Skip to content

Agonie și extaz

Iunie 9, 2012

       Un huruit mi-a curmat somnul. O fantă de lumină strecurată printre draperii lumina discret dormitorul. Soarele, dormea și el. Și iar liniște… Brum, brummmm, brrrum! Tractorul se dezmeticea, în dreptul geamului întredeschis, sub atenta supraveghere a fermierului conștiincios. Era 5.40.  Ce țicnit! Într-un târziu, zgomotul se pierde undeva în eter.

       Cu ochii împăienjeniți nimeresc balconul și mă trântesc într-un scaun. Mirosul fânului proaspăt cosit îmi alină puțin suferința. Doar puțin; rufele sunt leoarcă. Încă picură din ele. Iar nu le-am stors. Cu ce mă îmbrac? Off!   

        Între două sandwichuri consult harta. O lacrimă și-a croit drum prin barba deasă, umezindu-mi buza. 110 km și patru cățărări, dintre care trei la peste 1.000 m. Pe a doua am șters-o cu mâneca. „Hai, că-i ultima zi în munți! Mai e putin! Mami…”, și o altă picătură pătează harta.

        Pornesc, atac pasul Grissen, 967 m. Mirosul de levănțică îndulcește puțin înaintarea, iar apatia e știrbită de răcoarea dimineții. Am ochi și pentru peisaj. Până-n vârf bifez satul Hochfilzen, celebru pentru concursul de biatlon pe care-l găzduiește.  Acum, vara, nimic special. Aceeași munți, curățenie, ordine,…liniște.

 

      M-am cam săturat. Nu mai am chef. Iar potopul de întrebări mă copleşeşte: Ce a fost în capul meu? Unde merg? De ce fac asta? Ce rost am? Mă aplec asupra lucrurilor care-mi asigură existenţa, sau mă gândesc la cele care mă fac să trăiesc? Ce-am făcut până acum? Ce voi face? Iubesc? Sunt fericit? … Cine sunt? …

      O singură certitudine. De aproape două săptămâni pedalez bezmetic, singur cuc, şi mă transform într-o maşină. Sufletul m-a părăsit. A rămas doar o carcasă fără viaţă. Pedalez fără să simt durere, iar peisajul îmi pare tern…

     Câteva rafale de vât mă trezesc din letargie. Sunt pe coborâre. Observ doar planul înclinat, căci vântul puternic, frontal, mă contrează. Dar sunt setat, nu simt efortul. O pată de culoare se întrezăreşte. Undeva în dreapta, revăd Kitzsteinhorn, veghind împrejurimile de la înălţimea sa, 3.203.

    Un simplu foc de paie. Sunt la porţile infernului. Încerc să nu cedez mental, îmi fac de lucru printr-un supermarket din Saalfelden. Bun prilej pentru aprovizionare: sandwichuri, nectarine, dulciuri, apă şi iar apă. Cu greu mă despart de răcoarea conferită de instalația de aer condiționat, pornind agale spre canicula miezului zilei. Termometrul a sărit de 30. Nu pot mânca, doar gust dintr-o nectarină și puțin biscuite. Vreau acasă!

    Ce ciudat!, dar pentru câteva clipe mă întorc pe plaiurile mioritice. În stânga se ridică Steinernez Merr, un fel de Piatra Craiului. Schițez un zâmbet, primul al zilei, și urcușul devine mai plăcut.

      Șoseaua șerpuindă mă poartă spre Hintertal, 1.291 m. Prima parte a cățărării m-a făcut să implor divinitatea. Pe o porțiune de câțiva kilometri panta e de 15%!, pieptiș. Greu, greu de tot, ajung în vârf,  mulțumindu-le tuturor prietenilor imaginari întâlniți pe traseu. Aici, sus, timpul s-a oprit. Trebuie să cobor, în câteva sute de metri, la 1.078 m, pentru ca imediat să ajung pe acoperișul zilei, 1.357 m. Sunt în pragul delirului.

    Am blestemat coborârea doar pentru că mă ducea pe fundul văii din care nu aveam scăpare. Peisajul pălea în fața Golgotei. Umbra lui Hochkoning, 2.941 m, îmi întărea ura. ”Se poate ajunge aici in fel și chip! De ce sunt cu bicicleta?”

     Pe lunga și domoala urcare, doar 12% pantă, mi-am reaminti tot ceea ce mi-a marcat existența. Se spune că muribunzii își revăd întreaga viață înainte de sfârșit. Am văzut-o la doar 26 ani.

    După fiecare cot al drumului vedeam vârful ascensiunii, dar era doar o iluzie. Șoseaua urca, urca, probabil spre Porțile Paradisului. Gândul abandonului îmi monopoliza mintea. Am trăit clipe de coșmar! Vorbeam singur, mă rugam Cerului, strigam, țipam, râdeam, gesticulând arborilor… Degradantă imagine. Doream să-i dezamăgesc pe cei care au crezut că voi putea valsa în șaua bicicletei, prieteni, părinți, colegi, sponsori, tuturor. Ce le spun? Să… fie sănătoși! Aveam ochii umezi.

      Tunelul a fost lung, plin de obstacole și primejdii. Cel mai important test de care am avut parte, de când mă știu. Luminița, indicatorul rutier atât de scump vederii, se întrezărea, apărând ca o oază în deșert. Nu-i iluzie! Ultima turnantă e la o aruncătură de băț. Ridicat din șa urnesc bicicleta, brutal, trosnindu-i lanțul. Un moment de rătăcire, dar n-a cedat.  Gonesc spre steagul în carouri, în strânsă competiție cu nici un contracandidat.

      

    Când polonezii și ucrainienii intrau un ultimul an de pregătire al Campionatului European, majoritatea austriecilor erau la servici, italienii se pregăteau de vacanță, fostele atârnau de gâtul altora, mama probabil cumpăra cele necesare unei salate, eu loveam aerul cu pumnii, țopăind de fericire. Din lupta dintre minte și suflet a câștigat inima. Voi termina turul! De aici, o lungă linie dreaptă până la Viena, fara munti de traversat și ultimii 200 km de pedalat pe maulul Dunării.

    Ca o avalanșă, bicicleta se năpustește pe coborârea spre Bischofshofen. E ca o bestie, greu de stăpânit. Diferența de nivel de aproximativ 800 m întinsă de-alungul a 17 km o înghite într-un sfert de oră. N-am reușit să depășesc 80 km/h, acul kilometrajului s-a oprit la doar 77,66. Demență curată! Cu greu m-am păstrat pe carosabil.

     Adăpostit de soare, trăgându-mi sufletul după o coborâre de neuitat, am admirat săriturile a câtorva juniori la lucru pe trambulina de sărituri cu schiurile care găzduiește ultima etapă a Turneului celor patru trambuliune, Paul Ausserleitner. Icari moderni.

     Obosit, dar în culmea fericirii plec spre Golling, punctul final al zilei, pe șoseaua 159. Cei 24 km rămași traversează valea râului Salzach străjuită de Tennengebirge, dreapta, și Hagengebirge. Ignor Castelul Hohenwerfen, îndreptându-mă spre un pat moale și pufos. Nici măcar micuțului canion nu-i dau prea mare atenție. Vreau să zac, să dorm!

    

    Am avut o zi grea de tot, teribilă! Cu toate astea am remarcat o chestiune cu care nu mă voi întâlni curând. Circulând pe un tronson virajat, cu vizibilitate scăzută, am adunat în spatele bicicletei câteva mașini, care au început să mă depășească după patru minute de mers cu câțiva kilometri pe oră, pe sensul opus, fără goarne și alte minuni, chiar fără să primesc priviri tăioase. Așa ceva!

    Oricum, ce a fost mai greu a trecut. Se vede Viena. E după colț.

 

From → Turul Austriei

3 comentarii
  1. Lucian permalink

    Excelenta activitate ! Mi-ar fi placut si mie daca eram mai tanar…:) succes in continuare !

    Apreciază

  2. Dorin permalink

    superb.bravo!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: