Skip to content

Două lumi

Iulie 25, 2012

     Intrarea îmi ia ochii. Ignor comercianţii ambulanţi şi-mi îndrept privirea spre placajele colorate. Faună terestră şi marină reprezentată în culori de-a valma mă îndeamnă să trec pragul, să pătrund în lumea necuvântătoarelor. Nu-s singur. O ceată de copii îmi spune că va fi zarvă mare. Cei doi adulti însoţitori sunt depăşiţi de situaţie. Se lasă pe tânjală. Ăştia nu pot fi ţinuţi în frâu, cu atât mai mult într-o astfel de locaţie.

    Apuc să fac doar câţiva paşi când o bubuitură puternică mă face să tresar. Nutria, ţuşti în apă. Ce-i? Ce o fi? Ridic privirea şi mă dumiresc. E escadrila turcă, tocmai dă o reprezentaţie la câţiva paşi distanţă, pe Băneasa. Nu ştiu cum au suportat locuitorii grădinii zoologice spectacolul din ajun, cel de sâmbătă. Se pare că dânşii n-au nici o problemă. Sunt surmenaţi.

   Mă ascund de razele nemiloase ale soarelui în clădirea dedicată reptilelor. Câteva afişe îmi spun să nu fac gălăgie, să nu lovesc geamurile, să nu stresez animalele, bla, bla. Nu ştiu ce poate fi mai stresant decât captivitatea, dar mă conformez şi intru pe vârfuri. Înăuntru, doar analfabeţi. Chiuituri, bliţuri, bubuituri în geamuri, fluierături … ce mai! Zarvă în toată regula. Nu ştiu cum se manifestă un şarpe stresat, căci pitonul indian pare sănătos tun.

    Cumva, reuşesc să îmi astup timpanele. Privesc în jur şi nu-mi vine să cred. Spre deosebire de mulţi dintre noi cei din încăpere, aceste vietăţi ne privesc de sus. Unele, căci majoritatea ne ignoră. Nu reprezentăm nimic pentru ele. Doar nişte circari caraghioşi care asistă la un spectacol tragic. Câtă veselie se putea citi pe feţele (spun) omeneşi. Chipuri care privesc, râzând, agonia acestor animale, gazde ale câtorva compartimente amenajate în aşa fel încât să semene cu habitatul lor nautural. Probabil cel dinaintea intervenţiei homo sapiens sapiens în natură. Da, dar am reuşit să îngrămădim reptile din lumea întragă pe câţiva zeci de metri pătrati. Ce trist! După noi, potopul.

   Ies, păşind în arşiţa zilei. Un geam mătuit, de zgârieturi şi jeg, îmi atrage atenţia, nu panoul de informare, care duce mai mult a interdicţie „nu călcaţi iarba”. Ce ascunde? Un banal crocodil de Nil. După ce că reptila se confundă cu solul, mai-mai să te aşezi pe ea, e şi mascată de opacitatea geamului. O stană de piatră. Impasibil chiar şi la antilopele care se perindau prin faţa sa. Cei drept nu sunt Gnu, sunt … sorcove. Îţi violează privirea, ochii lăcrimează. Pentru a nu compara măreţia celui mai lung fluviu din lume cu sălbăticia de la zoo, ar fi bine să fi eclozat în captivitate.

    Ceva îmi spune că tre` să merg acasă. Dar gândul fuge, lăsându-mă singur-singurel în faţa plutonului de execuţie; decibelii. O escadrilă anunţă începutul unei alte serii de reprezentaţii pe cerul palid al capitalei. Conştientizând pericolul, doi lupi se grăbesc spre aşa-zisa vizuină, iar câţiva ponei se agită, nechezând şi fugind în micul ţarc amenajat pentru ei. Cred că ar fugi şi mai departe, dar nu au unde. Doar cele câteva mii de spectatori par să nu conştientizeze pericolul. Îi pomenesc doar pe ei, nu şi pe cei câteva sute de mii rămaşi acasă. Incredibil! Un asemenea eveniment, spectaculos ce-i drept, dar cât se poate de periculos, se desfăşoară deasupra unui oraş. Mă rog ca la manşe să fie zei, nu oameni.
Avionul urcă, urcă spre văzduh şi brusc!, intră în picaj, desenează o mică spirală, iar urcă, şi dispare cu toată viteza înainte spre libertatea deplină, împărăţia văzduhului. Uauuu!

     Însă el nu poate fi păcălit. Mă vede gură-cască şi-mi atrage atenţia cu un fâlfâit al aripilor. Îl observ undeva în dreapta, cocoţat pe-o cracă, la vreo 4 m deasupra solului. Simte că-l urmăresc şi-şi îndreaptă privirea înspre cer, spre dâra lăsată de supersonic,  iar imdediat după, mă priveşte ţintă câteva clipe. Nu reuşesc să ridic aparatul pentru a surprinde un cadru cu condorul. Sunt în transă. Îmi spune că în urmă cu căţiva ani i-am omorât iubirea; atunci când l-am luat de pe crestele Anzilor Cordilier. De acasă, de lângă ai lui. Privindu-i ochii, simt că-mi iartă reacţia de bucurie apărută ca urmare a acrobaţiilor păsării motorizate. Ştie că-s un ignorant; habar nu am că şi el putea rivaliza cu pilotul care îmblânzeşte maşinăria de război inventată de om, putând să se ridice la peste 5.000  m altitudine, făcând picaje la fel de spectaculoase. Totuşi, cel mai bine se simte la 3.000 m, în libertate deplină, nu la aproximativ 4, într-o cuşcă. Nu-i vreun infractor, aşa cum sugerează plasa de sărmă împrejmuitoare, e pur şi simplu un martir. E sacrificat pentru ca eu să mă simt mic, mic de tot, în faţa măreţiei sale… Un gust amar pe cerul gurii, o înghiţitură-n sec, şi păşesc apăsat, cu capul plecat. Sper din toată inima ca acest condor să fie foarte aproape de cei 50 ani; speranţa de viaţă… Mă îndepărtez, fredonând „Vulturul”

Chiar ieri am văzut un vultur murind
Cădea spre abisuri de nedesluşit
Si aripa lui abia fâlfâind
Nici când nu credeam c-a  zburat spre zenit

      Vorbeam singur. Ce contrast! Libertatea deplină conferită de imensitatea văzduhului, contopită cu abisul lipsit de viaţă, de iubire, al grădinii zoologice.

     Doi ratoni reuşesc să-mi smulgă un zâmbet. Micii pomanagii mă imploră să le ofer ceva, orice. Deodată, toată lumea buluc spre un acvariu imens. Ce-i? Spiritul de turmă bine dezvoltat mă ajută să mă îndrept către parcela înconjurată de geamuri. Ce poate trăi la umbră, pe un teren arid presărat ici-colo cu ierburi înalte? E regele animalelor. Seamănă cu Sfinxul Bucegilor. Nu-i pot citi nici un fel de emoţie pe chipul ca de piatră.  Privind leul prin geam îmi aduc aminte cum mă învăţa tata-bunu să conturez siluetele felinelor din atlasul zoologic, pe geamul dormitorului. Ce-a trecut timpul! Câţi ani!?

        Repede de tot îmi amitesc de tigru, animalul meu preferat. Dintre toate felinele, pe el îl desenam cel mai greu.

       Dau fuga să-l întâlnesc. Şi-l revăd. Dar nu mai seamănă cu cel pe care îl ştiam din imaginea întipărită pe retină, stând la pândă, gata de atac. Chiar şi prin grilajul de metal rece simt un fior la fel de … rece. Ce atitudine demnă, impunătoare! Emană putere chiar şi când se plimbă, aparent liniştit, pe un teritoriu vast, … de câţiva zeci de metri pătraţi. În urmă cu câţiva ani s-a estimat un număr de aproximativ 3.200 de exemplare. Îl voi revedea pe blog. Offf, cum putem elimina factorul antropogen? Nu putem.

   Nu mai suport. Caut ieşirea, dar mă rătăcesc şi dau nas în nas cu râsul. Cum!? Aici, în captivitate? Au reuşit să-l prindă şi pe el, cel care este atât de scump privirii în sălbăticie încât sunt doar câteva poze cu acest pisoi surprins în habitatul său natural. E extrem de discret. Aici însă apare o umbră. Nu îndăznesc să-l pozez prinzând grilajul în cadru. Ar fi o ofensă la adresa sa. Cumva, reuşesc un zummm … şi ţac!

         Groaznic! Sunt atât de laş încât fug din lumea celor care nu cuvântă. Deja-s confuz. Vreau să intr-un pământ, să dispar. Breşa se iveşte; observ indicatorul şi mă îndrept spre ieşire. Marşul funebru e acompaniat de trilul păsărilor exotice. Dintre atâtea ciripituri îl aud pe Geko piţigâindu-se la mine, „mişcă, mişcă!”. Încerc să-l ignor, dar, la rându-mi sunt neglijat de pelicani. Mă tratează cu tot respectul care ni se cuvine, nouă rasei superioare.

2 comentarii
  1. Doru permalink

    din cate am inteles animalele de la zoo nu au fost impresionate de spectacolul aviatic!
    cel mult de forfota…..

    Apreciază

  2. Ana permalink

    Ce duminica frumoasa am petrecut atunci :))

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: