Skip to content

Puff şi Musette

Iunie 27, 2013

     Acum un an dospeam într-un şezlong pe malul Egeei, dacă nu mă înşel, pe plaja de lângă Skala Rachoniou. Eram în Thassos, răsfăţat la culme. În faţă, la o lungime de braţ, luciul apei. În stânga pădurea se rostogolea în mare, iar dacă mă îndreptam în şezut mai-mai că distingeam Marea Lavră din vârful Athosului. Întorcând privirea în direcţia opusă admiram stânci înverzite, toate răsărind din apă. Spatele mi-era flancat de codrul verde şi drăguţa staţiune. Destindere totală, condimentată cu o halbă mare, bocnă, plină cu cel mai bun Mythos şi câteva ţigări.

     Între două băi am parcurs recenzia K2-ului, Muntele Munţilor – Vis şi Destin. Nu a fost nevoie de mai mult; am şi devorat-o. O prezentare, acum, după doişpe` luni (chiar dacă pare ca am citit-o ieri) nu-şi are rostul. Titlu-i sugestiv, iar Kurt Diemberger şi Jullie Tullis şi-au îndeplinit şi visul de a atinge Vârful K2. Happy ending-ul nu se regăseşte la finele celor peste trei sute de pagini. De fapt, depinde din ce unghi priveşti. Povestea curge lin, e captivantă. Autorul nu face decât să-şi deschidă sufletul imens. Îmi permit un sfat: citeşte cartea doar dacă în următoarele ore nu ai lucruri serioase de făcut; e păcat să întrerupi lectura.

     Revenind la cotidianul prezentului, simt déjà vu-ul: vară, arşiţă, plajă, mare (tuciurie, între noi fie vorba), şezlong, vacanţă, răsfăţ, altă bere (din ţara de baştină), o ţigară (de foi) şi, evident, o carte. Întoarcerea acasă.

     Autorul cărţii nu-i scriitor. Constat asta din primele pagini şi tare bucuros mai sunt. Scrisu-i la prima mână, simplu, cursiv, exact pe gustul meu. Fiecare frază emană puritate, clar şi puternic. Ce mai!, sufletul lui Slavomir Rawics este pe tapet, în faţa ochilor mei. Mamma-mia!

     Totul începe în Polonia anului 1939 atunci când Slavomir Rawics, 25 ani, este arestat de NKVD. Motivul?… simplu fapt că este soldat polonez, ofiţer de cavalerie. Câteva luni este închis la Harkov şi Lubianka, închisori în care a fost forţat să recunoască fapte pe care nu le-a comis vreodată. Şi ce! În urma procesului este găsit vinovat şi condamnat la douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică în Siberia.

     Deja-s la stadiul în care simt că nu pot lăsa cartea nici dacă vine sfârşitul zilelor. Mi-e cald de mor, sete de nu se poate, iar zăbrelele şezlongului se imprimă pe tot spatele, după chipul şi asemănarea lor. Bombăn, dar n-am soluţie. Cu cartea nu pot intra în apă, iar timp de umblat după vreo răcoritoare n-am.  Pot doar să mă întorc pe acelaşi scaun pliabil, stând într-o rână, când pe stânga, când pe dreapta, şi să-ndur.

     Roşesc repede, căci trenul deţinuţilor se aşterne la drum, dar nu ca-n versurile Păsării Colibri.  Agale, fără grabă. Nimeni şi nimic nu se poate grăbi spre fundu` Pământului. Naşii sunt soldaţi înarmaţi, iar vagoanele de marfar. Voiajul durează zile întregi, pe timp de iarnă, garnitura înghiţind 4.500 km de cale ferată construită în ostila Siberie. Hrana e compusă din pâine şi atât.

     Înghit în sec, iar atenţia mi-e distrasă de câţiva pescăruşi. Nu ştiu dacă se ceartă sau se joacă. Constat doar că-s liberi … ca pasările cerului. „La fel şi eu”, îmi spun. Urmează bălăceala…

     Apuc să mă zvânt, dar pe buze mai simt încă sarea mării. E totuşi prea sărată. Mă scutur niţel, trec mâna peste gură şi imediat uit de arşiţa zilei, de discomfortul termic, de răcoarea mării,… de tot. Mă trântesc în şezlongul aşezat sub umbrela mare cât casa.

     Slavomir şi ceilalţi deţinuţi, câteva mii, ajung în Irkutsk, la S-E de Baikal, lihniţi de foame şi la capătul puterilor. Numărul condamnaţilor a scăzut pe parcursul drumului: epuizarea şi foamea au câştigat lupta. Dar nu acesta este locul detenţiei. Urmează alţi 1500 km care sunt parcurşi pe jos, încătuşaţi doi câte doi de camioenele armatei. Marşul durează săptămâni în care selecţia naturală este tot ceea ce contează. Crăciunul, căci a prins caravana pe drum, a fost sărbătorit cum se cuvine. La fel ca toate celelalte zile agonizante: viscol şi ninsori puternice, moarte, câteva grame de pâine şi picături de cafea. După două luni petrecute în lanţuri cortegiul ajunge în lagărul 303.

     Am părul măciucă, mi-e frig şi sunt ud leoarcă de transpiraţia abundentă. Simt nevoia unei arme de foc încărcate cu un singur cartuş. Încerc să fac o baie, să beau ceva şi să arunc cartea cât colo. Nu reuşesc. Mă gândesc la personajul cărţii, la mine, iar la el şi mai mult la mine, până cedez.

     Sorb capitolele şapte, opt şi nouă, amintindu-mi de Mauthauzenul austriac şi Memorialul maramureşan. De impulsul vârstei de 25 ani nu pot vorbi decât din auzite. Dorinţa de a face, a drege, evadarea din rutina, curajul (sau inconştienţa) vârstei, repulsia faţă de jugul carului la care trag împăcat fiind cu situaţia, toate acestea mi-au lipsit sau nu au fost destul de puternice pentru a încerca o evadare din pătrăţica în care deja m-am obişnuit. Şi au fost persoane, multe, care m-au dus la gară, dar nu m-am suit în tren. La fel ca Slavomir, aş fi avut tovarăşi pe care să mă pot baza. Însă asta e o altă poveste.

     Şapte inşi evadează, ajutaţi de soţia comandantului lagărului. Destinaţia-i incertă, doar direcţia e stabilită. Sudul, într-acolo se îndreaptă. Primul prag e Fluviul Lena. Dorinţa nebună de libertate i-a făcut să renunţe la “confortul” lagărului. Au părăsit “căminul” într-o noapte furtunoasă. Viscolul şi precipitaţiile abundente i-ar fi ajutat să îşi acopere urmele. Cu ei au luat câteva pâini, nişte tutun şi o garderobă sumară.

     Îmi doresc să se înnoreze, să se dezlănţuie furtuna.  Asta vreau pentru a nu fi ispitit de tot ceea ce înseamnă litoral. Nu se întâmplă nimic, însă mă ţin tare de coperţi. Mă camuflez în paginile cărţii; insensibil la tot ce mă înconjoară, dar doar după ce mai trag o pipă.

     Lectura devine palpitantă, tot ce citesc pare ireal. Ciudat, dar în acelaşi timp n-am nicio clipă sentimentul unei şarlatanii din partea povestitorului. Parcurg pagină după pagină fără să realizez cum trece timpul. Tehnicile de supravieţuire predate de Bear Grylls sunt depăşite, iar aventurile lui Dave Canterbury şi Cody Lundin îmi par şi mie tangibile. Noroc, agonie, extaz, dorinţă de viaţă, curaj nebun şi, cel mai important, nimic de pierdut, e tot ceea ce-i ghidează pe temerari. Hrana sporadică, condiţiile vitrege de cele mai multe ori, dar şi prielnice pe alocuri şi o dorinţă imensă de viaţă îi conduce peste apa Lenei, spre malul estic al Baikalului.

     Încep să regret că sunt la mare, dar în acelaşi timp jubilez cu carte-n braţe. Într-un alt loc nu cred c-o puteam citi. Mi-e şi jenă să mă vait de arşiţa zilei şi de tot ceea ce mă nemulţumeşte: insecte, zgomot, gustul nu prea bun al pastelor mâncate, ciocolata caldă … rece şi amorţeala înţepenitului în aceeaşi poziţie zeci de minute.

     Hainele fugarilor cedează, la fel şi încălţămintea. Singura constantă e dorinţa de libertate pe care le-o împărtăşeşte şi tânăra poloneză, Kristina, deportată să muncească într-un colhoz; şi ea fugară.

     N-am avut inspiraţie mai deloc până cum, dar simt că mă împotmolesc cu totul. Cuvintele sunt de prisos. Mă dau bătut. Nu pot descrie poveştile, trăirile altei persoane. E imposibil, cu atât mai mult cu cât nici pe ale mele nu ştiu să le aştern pe hârtie.

     Dincolo de Transsiberian şi pătrunderea în Mongolia oamenilor prietenoşi m-au făcut să chiui pentru a lor reuşită. După extaz urmează agonia denumită Deşertul Gobi. Traversarea oceanului de nisip mi-a dat stări de greaţă. Fără apă şi mâncare erau aşteptaţi doar de moarte. Doi dintre ei au cedat, găsindu-şi locul de veci în nisipul fierbinte al celui de-al doilea deşert ca mărime al planetei.

     Am ieşit de sub umbrelă în semn de solidaritate. Îmi pare de bun simţ. N-am reuşit să refuz o gustare şi puţină apă. În atare condiţii nu pot mânca insecte şi nici apa infiltrată în nisipul plajei nu-mi face cu ochiul. Poate, dar doar dacă mă lipsesc vreo nouă zile de toate acestea. Evident, întâi să supravieţuiesc.

     Salvarea vine la capătul deşertului, undeva în munţi, printre pâraie tot mai dese şi turme de oi. Tibetul se întinde între supravieţuitori şi Himalaya.

     Mai parcurg doar câteva pagini, iar ceasul sună. E şapte şi tre` să plec. Întoarcerea (mea) acasă e condiţionată. De trafic, program de odihnă şi zile de concediu. Nu-i bai. Cum spuneam mai devreme, m-am obişnuit. Normal; omu-i cel mai adaptabil animal. L

     Oftez lung, îmi strâng sarsanaua, pun semn cărţii undeva la jumătatea sa şi mă îndrept spre maşină. Trec şi pe la o ţâşnitoare pentru a curăţa nisipul de pe membrele inferioare.

     Tot drumul, vreo două ceasuri, mă gândesc la ceea ce urmează după semnul de carte. Mor de nerăbdare să aflu.

PS: Apropos de inspiraţie, titlu-i sugestiv, nu? Puff şi Musette sunt pisicii care-mi ţin companie. Îi ador. Seamănă leit cu cărţile de care vorbeam.

PPS: Finalul Întoarcerii acasă l-am citit tot pe plajă… 😉

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: