Skip to content

Sare-n bucate

Iulie 31, 2012

     Nu puteam pleca înainte de a boscorodi gazda, tete a tete. Nu ştiu cum, din ce motiv, ieri nu am observat pe ce dau banii. Condiţiile de cazare lasă mult de dorit. Nu dezvolt subiectul, n-are rost. E şi vina mea, căci am acceptat, dar nu aveam alternativă. În fine…

     La nouă fix sprijin bicicleta pe cric şi mă postez în faţa intrării salinei. Credeam că ora matinală îmi conferă avantajul primului venit. Ehe, dar la coadă stau alături de patru grupuri de şcolari. Va dura o veşnicie, îmi spun. Şi una din doamne îmi citeşte gândul.

 – Poftiţi, vă rog! Haideţi, veniţi în faţă, noi suntem mai mulţi, durează!

    Glasul ei îmi mângâie timpanele, moleşindu-mă. Ochii migdalaţi îmi găsesc privirea, iar chipul gingaş naşte un zâmbet divin.

– Bdaaa… mulţumesc, dar nu e novoie! Pppot aştepta (chiar şi o veşnicie), răspund roşu ca para focului, ţinând degetele încrucişate la spate. „Ce caută o zeitate printre muritori?”

 – Eiii, nu, nu se poate. Avem patru clase şi nu putem intra decât pe rând, la interval de un sfert de oră. Dumneavoastră păreţi … singur. Ce aveţi de pierdut?, iar palma-i fină îmi trage braţul pentru a o urma.

   Sunt năucit! Mă topesc! Nu mă pot aduna, sunt copleşit de moment. Timpul s-a oprit. Iar când secundarul a început să ţăcăne din nou, m-am trezit împins de puhoiul de copii pe treptele puţului. Am mai văzut doar uşa închizându-se, şi, o dată cu ea, o ninfă dispărând…

    Puţin ameţit, acum şi din cauza mirosului puternic de carburanţi, grăbesc pasul, sărind câte două din fiecare treaptă de lemn; coborâre amenajată la 1803. Cobor la o adâncime de 29 m, în prima cameră de exploatare a sării. Acum, aici pot admira Capela Sfânta Varvara, amenajată prin cioplire manuală. În dreapta altarului de sare a fost încastrată în blocuri, evident de sare, icoana Sfintei Varvara, protectoarea minerilor.

     Continui pe culoarul lung a cărui pereţi susţin bazoreliefuri. Mă opresc în faţa lui Adam şi a Evei. Nu s-a schimbat nimic, sunt la fel ca acum trei ani. Singura diferenţă e doar golul din oglindă.

     În capătul coridorului, la stânga, vizitez o potenţială locaţie de petreceri. Sala de bal de aici nu e chiar pe gustul meu, aşă că plec, trecând pe lângă lacul sărat aflat la o adâncime de 42 m. Mă îndrept spre terenul de fotbal recent amenajat. E chiar mare. Se poate incinge un meci de fotbal în toată regula. Poate altă dată, cu gaşca. Acum, refuz să mai cobor spre fundul pământului. Fac stânga-împrejur, spre ieşire. Aş urca cu liftul, dar e dezafectat. Ce palpitant ar fi!

    La suprafaţă inspir adânc. Nu din cauza aerului, datorită Bisericii romano-catolice de peste drum. A sa turlă se înalţă, sveltă ca o săgeată, spre cer. Biserica a fost construită în 1904 de comunitatea poloneză din sat. Înăuntru se păstrează o icoană rară, făcătoare de minuni, Madona Neagră. Am mai reţinut că Papa Ioan Paul al II-lea  a acordat bisericii titlul de Basilica Minor, în anul 2000. Imi place!

   Leg adidaşii semi-uzi de portbagaj şi-i dau bice, pe DJ 178E, spre Arbore. Pe traseu traversez satul Botoşana. Auzisem că aici, undeva în zonă, pot vedea câţiva stejari seculari. Din şaua bicicletei n-am văzut nici unul. Nu-i bai, merg mai departe pentru a mă întâlni cu istoria.

   Construcţia ansamblului Bisericii „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” a fost începută în 1502, 02.04, iar pe 29 august a aceluiaşi an a  fost finalizată. Datele precise mi le-a oferit Vasile Ichiuc, localnic. Se ocupă de … gospodărirea bisericii, aşa cum însuşi afirmă.

    În pronaos îmi este prezentat mormântul gol al lui Luca Arbore, construit de meşteri polonezi în stil gotic. Ctitorul a fost găsit de Ştefăniţă Vodă la Hârlău, în 1523. Cu degetul arătător îmi este arătată pictura, undeva deasupra mormântului, înfăţişând familia hatmanului, soţia Iuliana şi doi copii. Sunt condus în pronaos, sau camera mormintelor, unde îşi dorm somnul de veci toţi cei cinci fii ai hatmanului.

   Întreb de pictură, dar nu apuc să termin. Ghidul e atent şi-mi povesteşte pe nerăsuflate. Carneţelul e plin de scurtături, dar totul e lizibil. Mă bazez, nu prea mult, şi pe memorie.

   Pictura a fost realizată de Dragoş Coman, fiul preotului din Iaşi. Totul a costat 30 de galbeni, plătiţi de sora lui Luca Arbore, Ana „Apreciaţi dumneavastră valoarea lor de la acea vreme. Eu nu pot.” Imediat după finalizarea lucrării în 1541, biserica a fost incendiată de trupele otomane conduse de Soliman Magnificul, la 1549.

    Având în vedere hramul, nu puteau lipsi registre reprezentând scene din viaţa Sfântului Ioan Botezătorul. Sunt comprimate deasupra intrării în naos. Uşa e străjuită de sfinţii Mihail şi Gavril, în stânga, iar Petru şi Nicolae, în dreapta.

    O lecţie de istorie predată atipic. Minunat!

– Vă mulţumesc mult de tot!

– Pentru puţin. De aici, încotro?

– Muzeul Teodor Hrib…

– Ohooo!… Nu mai există. S-a desfiinţat după revoluţie. Toate obiectele au fost trimise la alte muzee. Cele mai multe au ajuns la Suceava.

From → Bucovina

One Comment
  1. gagiu permalink

    o bucata de sare, ceva pentru posteritate ??!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: