Skip to content

Opt ani

Iulie 18, 2013

     Mult? Puţin? Ce mai contează! Chiar nu mai are importanţă. Au trecut, şi atât. Acum, când timpul s-a scurs până la ultima fărâmă, privesc peste umăr şi preţ de câteva secunde îl revăd. Zboară ca gândul…

     Urmăresc trupul puţin aplecat spre înainte şi privirea fixată undeva la doi metri mai înfaţă. Înaintează agale, ţinând cutia de carton sub braţ, îndreptându-se către uşă. Are doar câteva lucruri pe care probabil le va folosi în altă parte.

     L-am cunoscut imediat după ce am schimbat prefixul vârstei pentru a doua oară, în momentul în care m-am aşezat în faţa tastaturii noi nouţe. De atunci mama a format două generaţii de puştani, podoaba capilară mi s-a înjumătăţit, clima a luat-o razna, tata a mai încărunţit niţel, am mai colindat meleaguri, Big Boss a rămas acelaşi om, Italia a câştigat Campionatul Mondial, dioptriile au oscilat constant, în fruntea ţării e acelaşi şef, Spania domină fotbalul european, pe Mont Blanc tot nu am urcat, mitul Armstrong a căzut, iar eu zac în continuare în faţa aceleaşi tastaturi … de atunci.

     În afara celor aşezate în străfundul sufletului, cu mici excepţii, enumăr lucrurile cu adevărat importante pe degetele ambelor mini. Asta nu înseamnă cu nu apreciez sau nu ştiu să mă bucur de ceea ce mi se întâmplă, văd, simt, … trăiesc. Greu, greu de tot!, reuşesc să sedimentez bucuriile. Nu-s neapărat pretenţios; se întâmplă pur şi simplu.

     O mică parte a aluviunilor a fost adusă de cel care, în cea mai mare parte a săptămânii lucrătoare, a stat în preajma (deja) vechii mele tastaturi. A cărat câte puţin, dar constant. Şi, cel mai important, a depus calitate. A format cristale, o părticică din bucuria pe care o port.

     Nu-mi amintesc să ne fi întâlnit vreodată după ora 17.00, în timpul liber. N-aveam pretenţii de acest gen. Cred că nici nu doream asta. Ne-am ignorat patru luni. Tâmpenii!, normal. Discuţiile în contradictoriu au fost cu toptanul. Am mai schimbat impresii de călătorii, mi-a împărtăşit din experienţă, chestii şi cam atât. A!, în tot acest timp indivizi de tot felul sau perindat şi ei pe lângă aceeaşi tastatură. Pare … nimic.

     Habar nu am de ce, dar când a închis uşa în urma sa, am simţit un nod în gât. Groaznic sentiment! Da, dar de acum ne vom întâlni doar după ora 17.00. Nu mă consolează această perspectivă, nodul tot nu s-a dus.

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: