Skip to content

Oktoberfest

Ianuarie 7, 2013

    Îi plăcea ritualul zborului. Oameni de toate naţiile, speţele, aşteptând, lăţiţi pe bagaje, pe  scaune, unul peste altul, unul peste alta, în diferite poziţii. Dar, pentru el, şi acum, tot spectacolul s-a transformat într-un marş funebru, odată cu răcnetul doamnei din spatele tejghelei. În spatele dânsei mai erau doar pista şi albastrul cerului.

   Primaria din Munchen, cladire neogoticaTremura din toţi rărunchii. Urma un alt zbor: instructajul în caz de vreo nenorocire, decolarea, primul viraj, nelipsitele turbulenţe, pregătirea pentru aterizare, huruitul flapsurilor, toate astea îl încărunţeau.

    După două ore în care a repetat de mai multe ori puţinele rugăciuni pe care le ştia, bucuria vieţii i-a revenit. Era încă ud, iar pe faţă mai simţea răceala transpiraţiei. Călător s-a trezit în cel mai mare aeroport pe care-l văzuse. Inima începea iar să pompeze. Din nou fluturi în stomac, emoţii, bâlbâieli, stângăcii. Şi-a reîntâlnit dragostea, Călătoria.

    parc, flori, fantana„Bitte, mine herren. Brauchen sie hilfe?”, auzi vocea plăpândă a drăguţei nemţoaice. „Nein, danke”, şi parcurse tot meniul în limba engleză. Biletul ţâşni din automat, iar el, la fel, în tren. Un şuierat plăcut îl acompanie trei sferturi de oră, până în Marienplatz. Păşea, urcând treptele ieşirii din subteran, spre inima capitalei bavareze. O lumină palidă îl făcu să ridice sprânceana dreaptă. Urma piaţa, iar ochii se făcură mari, aproape să-i iasă din orbite.

     Un spaţiu îngust, plin ochi de gură-cască, mărginit de neogotica clădire Neues Rathaus. Cu faţada sa foarte încărcată cu decoraţiuni, acest colos pare gata-gata să cadă peste muribunzii adunaţi să urmărească dansul figurinelor orologiului Glockenspiel, de la unşpe` fix.

   plimare, pieton, Munchen – Sigur nu aţi văzut Ceasul Astronomic din Praga, spuse Călător, altfel nu-mi explic de ce pierdeţi vremea aci, şi se îndepărtează, fără a mai vedea reacţia firavului asiatic, al cărui aparat foto cântărea cât proprietarul său.

    Puţin dezamăgit de răceala locului, atât la propriu cât şi la figurat, încercă să ia pulsul oraşului, străbătând cea mai cunoscută zonă pietonală a urbei, Kaufingerstrasse şi Neuhauserstrasse, până în Karlsplatz. Degeaba şi-a pregătit stetoscopul, n-avea să-l folosească. Ce să diagnosticheze?  O simetrie perfectă a clădirilor? Magazine de modă fără nici un pic de poftiţi pe la noi? Curăţenie bec? Strălucire? Emoţie? Suferinţă? Bucurie? Artă? Poezie? Nu. Aici nu poate fi vorba de aşa ceva. Oamenii? Nu-s… Doar nişte roboţei arieni, îmbrăcaţi, toţi, la fel, cu haine scoase ca din cutie, fără luciu, culoare, personalitate. Sunt identici.

    turism Munchen E un intrus într-o lume perfectă, plină de axiome. „E imposibil! Unde am ajuns? Unde-s oamenii, viaţa, timpul?”. Nu găseşte răspunsul, şi se refugiază în Frauenkirche. „Pe Tine te mai am. Te rog, ajută-mă!” Admirând sculpturile lui Erasmus şi Grasser, măsurând din priviri cenotaful lui Ludwig al IV-lea, primeşte şi răspunsul. „Nu uita! Pluteşte drept înainte, şi dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, Îl voi crea întradins pentru a-ţi răsplăti îndrăzneala!” Călător înghiţi în sec. De obicei spontan, acum rămăsese fără replică. Nu-I putea răspunde, n-avea ce.

     Ieşi în stradă şi se îndreptă spre Englischer Garten. Ştia că-i cel mai mare parc urban din Germania şi spera să se piardă în el, în plămânul oraşului.

     fantana, flori, parcDrumul îl poartă prin Hofgarten, în partea nordică a Residenz. Aruncă mai multe castane, socotind timpul, contemplând în faţa micuţei fântâni. Parcu-i pustiu, la fel şi Templul Dianei. Ringul de dans pe care iubitorii tangoului se dau in stambă în serile calde ale verii, pare o umbră.

    Agonia continuă, pe Maximiliastrasse, printre Klosterkirche şi Annakirche, pe Straussring. Totu-i tern. Aceleaşi maşini impecabile, aproape toate nemţeşti. Niciuna nu pare mai veche de patru-cinci ani. Nu-s cozi, ambuteiaje, nici chiar pe străduţe. Tramvaiele luate parcă din filme, curg lin, şuierând, îndreptându-se spre nicăieri. Timpul curge altfel, cu încetinitorul. Trecătorii par a nu avea orizont. Păşesc agale, fără grabă. N-au scop. Linişte deplină, comuniune perfectă. Schimburi de amabilităţi la tot pasul, zâmbete, înclinări ale capului, maniere. Căuta vederi.relaxare

 – Doresc aceste cărţi poştale, vă rog. Şi cinci timbre.

  Vânzătoarea se aplecă şi scoase de sub tejghea o altă vedere pe care i-o înmână, afişând un zâmbet larg, în perfectă rezonanţă cu chipu-i angelic.

– Poftiţi, vă rog, vine răspunsul, cu dulceaţă în glas. Aceasta este pentru dumneavoastră, din partea mea.

  Roşu ca para focului, Călător se fâstâceşte, se bâlbâie, şi încearcă să ignore complimentul.

– Unde-s oamenii? În oraşu` ăstă sunt doar roboţi. Totu-i programat? Nimic nu-i lăsat la voia întâmplării?

  Puţin mirat, acest trup mărunt şi zvelt se transformă, devine robust.

– Cum adică?  Priviţi pe fereastră! Oameni! Viaţă!…

   N-apucă să termine tirada, căci Călător lăsă câteva monezi pe micuţa farfurie, şi o zbughi pe uşa larg deschisă.

parc, lac, natură

   O tuse uşoară îl sili să se oprească. Îşi trase sufletul pe malul  micului lac din imensa grădină englezească, iar timp de o ţigară admiră câteva raţe bălăcindu-se. Doar una părea în elementul ei, scufundându-se, măcănind, stropind, făcând zarvă mare. Celelalte surate, ţanţoşe, erau impasibile, reci, nici nu observausurf, valuri că printre ele există viaţă şi mai puţine maniere, curtoazie. Călător, privind-o, se vedea în oglindă. Se regăsea. Iar gândurile negre se dispersau, făcând loc frumosului. Revigorat, plecă, dar nu înainte de a-i mulţumi frumosului răţoi. Îl răsfăţă cu juma`de biscuite.

   După principiul „dacă ai alternativă, întoarce-te pe alt drum, chiar dacă-i ultimul”, se îndreptă spre Residenz. Începu cu un scurt popas, focalizând asupra unor surferi, care, culmea, pe o limbă de apă, se simţeau ca în mijlocul Pacificului, în Hawaii.resedinta, regi bavarezi

   Traversă Von der Trann Strasse, coti stânga pe Ludwigstrasse, iar pe la mijlocul Residenzstrasse intră în fosta reşedinţă a regilor bavarezi. Devoră pe rând Antiquarium, bijuteria renascentistă care adăposteşte fresce alegorice împreună cu peisaje bazareze superbe, şi Ahnengalerie, gazda a peste o sută de portrete reprezentând membrii familiei Wittelsbach. Imediat după, admiră Kaisersaal, care, în secolul al XVII-lea, era cea mai mare şi mai importantă sala dedicată festivităţilor. Sălile de Piatră, încăperi decorate cu marmură şi imitaţie de marmură, care foarte rar erau mobilate, îl gonesc spre Reiche Zimmer şi Grune Galerie, cu al lor rococo timpuriu.  Trăia din nou. Captă imagine după imagine, în rafale. Bijuteriile coroanei dinastiei Wittelsbach, capela privată a lui Maximilian I, colecţia de numismatică, cea de porţelanuri, argintăria, interioare din secolul al XVII-lea şi din perioada rococo, toate îl îmbogăţeau. Avea plămânii plini de un aer tare, curat. Urechile îi ţineau zâmbetul între ele, iar ochii îi străluceau. Sufletul cânta, dansa şi se veselea.

   Residenz, Munchen

   Deja ziua îi fusese salvată.  Şi urma desertul. Dar până a gusta cireaşa de pe tort, savură prăjitura, hoinărind în acelaşi oraş care, acum, i se părea altul. Avea puls.suete

  Pietonala Dienerstrasse îl purtă în Marienplatz, şi mai departe, pe lângă Peterskirche. Rindermarkt îi dezgoli primele urme de imperfecţiune, căci mucurile de ţigară şi cioburile împrăştiate pe caldarâm l-au făcut să se minuneze. La berăria din colţ câţiva turmentaţi ciocneau halbele, suficient de puternic pentru ca zgomotul produs să le acopere pălăvrăgeala. În intersecția dintre Sedlingerstrasse şi Herzog Wilhem Strasse era spectacol. Biciclistul, ridicându-şi mijlocul de transport, îl ocăra pe conducătorul imprudent.

   berar, festival, Munchen, Călător începea să simtă vibrația, iar mintea-i zbura, nu prea departe, în Theresienwiess, câmpul gazda a celui mai popular festival al berii din lume, Oktoberfest. Mai avea puțin de mers, știa că-i aproape, la câteva minute. Grupuri, grupuri, semeni de-ai săi îl ocoleau împleticindu-se pe trotuarele din ce în ce mai aglomerate. Bărbați, femei, tineri, vârstnici, toți erau la fel de beți. Mai văzuse, dar niciodată atât de mulți. Începea să-și croiască drum dând din coate. Lovea puternic, dar nimeni nu reacționa. Erau în așa hal încât nu simțeau nimic, nici măcar frigul.

    La câteva ore de la sosirea sa, Călător stătea în fața intrării celui mai mare cort pe care-l văzuse. Între el și incintă ființa un nene.

 – Aveți rezervare?

 – Ă, da!

 – Unde?Oktoberfest, bere, halbă

 – Cum unde? Înăuntru!, se miră Călător de întrebare, încercând să câștige timp.

 – Cine vă așteaptă?

 – Câțiva colegi. Ocupă o masă.

 Portarul avea tot timpul din lume. Era impasibil.

 – Unde?

 – Nu știu exact dacă pe stânga sau pe dreapta, masa trei sau nouă, spuse zâmbind. Sunt în vacanță și am fost invitat la bere de colegii din Munchen, aici, în acest cort. Vă rog să mă însoțiți, îi căutăm, și veți observa că-i cum vă spun. Uitați biletul de avion, azi am sosit. Nu am avut timp nici să mă cazez. Am bagajul cu mine. Priviţi!

 – Fie… Poftiţi!

 – Mulţumesc. O seară frumoasă!

 – Asemenea şi dumneavoastră. Distracţie plăcută!

   Călător păşi înăuntru, mai stânjenit decât fusese vreodată în ultimii ani. Aşa minciună gogonată nu mai înflorise de mult. Dar trebuia să vadă interiorul, să simtă atmosfera. Şi a înţeles repede motivul pentru care nu a putut intra fără rezervare. Nu putea arunca nici măcar un ac. N-avea unde. Sute de oameni creau un vacarm, susţinuţi şi de famfara care performa de pe platforma înălţată deasupra tuturor, situată în mijlocul încăperii.

    Nebunia era dezlănţuită. Simţirile erau, dar în afara cortului, împreună cu feţele palide, costumele în câteva noanţe, sobrietatea, curăţenia şi tot ceea ce mai devreme părea teleghidat.  Interiorul părea marginea ghetoului. Rasa umană, cea ariană, şi ea, lăsată la periferie. Înăuntru, doar degradare. Oameni de-a valma, femei, bărbaţi, toţi, o apă şi-un pământ. Espectorări şi regurgitări îi întorceau stomacul. Bălţi de tot felul l-au pregătit de schi aplin şi al său slalom. Baieţii nu se transformau nici măcar în măgari,  ca în Pinochio. Odios. Iar fetele, domanele, domnişoarele şi tot ceea ce purta sexul frumos, erau … o Doamne!

   Pierdut într-un colţ, lângă trei catalani, Călător sorbea din halba spumegândă. Ăsta-i berarul bavarez? Unde-s oamenii? Sunt beat? Dacă eram cu gaşca era la fel? Festival? Mamă, unde eşti? Toate aceste întrebări nu-şi aveau rostul. Trebuia trăită clipa, dar nu putea. Nici măcar acumulatorul camerei nu a mai rezistat. Cedase. Nu mai dorea să surpindă nici măcar un cadru. Erau pentru eternitate, întipărite pe retina călătorului.

    Timpul s-a scurs, ca şiretul prelins pe gheata dreaptă. Din parc şi până la hostel mai erau doi kilometri. I-a parcurs în juma` de oră, sorbind dintr-o altă bere. Se îndrepta spre un pat în care spera să se odihnească. Dar cum?, căci, ştia de acasă, avea să împartă camera cu alţi şapte străini.

    Ajuns la faţa locului nu întâmpină vreo problemă. Ceasul bătea miezul nopţii, iar camera era goală. Splendit. Avea paturi la discreţie, pe alese. Probabil vecinii chefuiau încă. Nu aruncă cu banul, îşi aruncă bagajul pe patul de la etaj, în colţul din dreapta, lângă fereastră. Sări şi el … şi adormi … aproape instantaneu, înbrăţisând Călătoria. Se schimbase…

From → Bavaria

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: