Skip to content

Andante

Februarie 21, 2012

    M-am trezit brusc, dintr-un coşmar. Arătări hidoase mă urmăreau pentru a mă ucide, iar eu goneam bezmetic pe versanţii munţilor, prin ploaie şi frig. Totul s-a sfârşit într-un abis. Beh, cumplit! E clar, n-am început ziua cu dreptul. Mai mult, hainele spălate ieri nu se uscaseră. Apăsat de gânduri, nu am stors rufele. Doar tricourile, sintetice fiind, s-au zvântat niţel. În schimb şosetele erau leoarcă. Nu m-a putut ajuta nici măcar uscătorul Marthei. Şi ca tacâmul să fie complet, vremea era mohorâtă. Termometru` arăta câteva grade peste zero, iar plafonul norilor aşternut puţin mai sus decât acoperişul casei. Ehe, s-a dus şi Kitzsteinhorn. Ce puteam vedea din vârf?

     Am îndulcit puţin amarul dimineţii ghiftuindu-mă cu dulceaţă. De fapt, căzusem în cealalată extremă. Mâncasem toată dulceaţa de zmeură. Ceva de vis! Sper să nu mi se facă rău. Îngrijorat puţin, mă întind pentru câteva minute, la siestă. „Ce aş merge cu trenul! Măcar un pic.” Şi am aţipit. Tresar, sărind în capul oaselor. Cât e ceasul? Tre` să plec! „Linişteşte-te, ai moţăit câteva minute”, spuse frau Martha amuzată.

     După toaletarea bicicletei mi-am aranjat bagajul. Vreun kilogram reprezintă doar scule şi piese de rezervă: trusă multi-funcţională de chei şi imbusuri, două camere de rezervă, leviere, pompă, petice, spray pentru lanţ, o cârpă, o pereche de saboţi de frână, un cablu, două leduri şi două bucăţi de cauciuc. Încă n-am avut nevoie de ele. Dar cine ştie? Nu le pot arunca. Am împachetat, mi-am prins şosetele pe izoprem şi m-am urnit.

     Azi nu am prea mult de mers, doar vreo 50 km până la Krimml. Localitatea e celebră datorită Krimmler Waserfalle, aici aflându-se cascada cu cea mai mare cădere de apă din Europa. Dar până acolo trebuie să înfrunt vântul şi temperatura scăzută. Cu toate că eram bine echipat: încălzitoare de picioare, pantaloni, bluză matlasată, geacă, windstopper şi fes, tot nu mă simţeam prea confortabil. Mi-ar fi trebuit o căciulă şi mănuşi cu degete lungi. Brrr!

    Până la Mittersill nu m-am putut bucura de frumuseţea peisajului, norii fiind prea jos, iar vârfurile semeţe se pierdeau dincolo de ei. Dar a trecut şi bucata asta pe nesimţite; iată-mă în principalul centru turistic din regiunea Pinzgau. Chiar important, fiind un punct de plecare spre Kitzbuhel, în nord, prin Pasul Thurn. La sud se pot traversa Venedigergruppe, spre Lienz. În sud poate ajung cu altă ocazie, pentru Kitzbuhel mai am de aşteptat câteva zile, aşa că pornesc spre vest, înainte, către Innsbruck prin Gerlospass via Krimmler Wasserfalle.

    Continui drumul pe valea râului Salzah prin fertilul Pinzgau. Şi aici, ca mai peste tot în Austria, e paradisul schiorilor. Valea e înţesată de pârtii şi instalaţii pe cablu. Chiar mi-ar prinde bine câteva zile pe aceste meleaguri, în sezonul hibernal. N-am mai schiat de trei ani. Oare mai ştiu?

    Parcă şi cerul s-a mai limpezit, dezvelind de o parte şi de alta a văii culmile Venediger şi Kitzbuheler Alpe. Lafel ca damele misterioase, cum altfel decât cele mai frumoase, norii dezgoleau câte puţin: un pisc, o culme, ceva greu de atins, aidoma unei copase delicate, pure, … unui sân. Atât de frumos încât, pentru a surprinde goliciunea, trebuie să fiu pe fază, gata de senzaţii tari . Opresc prea des pentru poze, ceea ce mă scoate din minţi şi din ritm. Dar pentru a savura e nevoie de răbdare. Exact aşa cum … spuneam. Dau şi eu jos de pe mine, deja-i cam cald.

  Ăsta-i doar preludiul, urmează… După aproape 50 km pedalaţi de la poalele Kitzsteinhorn, am hotărât să rămân în Krimml peste noapte. Sunt pe cale să văd cea mai mare atracţie din această parte a Austriei şi îi voi acorda atenţia cuvenită. Vreau să urc cât mai sus pe drumul care trece pe lângă porţiunile importante ale căderii de apă, poate chiar până la izvoarele apelor, în Krimmertal. Sper să am şi timp pentru asta.

   Spre deosebire de urcarea pe Goldeck, aici am parte de o micuţă parcare pentru biciclete, undeva lângă casele de bilete. Trec lanţul printre spiţele roţii faţă, cadru, roată spate şi gard, îmi arunc geaca pe umăr, băscuţa pe creştet, aparatul la gât, un sandwich în buzunar, cheia în borsetă şi pornesc sprea case. În ciuda aglomeraţiei, nu-i coadă. Foarte amabilă, casieriţa îmi primeşte borseta si zâmbindu-mi larg îmi urează drumeţie plăcută. „Danke” şi-i fac cu ochiul. Arunc o privire peste orar şi pornesc pe un drum, spuneau câţiva turişti „four kilometers steep slope”. Oho, e ceva!

   Citesc câteva informaţii despre cascadă şi apuc pe drumul în pantă, pe alocuri atât de accentuată încât, pentru a putea urca, au fost amenajate trepte. După primii paşi mi-am dat seama că intru pe un tărâm fermecat. Apele se prăvălesc peste munte, perdeaua de spumă acoperind pădurile verzi de conifere, oferind un adevărat regal natural. Spectaculos! Zgomotul e puternic, lăsând senzaţia că se dizlocă muntele.

   Cascada este împărţită în trei porţiuni, cea de la bază, mijlocul şi căderea superioară. Obererfall, căderea cea mai mare, 145 m, pare şi cea mai spectaculoasă, dar în acelaşi timp înfricoşătoare. Pe toată lungimea traseului, din loc în loc, sunt amenajate amvoane, puncte din care se poate admira priveliştea. Dar cum totul se plăteşte, acest monument al naturii nu poate face rabat. Cu cât mai aproape, cu atât mai ud, chiar ciuciulete. Cât de evident poate fi? Oare mă pot uda aflându-mă în apropierea unei căderi de apă? Ei da, culmea, se poate! Păi şi atunci de ce nu mi-am luat pelerina din bagaj? Sau un şerveţel? Nu de alta, dar şi obiectivul camerei foto ar fi avut nevoie. Chiar şi aşa, având parte de aceste, să le spun inconveniente, mi-ar trebui mai multe mii de cuvinte.  Klavier, weich und light…

   

   …”Mama-mia, se termină programul, se închid casele! Cheia, cardul, borseta! Cât? Doar 20 min? Atât. Ce am urcat în aproape două ore trebuie să cobor în câteva minute. Am înfăşutat aparatul cumva peste umăr, mi-am legat şiretul şi am început coborârea într-o goană nebună. Tăiam serpentinele, în ciuda indicatoarelor care interziceau păşitul în afara cărărilor marcate. Ce fuleu! Puteam concura cu oricine, aş fi câştigat lejer. Doar ameţiţii, turiştii, ei mă incomodau. Evident nu înţelegeau ce se întâmplă, ce caută un bezmetic într-un asemenea loc.” Off, acum chiar dorm pe stradă. Pârtieee!” Inima-mi sărea din piept, pulsul creştea, doar picioarele mă purtau fără a resimţi efortul. Şi am reuşit! Exact ca-n filmele cu final fericit. Am ajuns la timp pentru a recupera borseta, totul. Un sfert de oră mi-am tras sufletul, lăţit pe o băncuţă. Daca mai întârziam puţin, foarte probabil ca această bancă să-mi fi fost şi pat. Pff, la limită!

      Sunt atât de obosit, parcă am pedalat fără opire de la Viena. Pornesc prin sat în căutarea unei gazde, slalomând printre zecile de turişti. Evit centrul, îndreptându-mă spre periferie. Trebuie să mă încadrez în buget. O jumătate de oră am bătut din poartă în poartă, dar nimic. Ba prea scump, ori baie pe palier, sau lipsa frühstückului. Mai am de explorat zona de coastă a satului, mai puţi accesibilă nemotorizaţilor. Drumul e cumplit de abrupt. Dar azi sunt un norocos. Nu urc prea mult şi găsesc o pensiune micuţă, cochetă.  Exact ce-mi trebuie: preţ bun, mic deju inclus şi baie în cameră.

      După ce mă cazez – trântesc bicicleta prin garaj şi arunc geanta pe pat – cobor într-un fel de curte. Se pare că aici, spre deosebire de ceea ce sunt obişnuit să văd, casa lor e şi a mea. Întradevăr, mă simt aproape ca acasă. Comand o halbă cu bere, îmi desfăşor harta ocupând toată masa şi analizez restul traseului. Tresar auzind trosnete, bubuituri, zarvă mare. Zece presşcolari tocmai şi-au terminat tura cicilistă pe coclaurile din împrejurimi şi, credeam eu, se vor potoli repede, fiind extenuaţi. Dar nu, nici vorbă! De unde atâta energie? Parcă acum s-au trezit. Urlete, chiuituri, fugă, joacă. Un spectacol, ce-i drept, cam obositor pentru mine. Şi pentru ai lor părinţi. Mamele îi strigau, taţii alergau după progenituri, dar nimic. Aproape un ceas nimeni n-a stat locului. Doar eu priveam şi mă minunam. E clar, nu  mai sunt la prima tinereţe!

     Frânt, mă retrag în cameră, lăţindu-mă pe salteaua moale plină cu apă. Adorm fredond câteva acorduri din ABBA, acompaniat de vuietul Krimmler Wasserfalle.

 

 

 

From → Turul Austriei

2 comentarii
  1. eliza permalink

    Arata bine …..casca…da!

    Apreciază

  2. calatorul batran permalink

    Alex,

    Cu bucurie, te-am insotit pe drumurile Austriei, prin locuri unde, probabil, nu voi ajunge. Despre locurile astea, de care m-am apropiat prin demersul tau, nu stiam mare lucru, aveam asa un fel de poze voalate ramase din „Sunetul Muzicii”. Din nevoia ta de a impartasi bucuriile, ai adus imagini, parfum si muzica, pe care le daruiesti cu generozitate. Multumesc, astep, cu drag, alte si alte relatari.

    Calatorul batran

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: