Skip to content

Mă voi întoarce

Februarie 8, 2012

   E ca-n poveşti! Visez? Totul e real? Razele soarelui îmi mângâie obrazul, iar trilul păsărilor mă readuce în simţiri. Am adormit cu gândul în altă parte şi m-am trezit într-o poveste. Oare unde am umblat toată noaptea? Pe unde mă simt cel mai bine.

   Realitatea însă, e cu totul alta. În ciuda orei matinale, sunt obosit şi prost dispus. Stau în faţa oglinzii şi … dialogăm:

– Aş vrea să pot să îţi spun ce simt.

– Nu simţi nimic. Eşti cel mai mare nesimţit!

– Cât se poate de adevărat, dar…

– Să nu te aud! Urcă-ţi fundu` pe bicicletă şi dă-i bice! Nu te lamenta! Sau ai dat de greu?  Aminteşte-ţi ce-mi spuneai: Deasupra tuturor, mai presus decât orice, intangibil, într-o lume în care descoperisem şi frumosul. Ce lipsea?, Nimic. Dar visele?. Erau în eter…

– Visul… Vezi tu, aveam totul! Aveam nevoie de altceva? Offf, dar visul meu … 

– Să-ţi reamintesc?

– Nu, te rog! Ştiu.

– Nu uita întâlnirea cu îngeraşul!

– O pot uita?

– Cred că nu… Nu, nu ai cum! Doar ţi-a mângâiat simţurile, şoptindu-ţi că cea mai importantă călătorie este drumul pe care îl alegi în viaţă. Tu ai ales. Du-ţi crucea!

– Ce ignorant!

   Cumva mă înviorez, după o scurtă baie în apa lacului, urmată de un mic dejun mâncat chiar pe pontonul plutitor. Încerc să savurez momentul, dar nu pot. Sunt măcinat de gânduri. Oportunitatea căţărării pe ditamai şoseaua a atârnat greu în alegerea traseului întregului tur. Simt că nu sunt suficient de pregătit fizic şi mental pentru asemenea ascensiune. Din fotoliul sufrageriei este mai uşor decât în teren. Nu pot urca celebra şosea alpină. Trebuie să găsesc alternativa. Urcuşul e pieptiş. Pantă medie de peste 12%, iar căţărarea prea lungă. E mult prea mult. De fapt, sunt sigur că pot urca, dar nu cred că pot termina întreg turul. Nu sunt încă la jumătatea buclei şi deja sunt foarte obosit. Comesenii aproape că m-au convins. Au grăit la unison: die straße ist extrem. 

 

   Am pornit spre Obervellach, un mic orăşel aflat la răscruce de drumuri. Cei 30 km pedalaţi au trecut pe nesimţite. Nici nu m-am gândit ce variantă voi alege: traversarea muntelui pe şosea, peste acoperiş, sau traversarea sa prin tunel, cu trenul. Gândurile mi-au fost reţinute de frumuseţea peisajului. Bun, dar acum ce fac? Îmi place riscul, dar nu inutil. Merg cu trenul… Mi-e ciudă! Dar cândva voi reveni, special pentru Großglockner Hochalpenstraße.

   Cotesc dreapta pe drumul 105, spre Malnitz. Indicatorul îmi arată distanţa, 8 km, anunţându.mă că traversarea muntelui se face cu trenul, începând de la primele ore ale dimineţii şi până-n noapte.  Încep urcuşul, dar nu înainte de realimentare: puţină brânză, şuncă, o chiflă, iar după o scurtă pauză, un baton de ciocolată şi un măr. Ce meniu!

    La ieşirea din primul ac de păr şoseaua porneşte într-un urcuş teribil. Nu puteam ţine o linie dreaptă. Noroc că traficul era aproape inexistent, astfel mi-am permis să urc în zig-zag. Înfiorător! Nu puteam împinge în pedale! Căldura era şi ea ca un ghimpe. Nu-mi dădea pace. Înaintarea era extrem de lentă, un fel de mers pe jos, agale. În primii trei kilometri ai urcării am făcut patru pauze scurte pentru hidratare. Abia ţineam bicicleta pentru a nu o lua la vale. Eram secătuit, fără vlagă. După jumătatea urcuşului, panta s-a mai domolit, devenind decentă – 8%. Urcuşul m-a sfârşit, iar peretele care mă întâmpina îmi tăia elanul, atât cât mai rămăsese. Doar frumuseaţea peisajului îmi alunga durerea. Copleşitor! Nu mai simţeam nimic rău; eram inundat de o stare de beatitudine.

    Băteam la porţile Parcului Naţional Hohe Tauern, cel mai mare parc natural al Austriei şi gazda celui mai înalt vârf  din Alpii austrieci. Ciudat, porţile de la intrare erau de fapt sfârşitul lumii. Pur şi simplu şoseaua s-a terminat în gara din Malnitz. Uau! Dacă până acum am trăit cu impresia că Zărneştiul românesc este ultima frontieră, m-am înşelat. Aici e fundătura. Există o singură soluţie de a traversa muntele, în afara cărărilor montate, trenul. Doar un tren, atât. Singurul mijloc de locomoţie care face legătura între Carintia şi Salzburg, printr-un tunel săpat în munte, lung de peste opt kilometri. 

   Traversarea a durat câteva minute. Trenul e format dintr-un vagon pentru pasageri, prevâzut cu lăcaş pentru biciclete, căruciare, scaune cu rotile şi orice  nu mi-a mai fost dat să văd, şi numeroase vagoane special concepute pentru transporul oricărui tip de vehicul. Totul pus la punct până în cel mai mic detaliu. Doar preţul mi s-a părut cam piperat – 8,7 euro, din care 5 doar pentru bicicletă. 

    Luminiţa de la capătul tunelului licărea în Gasteinertal. Regiune este recunoscută pentru izvoarele fierbinţi. Se poate, dar cred că numele văii se află, în special pe buzele seniorilor. Probabil ei formează majoritatea celor care asaltează staţiunile din Vale, pentru tratament. O asemenea oază, într-un asemenea loc, nu poate fi decât paradisul schiorilor şi împătimiţilor muntelui.

     Bockstein şi Sportgastein, dominate de versanţii M-ţilor Hohe Tauern, sunt mai aproape de zona alpină foarte spectaculoasă. Aceste aşezări nu au cum să nu constituie un punct de plecare pe traseele acestui masiv semeţ. În Badgastein am respirat aer medieval, aşezarea existând din Evul Mediu, dar s-a dezvoltat doar din în secolul XIX, atunci când la tratament s-au prezentat Franz Joseph şi Bismark.  Am remarcat numeroase hoteluri din vremuri îndepărtate, secol XIX probabil. În acest context îmi pot imagina băi termale şi tratament, dar în acelaşi timp şi activităţi în aer liber, să zic alpinism şi trekking. Pare un loc excentric.

    Câţiva kilometri mai jos, un alt gastein (ospitalier?), Bad Hofgastein. Spre deosebire de Badgastein, staţiunea pare mai apropiată de zilele noastre. Nu sunt edificii vechi, iar majoritatea hotelurilor sunt grupate în centru.

     Mi-e greu să-mi imaginez atmosfera de aici, în timpul iernii. O reţea complexă de instalaţii pe cablu deserveşte întraga vale. Sunt zeci de kilometri de pârtii destinate schiului aplin, dar şi celui cross country. Şi totuşi, cu o aşa infrastructură, nu aici e leagănul schiului austriac!

    Aruncând o privire pe hartă, pare că sunt foarte aproape de Grossglokner şi alt  treimiar, Ankogel – 3.246 m. Cu greu mă abţin de la a nu urca pe Stubnerkogel, la 2.236 m. Îmi imaginam o panoramă superbă. M-am zgârcit la 20 euro, tariful gondolei. Pentru a nu-mi pune prea multă cenuşă-n cap, vreau să cred că pierdeam şi destul timp, satisfăcându-mi doar un moft.

   Coborârea a continuat prin pitoreasca Gasteinertal într-un cadru natural deja banal. Peste tot doar peisaje frumoase. Norocoşi cei car aleg să viziteze acest colţ de lume, pentru simplul fapt că-s doar … vizitatori. Mulţi nici nu realizează pericolul care-i paşte. Valea crează dependenţă! Fiind doar musafiri, nu au la dispoziţie foarte mult timp pentru a se acomoda cu mediul înconjurător. Astfel, nu suferă prea mult la plecare, după aceste minunăţii. Lafel şi proprietarii lăcaşelor de cazare; nu au de ce să-şi facă griji. Trăind numai în paradis, având oaspeţi 365 zile pe an, nu au când să plece pe alte meleaguri, neputând compara dulcea iarbă de acasă. Aşa că-s nevoiţi să-şi ducă greutăţile doar în acest areal.  Săracii! 🙂   

    Coborârea continuă lin, prin valea străjuită de munţi, majoritate cu înălţimi ce depăşesc 2.000 m deasupra nivelului mării. Încântător!

   În localitatea Lend am virat stânga pe drumul 311 urmând indicatorul Zell am See – Kaprun. N-am avut alternativă pentru ocolirea unui tronson de drum, lung de aproximativ 5 km. Dacă în urmă cu câteva zile credeam că am parcurs purgatoriul ciclismului rutier, ei da, m-am înşelat! Şoseaua lată prevăzută cu câte două benzi pe sens, într-o coborâre accentuată, a taversat o înlănţuire de viaducte şi tunele. Înfiorător! Soferii circulau în regim de autostradă. Pe viaducte vântul sufla cu putere, dezechilibrându-mă. Nu puteam privi decât înainte, pasajele erau undeva în eter faţă de albia râului. În tunele, zgomotul făcut de maşini se amplifica, creând o presiune, un zgomot infernal! Noroc că pantalonii erau mulaţi, altfel aş fi simţit tremurul lor. Bănuiţi motivul …  

     Până la Bruck an der Glocnerstrasse, mi-am revenit în fire. Am parcurs agale cei 15 km, bucurându-mă de valea săpată în munte de râul Salzach. Chiar dacă hoinăresc printre munţi de zile bune, încă nu m-am săturat. Cu aceeaşi ochi mari şi zâmbet larg, pedalez, minunându-mă de fumuseţile Alpilor. În dreapta începea Masivul Kitzbuheler Alpe, parte sud-estică, iar în stânga, acelaşi Hohe Tauern. Admiram versantul nordic. N-am ridicat nici măcar o sprânceană, stropit fiind de primele picături ale ploii. Prea frumos…

     Acest Bruck are marele avantaj de a fi amplasat la unul din capetele şoselei alpine, cea de care m-am speriat. Localitatea este cât se poate de liniştită şi pitorească.

    Ajungând la intersecţie, mă uit cu jind în stânga, spre drumul pe care ar fi trebuit să cobor de pe acoperişul Alpilor. Bag capul în pământ şi-mi pun o dorinţă. Ştiu că la un momentdat mă voi întoarce. Acum, plec fără a-mi păsa de aerul rustic degajat de micuţul şi cochetul Bruck.

     La puţin timp după ce las in urma plăcuţa care anunţă sfârşitul localităţii, mă depăşeşte Radek, şi el un rătăcit prin ţara valsului. Am parcurs câţiva kilometri ghidon la ghidon, dar n-am schimbat prea multe vorbe. Originar din Praga, se află într-o tură de doar câteva zile prin Tirol şi Salzburg. Un tip ciudat (dar câţi citovi pleacă bezmetici, singuri cu bicicleta?), cam introvertit. Nu puteam ţine pasul cu el. Era tare grăbit. „Prietene, du-te sănătos!” 

     La Kaprun am ajuns în câteva minute. Staţiunea este superbă, plus că-i amplasată într-un cadru natural mirific. Se află la poalele Kitzsteinhorn, 3.203 m. Satul este liniştit, doar câţiva turişti mişunând. Foarte multe localuri închise, lafel şi hoteluri, pensiuni. Vara, cei câţiva vizitatori sosesc aici pentru a urca în vârful muntelui. Mai mult ca sigur, panorama îţi taie respiraţia. Dar printre ei şi câţiva schiori! În iulie? Şi totuşi, ei purtau schiurile pe umăr. Aştia sunt împătimiţii schiului alpin, cei care dorm cu schiurile în cameră. Ce caută cu scândurile în spinare? E mijlocul verii, luna lui Cuptor. Răspunsul e banal. Pe gheţarul situat mai jos de Kitzsteinhorn se schiază tot timpul anului. Peste tot se zăresc pârtii amenajate şi sute de metri de instalaţii pe cabluri. Cred că iarna lumea vine buluc. Oare se calcă pe picioare? 

  „Trebuie să ajung în vârf”. Găsesc repede un centru de informare turistică. Acolo, stupoare! Pentru a ajunge sub vârful conic trebuie să schimb două telecabine şi un teleferic. Orarul nu-mi permite şi coborârea. Nu-i nimic, vin mâine, la prima oră.  N-am încotro, dar îmi dezlipesc ochii de la frumuseaţea muntelui.  

   Pornesc spre Zell am See, situat la numai câţiva km nord de Kaprun. Staţiunea e grozavă, cu atât mai mult amplasarea ei. Pot spune că e locul în care mi-ar plăcea să îmbătrânesc. Sublim!

   Oraşul se întinde pe malul lacului, cu a sa promenadă lungă de 10 km. Munţii Dientener Berge domină lacul, la est. Mai puţin prietenoasele piscuri ale Glocknergruppe formează o barieră alb-cenuşie, spre sud. Ce frumos! Vară, iarnă, nu contează. Regiunea oferă o gamă largă de opţiuni, indiferent de anotimp: sporturi nautice, drumeţii montane, alpinism, ciclism, schi şi lista poate continua. Nici latura cultural-artistică nu aş neglija-o. E drept, nu chiar în Zell, dar ţinând cont de infrastructură, m-aş putea deplasa cât se poate de lejer spre Viena, Salzburg sau Innsbruck. Pate chiar Italia, Germania, Cehia, … Croaţia. De ce nu?

     Auzindu-mă, frau Martha se amuza copios. Stătea undeva după tejgheaua barului din sala de mese, pregătind cina pentru cei câţiva musafiri cazaţi la mansardă. I se spune tante Martha. O doamnă trecută bine de a doua tinereţe, debordând de energie, mă obosea doar privind-o. Era ca o furnicuţă. Nu avea cine să o ajute prin gospodărie, fiind singură. Întocându-se, îmi spune cu o voce caldă într-o engleză impecabilă:

– Alexander, sunt destui drumeţi care se îndrăgostesc de acest loc, dar doar pentru ceea ce oferă natura. Tu însă ai pomenit şi de frumuseţea oamenilor.

– Nu înţeleg, la ce vă referiţi?

– Artă, creaţie, frumuseţe.

– O, da, dar… Oare putem trăi fără? Dumneavoastră puteţi?

Lasă laveta, ridică privirea şi oftează lung…

– Soţul meu a fost pictor. Împreună am colindat multe ţări, bucurându-ne de cele mai frumoase opere de artă. Am vizitat pinacoteci, multe muzee şi galerii de artă. De când Tomas nu mai este, m-am retras aici. Timpul a încremenit, golinndu-mi sufletul. O dată pe an, de regula vara, merg câteva zile la Viena pentru a vizita Kunsthistorisches Museum, Muzeul de Istorie a Artei.  Lafel, nu ratez Festivalul de la Salzburg, o sărbătoare a operei, muzicii orchestrale şi teatrului. Sunt singurele zile în care sunt cu Tomas, aşa cum am fost mereu.

– Îmi pare rău pentr…

– Să nu-ţi pară. Mi-a făcut plăcere… Cred că ar trebui să dormi. Văd că ai terminat şi berea; vei dormii neîntors!

  O priveam ţintă, incapabil de reacţie. În câteva cuvinte mi-a spus tot. După câteva clipe de uluială, am părăsit încăperea abia reuşind să îngân noapte bună. Vorbele femeii m-au răscolit.

  Am adormit greu, undeva după miezul nopţii, dar nu înainte de a filtra amintirea ultimilor ani. De necrezut! Déjà vécu et senti.

 

From → Turul Austriei

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: