Skip to content

Ghiocel şi Nababul

Martie 22, 2012

                         Dragă Alice,

        Recitindu-ţi ultimele rânduri, nu pot să nu remarc femeia din tine, cea care tocmai ai devenit. Puştoaica pe care o ştiam a crescut, s-a maturizat. Cred că are şi alte preocupări… Chiar te rog să-mi trimiţi o poză cu al tău prieten. Una, atât, fără vreun comentariu sau descriere. Vreau să ştiu doar cum arată cel pe care-l voi invidia. Altfel, sunt convins că doar un tip deosebit îţi poate sta alături. 

         Bag de seamă că postul pe care îl ocupi acum în cadrul companiei îţi oferă mai mult timp liber. Şi ce frumos ţi-l petreci!  Berlin, Amsterdam, Roma, Valea Loarei şi coasta dalmată, toate văzute în doar câteva luni! Uau!  Pot spune că ai devenit un mini globetrotter. Am savurat fiecare rând pe care l-ai scris. Să mor de râs, nu alta, citindu-ţi păţania din Viena! Ştiu, n-a fost prea plăcut. Parcă te văd fugind după trăsură, gesticulând, strigându-l pe birjar, pe el, căscatul care tocmai îţi urcase rucsacul în atelaj, confundându-l cu al clienţilor săi. Îţi spun, şi acum amintindu-mi, mă tăvălesc de râs! 

         Coasta dalmată a devenit material didactic. Mi-ai oferit, pe lângă dor de ducă, informaţii preţioase, de mare ajutor pentru excursia de la sfârşitul verii. Voi vedea şi eu perla croată a Adriaticii, dar din şaua bicicletei. Abia aştept!

          Povestirea de pe Valea Loarei mi-a amintit de ultimul sfârşit de săptămână petrecut împreună. Tre`să-ţi aminteşti! Valea Prahovei. O poţi uita? O Doamne, câte mi-ai mai reproşat!? Că-i înghesuită, foarte aglomerată, nu oferă mai nimic în afara drumeţiilor montane şi schi, iar lista poate continua. E, acum mi-am făcut temele… 

           Că tot au apărut ghioceii, m-am dezmorţit şi eu. Sâmbăta trecută m-am suit în maşină şi nu m-am oprit până la Câmpina, în faţa Casei Memoriale Nicolae Grigorescu. Dacă pana de curent din urmă cu trei ani ne-a privat de bogăţiile muzeului, iată că acum am avut mai mult noroc. Chiar de la intrare  m-a surprins aerul cald al locului. În hol, sub scără, e amenajat un colţ cu obiectele achiziţionate de maestru în Istambul. Am remarcat veşmintele şi narghileaua. În dreapta, camera de zi, locul în care pictorul îşi primea prietenii: Alexandru Vlahuţă, Barbu Ştefănescu Delavrancea şi George Coşbuc. Cât de mic m-am simţit! Atelierul în schimb, m-a copleşit. Încăperea găzduieşte multe „Care cu boi”, Autoportret, Ciobănaş cu turma. L-am văzut şi pe Ghiocel, boul care l-a inspirat pe artist. De fapt, a fost cele mai bun prieten al său.  Au urmat, pe rând, biblioteca şi dormitorul artistului. Ce să-ţi spun? Atmosfera m-a învăluit mult timp şi după ce am părăsit muzeul.

            Ignor  Castelul Iuliei Haşdeu. N-am mai oprit. Îl văzusem. Aşa că m-am îndreptat spre staţiuni. Am ajuns în Sinaia exact la timp pentru masa de prânz. Auzisem de un local bun, o tavernă, cam aşa ceva, dar nu-i ştiu numele, îmi scapă. Oricum s-ar numi, restaurantul e drăguţ. Şi mâncarea e bună, gustoasă, dar servită în cantităţi enorme. Ce festin! Cum să dau gata o porţie? M-am ghiftuit doar cu o jumătate. Aşa ceva s-a mai întâmplat doar în Toscana, cu bistecca alla fiorentina. Bine că maşina a fost la „scară”, pe jos nu mai puteam merge.   

             Că tot făceau romanii o mie de paşi după ce mâncau, i-am făcut şi eu. Cred că au fost mai mulţi, dar mai mici. Nu prin Bucegi; prin Castelul Cantacuzino. Crede-mă, o bijuterie! Concurează cu cele din pozele pe care mi le-ai trimis. Cărămidă şi piatră, desăvârşite  în cel mai pur stil neo-românesc. Decorţiunile dau interiorului o ambianţă romantică. Vitraliile, marmura, balustradele din fier forjat, şemineurile din piatră albă, picturile înfăţişând Cantacuzinii, prezintă castelul într-un aer rafinat. Construcţia a realizat-o Grigore Cerchez la cererea Nababului, prinţul Gheorghe Grigore Cantacuzino. Îţi vine să crezi? Toată această bogăţie s-a păstrat şi după 1948. De atunci şi până-n urmă cu câţiva ani edificiul a funcţionat ca sanatoriu.

              Să-ţi spun şi de Muzeul Cinegetic din Posada? Nu te încrunta. Alice, noi putem vedea exemplare din speciile expuse la muzeu, în habitatul lor. În schimb, voi occidentalii hrăniţi marmote şi cam atât. Sunt puţin şi rău cei drept, să nu cumva să crezi că m-am schimbat.

               Am multe să-ţi povestesc, a trecut ceva vreme…, dar nu mai e timp. Dacă la vară mă vizitezi, vino singură. Chiar trebui să o faci, nu ştiu cum poţi rezista fără mine. Hai, şi-ţi promit că vei vedea Valea Prahovei altfel. Dar asta, după ce te plimb pe Vlea Vaserului cu mocăniţă şi „ne facem de cap” în deltă. Da, te tachinez. Acelaşi puşti …

                          Te îmbrăţişez, Adi

             

      Undeva, cândva               

3 comentarii
  1. Adriana Pop permalink

    Multi au plecat de langa noi mult prea devreme… sau au plecat deoarece era timpul lor…. Daca ne uitam la cer, ne place sa ne gandim ca ne privesc de acolo de sus… De multe ori ii pomenim dimineata… noaptea… atunci cand privim stelele… o data … o melodie… un parfum….

    Apreciază

  2. Laura permalink

    Foarte frumos…chiar azi am trecut pe acolo si mi-am amintit si eu 🙂

    Apreciază

  3. Biby permalink

    Frumos… mai mult nu stiu sau nu pot sa zic!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: