înălţimea evenimentului, iar concurentul destul de lucid încât să nu-şi rişte pielea pentru o nebunie. Încerc să nu uit că totul depinde doar de mine.

       TransfagarasanRespiraţia mi-e tăiată, adrenalina stă să erupă, iar bicicleta s-a contopit cu rutierul. Pe această coborâre bicla devine o prelungire a simţurilor fine, de la al şaselea la … infinit. Primele cinci se ascut şi ele, altfel nu se poate. Rulez pe muchie, în viteză, protejat de … nimic. Casca îmi ţine doar baticul care atenuează şuieratul vântului. Valsez în şa sincronizând mişcările pentru tot ceea ce urmează. Incredibil sentiment! Trăirea-i greu de pus pe hârtie. Trebuie să fi acolo, altfel… Aici, şoseaua-i şi a mea, nu doar a şoferilor. E prima dată când în ţara asta mă simt respectat ca ciclist.

     P1170091La Bâlea Cascadă zăbovesc trei minute, savurez coborârea şi admir căderea de apă. Cam aşa m-am comportat şi eu în caruselul de mai devreme. Şi iar plec. Acum însă panta este mai domoală, şoseaua mai puţin virajată, incomparabil mai sigură, dar mă lovesc de asfalt, de calitatea sa. Deplorabil pentru o coborâre pe bicicletă la viteze constant peste 50km/h, plus că am intrat şi în pădure, iar umbra ascunde capcane periculoase. Doar relativa experienţă m-a ajutat să ajung la Cârţişoara în puţin mai mult de juma` de oră, întreg.

Muntii Fagaras

      Opresc şi privesc peste umăr. Mai devreme eram în vârf de munte, iar acum mă încinge soarele în mijlocul câmpului. Uau!, dar feeria dispare. Durerea ligamentelor revine. Încerc să o ignor. Reuşesc, P1170075 doar că monotonia se instalează şi ea peste pulberea bucuriei recent arse. Încep să hoinăresc prin satele transilvănene cuibărite sub Făgăraş. Pedalez paralel cu DN1 prin Arpaşu de Sus, oraşul Victoria, şi alte câteva sate: Drăguş, Sâmbăta de Sus, Lisa, Recea, Sebeş, Şinca Veche. Toţi aceşti kilometri, 50?, 60?, îmi par terni, în ciuda frumuseţilor de pe traseu (sate şi peisaje). Deja am făcut ce trebuia. Pardon, doream. O oarecare indiferenţă m-a cuprins, iar înaintarea a devenit banală. Doar nenorocitele de ligamente mă trezeau din apatie.

     Muntii FagarasÎn Perşani trag la popasul de pe margine. Sorb dintr-o cafea, timp în care cântăresc situaţia. Mă opresc sau continuu?, asta-i singura întrebare. Conştiinţa rezonează cu organismul, urlând, implorându-mă să înnoptez aici. În schimb, drăcuşorul de pe umăr, nu ştiu cum, dar m-a convins să merg mai departe.

     Îmbătat de succes aleg să plec. După şase kilometri clachez. Ligamentul dreptului nu mai poate, mă lasă. În secunda următoare mă dezmeticesc, revin în simţiri, iar panica mă cuprinde: L-am bulit de tot?, Voi mai putea pedala vreodată?, Pe munte mai urc?, şi multe alte întrebări P1170094 fără vreun răspuns în acest moment. Ce-am avut în minte?  De ce nu am oprit mai devreme la Victoria, la ştrand? Unde mă grăbesc?  Trebuie să demonstrez cuiva ceva în materie de bicicletă? Conchid, oftând amar, împăcându-mă cu soarta. Am pedalat Transfăgărăşanul pe bicicletă şi am cedat într-un loc uitat de lume, pe o şosea care nu spune nimic, dintr-o mare prostie.

     Claxonul maşinii mă trezeşte din amorţeală. A venit tata să mă pescuiască de unde şi-a înţărcat mutu iapa, iar cel care se credea narcisist s-a privit în oglindă. A avut parte de surpriza cea mai neplăcută a vieţii: nu era deloc pe cum credea. Voinţa nu-i suficientă, mai contează şi carcasa. Acum însă privesc în gol pe geamul parbrizului. Până acasă, la Codlea, mai sunt doar 25 km.

Aici e traseul

2 comentarii
  1. dasda permalink

    felicitari ! pt ca ti-ai invins psihicul ! .. si se pare cu nu-i prima data !!!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: