Skip to content

Un vis devenit realitate

Martie 7, 2012

  

     Aceasta-i imaginea pe care o văd încă din gimnaziu. O dată pe an, la 4 ianuarie, cu ocazia desfăşurări celei de-a treia etape a Turneului celor patru trambuline, celebrul concurs de sărituri cu schiurile de la cumpăna dintre ani. Timp de aproximativ două ore eram la mila regizorului transmisiunii sportive, în aşteptarea cadrului, acea imagine care mă făcea să visez cu ochii deschişi. „Ce e în sufletul săritorilor înaintea saltului?, mă întrebam obsesiv. „Când voi fi mare voi urca şi eu în vârf!”

     Mă trezesc odihnit, în ciuda îngrijorărilor de ieri seară. Şi foarte entuziasmat. „Cum să plec spre casă? Merg la Innsbruck”, îmi spun. „De mic visez la Bergisel Schanze”, şi pornesc spre oraşul pe care mi-l imaginam ca fiind locul potrivit pentru a vizita muzee dimineaţa, drumeţii montane după-amiaza, iar seara, da, să o petrec într-un bar.  

    Şoseaua îmi oferă o perspectivă minunată asupra oraşului, a trambulinei şi Stubaier Alpen în stânga, căci în dreapta îmi ţineau umbră crestele Karwendel.

    Doar câteva pedale până-n Altstadt, gazda celor mai importante atracţii turistice. Am legat bicicleta sub o arcadă şi am consultat busola. Evident indica nordul. Perfect pentru a mă îndrepta spre capătul nordic al Herzog Friedrich Strasse. Aici am admirat Golldnes Dachl (Acoperişul de Aur). Ciudată denumire, căci ţiglele sunt din cupru. Acoperişul a fost construit în 1490 pentru a acoperi balconul din care membrii Curţii Imperiale admirau piața întinsă dedesupt. Balconul pare decorat cu basoreliefuri reprezentând dansatoare evoluând în fața împăratului Maximilian. Privindu-l, mi-am imaginat în locul acoperişului o streaşină priponită de masivul înălțat în spate, îcărunțit înainte de vreme din cauza milioanelor de blitzuri. Ar fi fost mai inspirat arhitectul.

  

   Lângă, o serie de clădiri gotice conferă distincție capătului străzii. Fac însă notă discordantă de restul, majoritatea fiind în umbra Helblinghaus, aceasta părând glazurată. Vis a vis se înalță Stadtturn, construit în secolul XV, turnul în care am urcat pentru a gusta cireașa de pe tort, panorama.

    Am revenit repede cu picioarele pe pământ, moment în care am rătăcit pe străduțele cochete spre Maria Theresia Strasse, părăsind orașul vechi. Artera lungă taie o serie de străzi aglomerate din centru, împânzite de cafenele și restaurante. O coadă lungă mi-a atras atenția în drum spre principala atracție a acestei pietonale. Nu se oferea nimic gratuit, era doar o gelaterie. Instantaneu, vitrina devenise principala atracție. Mi-am lipit fața de geam, salivând tăvile imense, pline cu înghețată de căpșuni, fructe de pădure, mandarine, fistic, iaurt, ananas, vanilie, cocos, ciocolată, banane, kiwi, pepene galben, amarena, mamă-mia!, câte și mai câte… Am plecat, zâmbind larg cornetului pe care au fost așezate cu mare grijă cicnci cupe mari cât roata carului.

     Un sfert de oră am şezut, țintuit locului, înfulecând. Răcoarea desertului era dublată de perdeaua vaporilor fini de apă, purtați de adierea vântului. Stam pe bordura unei fântâni arteziene admirând Annasaule, o coloană ridicată în memoria victoriei asupra bavarezilor, reprezentând-o pe Sf. Ana. Cei doi britanici de lăngă mine o priveau şi ei, spunând despre monument că este cea mai mare atractie a Maria Theresia Strasse. Cât se poate de adevărat, dar cred că o atracţie mai mare este … combinaţia edificiu-munte.

   Hoinărind pe străzile desprinse parcă din poveşti am vizitat Domkirche, secol XVIII, edificiu care nu iese în evidenţă. Poate doar Madona cu Pruncul, pictură care se află în altarul principal.

   Dar cel mai frumos mi s-a părut printre oameni. Pulsul străzii. Nimic nu-i mai frumos decât să te plimbi printre citadini şi turişti. Se disting uşor unii de ceilalţi. Turişti flutură aparate foto care mai de care, roiesc pe aleile centrale în cautarea unui suvenir şi sunt foarte gălăgioşi. Celilalţi, băştinaşii, sunt mai reţinuţi, preocupaţi de probleme cotidiene (care ar fi?), mai discreţi. Pe ei i-am întâlnit la periferia centrului istoric, pe străzi mai puţin bătute de gură-cască, în locurile mai frumoase.

   Oficiile de turim abundă. Astfel, nu mi-a fost greu să găsesc un bilet combinat, la un preţ foarte avantajos, care-mi facilita accesul la Hofkirche, Volkskunstmuseum, Landsmuseum, Zeughaus (fostul Arsenal Imperial), iar ultimul îmi scapă. Timpul mi-a permis doar vizitarea Volkskunstmuseum (Muzeul Tirolez de Folclor) şi Hofkirche.

    Muzeul e interesant, merită vizitat, dar nu când ai la dispoziţie doar o zi pentru întregul Innsbruck. Sunt expuse costume tradiţionale tiroleze şi foarte multe piese tradiţionale realizate din lemn. Un plus pentru cele două săli dedicate scenelor Naşterii lui Isus.

    Mult mai interesantă este Hofkirche. Exteriorul e banal, dar interiorul găzduieşte cel mai important monument al oraşului, cenotaful împăratului Maximilian.    

 

    Chiar dacă efectul este puţin diminuat de faptul că împăratul nu este înmormântat aici, vizita merită toţi banii datorită efectelor speciale hi tech cu ajutorul cărora este prezentată viaţa împăratului.

     Mai sunt în listă câteva obiective pe care mi-aş fi dorit să le vizitez. Poate cu altă ocazie. Acum mor de nerăbdare să urc pe Bergisel Schanze. Ajung repede la marginea oraşului, la poalele dealului pe care se înalţă turnul trambulinei.

    Biletul de intrare nu-i deloc ieftin, dar ce contează! Visul a devenit realitate. Până la masa trambulinei, zona desprinderii săritorilor, am urca cu un fel de funicular. De aici am senzaţia că sportivii  sar în oraş, poate peste, undeva în neant. Stau pe margine, simplu privitor, şi tot am un gol în stomac. 

   

    Ce noroc?! Sunt antrenamente! Am ocazia să văd în exerciţiu un săritor. Şi acesta porneşte pe zona de elan, accelerând într-o clipă. Îmi ţin respiraţi, uit de aparatul foto. Cumva, mă dezmeticesc înainte ca acest icar să se desprindă şi dintr-o mişcare focalizez … clanc, un cadru pentru eternitate. Deja plutea. E unul dintre puţinii care pot zbura, chiar dacă pentru câteva secunde, fără ajutorul unui mijloc tehnic de propulsie. Aterizarea e sigură, cel puţin acum. Urmează aplauzele celor câtorva spectatori. Sportivul continua să sară, în ciuda operaţiei pe care a suferit-o la coloană. 

    Liftul urcă rapid, ajung în vârf. Panorama e electrizantă. Privirea cuprinde tot oraşul, munţii, şi mai departe … dau frâu liber imaginaţiei. Sunt în locul camerei de filmat, cea care-mi aducea în casă ceea ce văd de la faţa locului.

    Cu greu mă las dus. Acum visez la o zi de 4 ianuarie, când voi fi unul din miile de spectatori ai etapei de sărituri din cadrul prestigiosului turneu.

   

    Las în urmă stadionul Bergisel şi mă îndrept spre Olimpia Bobbahn, în Igls. Vreau să o văd şi pe asta. Locaţia e nelipsită din calendarul copetiţiilor de bob şi sanie. Între Innsbruck şi Igls sunt doar câţiva kilometri, de urcuş. Şi ce pantă medi!e, 11%. Parcă azi aveam pauză. Off!. Urcarea e pronunţată încă din primii metri. Minunat. Măcar de-ar fi fost doar problema asta, dar nu, mi s-a terminat şi apa. Soarele dogorea, eu mă uscam, iar urcuşul nu contenea. Mare noroc am avut zărind o terasă şi cişmeaua pentru care fusese amenajată, undeva la marginea drumului. Mă revigorasem, deja aveam alt randament.

     Iglsul nu e cu nimic special. Seamănă cu majoritate aşezărilor montane prin care am trecut în ultimile zile. Un alt sat de munte ipecabil, începând cu poziţionarea sa şi terminând cu aspectul estetic. Ireproşabil. Mi-am dat sufletul pe nişte versanţi pentru a vedea pista de bob, la care am ajuns după alţi doi kilometri pedalaţi print-o pădure. Dacă ştiam nu urcam. Ar fi trebuit să bănuiesc că nu poate fi construită în centrul satului, ci pe vreun coclau.

    Astă dată n-am mai fost aşa norocos ca mai devreme. Am ajuns la un sfert de oră după ce s-au terminat antrenamentele. Păcat. Nu mai spun că mâine pot coborî într-un bob, evident în spatele pilotului, în schimbul a aproximativ 50 euro. Poate încerc în acea zi de 4 ianuarie. 

    Un oftat; şi stânga împrejur. Din Italia, printre munţi, venea potopul. Şi se grăbea. Lafal şi eu. În câteva minute am ajuns în Innsbruck, având parte de cea mai rapidă coborâre a carierei. Fără greutatea bagajelor am îndrăznit şi am reuşit, pentru scurt timp, să trec kilometrajul de pragul celor 70 km/h. Aşa ceva?! Zburam.

    Primele picături, de ploaie, m-au prins când am atins clanţa porţii pensiunii. Sunt salvat! Celelate picături, de transpiraţie, au fost din abundenţă, tot drumul până acasă. Ce zi! Sunt mai obosit după o pauză decât în urma unei zile obişnuite, de pedalat zeci de kilometri.

     După un duş rece scurt a urmat odihna. O plăcere! Savuram berea, întins fiind în şezlongul din balconul camerei, privind dezlănţuirea naturii. Arborii îşi plecau coroanele în faţa forţei vântului, iar ploaia deasă ascundea privirii falnicii munţi care, până nu de mult, mă înconjurau. Dispăruseră.  

    E timpul să completez jurnalul. „… Doar câteva ore; suficiente pentru a fi impresionat. Innsbruckul e mai mult decât mi-am imaginat. E colorat, e vesel. Amplasarea, oportunităţile de petrecere a timpului liber, oamenii, viaţa culturală şi artistică, curăţenia, ordinea şi disciplina, toate acestea fac din capitala Tirolului oraşul în care îmi doresc să trăiesc.”

     Şi mai am vise… 

 

From → Turul Austriei

2 comentarii
  1. eliza permalink

    Minunat! Cuvintele sunt de prisos !

    Apreciază

  2. Laura permalink

    E bine ca mai ai vise pentru ca uneori (alea care iti sunt de folos) se si implinesc.
    Mi sa intamplat si mie 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: