Skip to content

La liman

Martie 1, 2012

    Cu aceeaşi vitalitate de peste zi cascada vuia şi la prima oră a dimineţii. Nu se odihnise. Zi şi noapte e alimentată de sursa vieţii, dând la rândul ei mai departe şi nouă celorlaţi energia pentru a trăi. O invidiez. Mi-ar plăcea să nu pierd timpul odihnindu-mă.

   „La masa!”, răsună îndemnul aproape românesc, cu un puternic accent german. Surprins şi foarte curios cobor în grabă treptele spre micuţa sală de la parter. Poate-i vreun conaţional. Surpriza a fost şi mai mare. Gazda foarte drăguţă mă striga, dându-mi deşteptarea. „Stiţi română?”, o întreb suspicios. „Am o prietănă în Timişoara, ne vizităm foarte des. Îngân câteceva”, răspunde femeia trecută bine de a doua tinereţe. Ştie că tre`să ajung azi la Innsbruck şi nu am vreme de pierdut. Şi-a îndreptat toată atenţia spre mine. Am savurat o mâncare excelentă, un mic dejun sehr gut für den radsport, pregătit separat de restul mâncării celorlaţi musafiri. Parcă-l pregătise mama.

     Ceasul bate ora zece, e timpul să plec. După un rămas bun ca-n filme – eu mă îndepărtez agale, iar gazda îmi face cu mâna din pragul uşii – pornesc spre Innsbruck via Gerlospass şi Zillertal. Doar 96 km mă despart de capitala Tirolului şi binemeritata pauză. Dar până atunci trebuie să înfrunt căldura toridă pe pantele înfiorătoare ale Gerlospass.

     Deja e foarte cald. Probabil sus în vârful trecătorii va fi plăcut, răcoare. Ajung totuşi la 1.628 m altitudine, cel mai înalt punct al turului. Mai am doar 5,7 km şi o diferenţă de nivel de 600 m. Încerc să mă îmbărbătez, dar nu-mi iese. Îmi voi da sufletul pe aceste pante. Avanti!

  

   Canicula alunga puţinii trecători probabil la baza cascadei. Pe şosea doar câţiva temerari şi ei pe bicicletă. Drumul suia, virajele veneau unul după altul, tot mai abrupte. Nici vorbă de umbră, doar un soare arzător. Pedalam încet, ridicat din şa. Înaintam agale.  Picături de transpiraţie poposeau pe pleoape, ondulând formele, voalând chiar şi traseul drumului. Asfaltul fierbinte se topea şi curgea sub cauciucuri, iar eu mă coceam. „Nu ştiu de ce trebuie să îndur acest calvar”.

   În vârf am ajuns aproape târându-mă. Cele mai grele pedale din câte am dat au fost pe aceste pante. Teribil! Simţeam că trebuie să închei ziua aici, în creierul muntelui. Minute bune am gâfâit sub câţiva brazi, golind un întreg bidon cu apă. Îmi revin, deja e mai bine. Schiţez şi un zâmbet scurt  în colţul gurii, probabil din cauza coborârii. Iha!

   Opresc în dreptul caselor de taxat, întrebând într-o germană aproximativă care-i tariful pentru biciclişti.  Casierul mă miroase şi-mi răspunde zâmbind, într-o engleză perfectă. „Only cars and motorcycles must pay for Gerlos Alpenstrasse. Have fun”, şi-mi ridică bariera. De aici a început o coborâre despre care credeam că se va opri la Innsbruck. Dar nu, n-a fost deloc atât de generoasă. După doi kilometri începe un alt urcuş. Eram consternat. Nu mi se poate întâmăpla aşa ceva. În ritmul astă ajung pe acoperişul lumii. Da de unde?, e doar pragul spre Tirol. Dar ce pasaj! Natura a fost darnică, bucurându-mă. Splendid! A nu, nu eu, peisajul.

   Şontâc, şontâc reuşes şi acum. De aici doar vale până la Zell am Ziller. Şi ce-a urmat! Coborârea vieţii! 25 km la viteză maximă, sau pe-aproape. Ace de păr, viraje largi, linii drepte lungi, toate doar pentru mine. Rar câte o maşină. Din cînd în când, doar la curbele foarte periculoase, strânse, acul kilometrajului cobora  sub 50 km/h. Hormonii pompau adrenalină, eram extaziat. Vreau mai mult, şi mai mult, dar totuşi … îngeraşul, şezând pe umărul drept, îmi spunea s-o las mai moale. Of… conştiinţa! Poate-i mai bine aşa. Frânele scârţâiau iar ghidonul trepida. Mda, trebuie să ajung acasă … întreg. Oricum, savuros…

   Toată nebunia se termină brusc la Zell, o micuţă staţiune pe malul râului Ziller. Rătăcesc puţin pe străţile localităţii. Pierdusem indicatoarele către radweg, acea limbă de asfalt sau macadam dedicată exclusiv bicicliştilor.  Karl, un ciclist binevoitor, se oferă să mă însoţească până la ieşirea din localitate.

– De fapt, te conduc până la Stumm.

– Mulţumesc, drăguţ din parte dumneavoastră. Numa`că vă voi încetini.

– Nu-ţi fă griji. Dacă vrei să ieşi din Zell trebuie să nu mă pierzi. A, mă cheamă Karl.

   Şi dus a fost. Avea o cursieră. Nemaipomenită bicicletă. Pentru a ţine pasul cu omu` m-am întrebuinţat considerabil.

 – Bine-ai venit în Zillertal! De aici şi până la confluenţa râurilor Ziller şi Inn, mărginită de versanţii Alpilor Zillertaler, se întinde cea mai celebră vale din Austria. Pari pasionat de out door. (râde) 

 – Apropo, sunt Alex. Îmi pare bine! Ă, da, nu pot sta prea mult în casă. Bag de seamă că nici tu. 

 – Îmi place să ies, mai ales că sunt foarte multe trasee pe care le pot parcurge fără a fi nevoit să repet acelaşi rute foarte des. Ăsta-i un lucru bun. Pe tine ce te aduce aici?

 – Păi, …

– Bravo tinere, felicitări! Te înţeleg perfect. Eu merg cu bicicleta de 45 de ani, aveam vreo 12 când m-am suit prima oară pe şa, iar de atunci nu m-am mai dat jos. Fac trei ieşiri săptămânale pe şosea, minim 120 km şi o ieşire-două pe munte. Am o bicicletă şi pentru cărările muntilor.

    Să cad de pe bicicletă nu alta! Nu-mi revin. Omul ăsta are 57 ani şi arată de 35! Când voi fi şi eu la vârsta dânsului, dacă voi mai fi, probabil voi străbate alte alei, cele ale parcurilor, cu mâinile încleştate deasupra şezutului.   

–  Uau!, mă mir continuând dialogul. Eşti un sportiv desăvârşit.

– Semăn cu majoritatea celor care-mi sunt de-o seamă. Şi câteva excepţi, nişte tineri. Noi cei născuţi aici suntem binecuvântaţi. Acest colţ de paradis ne oferă totul. Din decembrie până-n aprilie nu avem timp să respirăm. Turiştii vin valuri. Ei sunt cei de pe urma cărora trăim. E minunat! După luni de hibernare (zâmbeşte) înflorim, cum altfel decât făcând sport: ciclism, drumeţii montane, zbor cu parapanta, înot, rafting şi escaladă în canion, alpinism,  tenis şi caiac-canoe. Sunt doar câteva care-mi vin în minte. Nu uita, cel mai important sport practicat în Zillertal, în toată Austria, schiul. Priveşte-n jur. Munţii sunt înţesaţi de pârtii şi trasee montane. Pe aceste pante funcţionează peste 180 de instalaţii pe cablu. Aici schiul se învaţă din fragedă pruncie, vârsta de la care se poate participa la concursuri fiind de doar 6 ani. Mai jos puţin, pe dreapta, locuieşte Stefan Eberharter. Dacă nu eşti fan al schiului alpin, atunci să ştii că Stefan este …

– Câştigîtor al cupei mondiale şi multiplu campion olimpic şi mondial.

   Ascultându-l pe Karl timpul a trecut pe nesimţite. Povestea frumos, aşa cum cred că a trăit, din suflet. Dar cu un regret. Acelă că tinerii nu mai sunt preocupaţi de mediul înconjurător şi tot ce oferă natura. Ei, tinerii, se regăsesc tot mai mult în viaţa virtuală, crescând într-un mediu nociv. 

   Ne-am despărţit, fiecare cu drumul său. Cei câţiva kilometri până la  Jenbach, la confluenţa râurilor, i-am pedalat biciuit fiind de un vânt tăios, din faţă. Înaintam cu viteza melcului. Dar nu conta. Îmi roteam privirea de jur împrejur savurând pantele prabuşite parcă în acest lighean al văii. Doar pufăitul unui tren cu aburi, o mocăniţă, mi-a distras atenţia. Parcă eram Alice în Ţara Minunilor.

    Doar 36 km până în capitala Tiroului. Urmez şoseaua 171 străjuită de Masivul Karwendel, dreapta, şi Tuxer Alpen, vis-a-vis. Piscurile semeţe de peste 2.300 m mă claustrează. Doar Inn-ul cu al său curs lin îmi ţine companie, susurând din când în când, acolo unde natura i-a pus în cale mici obstacole.  Pedalez de o săptămână printre şi peste munţi, iar aceştia nu contenesc. Sunt minunaţi. Îmi doresc să-i duc acasă, montaniarzilor, tuturor, dar … doar cu aparatul foto.

    Am timp de doar câteva cadre. Patru ciclişti trec pe lângă mine ca trenul. Par cicloturişti. Unde se grăbesc? După ei! Îi ajung greu, dar prind trena ultimului. Asta da viaţă în şa!. Eforul e mic, incomparabil cu cel pe care-l depun fiind singur. Doar ei se succed la conducere, eu chiulesc, mă odihnesc. Ritmul e excelent. Înaintez cu o medie de 35 km/h,  lin, auzind doar şuieratul vântului. O plăcere. Astfel pot pedala 200 km în fiecare zi. Da, dar în acest ritm pierd esenţialul, frumuseţea. Am parcurs câţiva kilometri în compania lor, până la Hall.

     Angrenat în micul grup n-am acordat atenţie localităţii Wattens, lumea Swarovski. Aici se realizează de multă vreme echipament optic de cea mai bună calitate, dar şi figurine.  Ce naiv! Credeam că lumea Swarovski e în Bucureşti.

  Hall-ul mi-a atras în schimb atenţia. Le-am urat celor patru temerari asfalt uscat şi am cotit dreapta spre Altstadt. Clădiri foarte frumoase din Evul Mediu târziu, flancau străduţele care mă purtau spre piaţa centrală. Aşezarea e tare liniştită. Centrul are un farmec dat de o oarecare neglijenţă, aceasta atrăgând după sine ruina. Atmosferă de vacanţă la tot pasul, accentuată de multitudinea teraselor, puburilor şi cafenelelor răspândite în labirintul străzilor.

   Las oraşelul în urmă, lafel şi câteva firmituri pe un colţ de masă. Sorbind supa, m-am hotărât să înnoptez în satul Rum, următoare aşezare. Sunt mult prea obosit pentru a mai înainta. Picioarele refuză să mai presteze. Gândul că mâine-i pauză mă copleşeşte. O zi întreagă în care mă odihnesc! Pare ireal. Nu pot depăşi momentul. N-am alternativă, cedez. Optez pentru o pensiune cocoţată pe-o colină, la 4 km de Innsbruck. Încântătoare locaţie. Din balcon mă răsfăţ admirând Hafelekarspitze. Masivul îmi aminteşte de Piatra Craiului, visul…

     Tunetul mă sperie şi tresar; adormisem. O rafală de vânt dărâmă paharul de pe masă, iar uşa balconului se izbeşte cu putere. Încerc să mă ridic din şezlong, dar nu reuşesc. Corpul se lasă greu, nu-l pot urni. Sunt ud leoarcă şi râd în hohote. „Mâine merg acasă. Mâine merg acasă!”. 

From → Turul Austriei

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: