Skip to content

Dolce vita!

Ianuarie 29, 2012

    Guten morgen! Şi ce bună e! Sunt atât de obosit încât, culmea, nu mai simt. Doar mişcările sunt mai greoaie. Cred că buna dispoziţie m-a ajutat să urc treptele spre mansardă, către sala de mese. De fapt, e un fel de verandă, plină de jardiniere. Cum nimic nu e gratis, pot spune că am avut parte, mai degrabă, de … o gustare. Ăsta-i rezultatul negocierilor de ieri, când am bătut palma pentru o camera cu cadă plus masa de diminează. Nu mai spun că mi-a luat ochii  şi cu o bere, aşa, din partea casei. La ce mi-a pus omu` asta, Gregor, pe masă, tariful plătit – 23 de euro – e exagerat. Deh, ce să fac? Să fie sănătos!

    Buna dispoziţie e la loc de cinste. M-am lăudat puţin unui cuplu de germani, din Munchen parcă, cu a mea călătorie. Ei m-au abordat, iar eu nu m-am putut abţine. Nu păreau prea încrezători în ceea ce spuneam, probabil şi din cauza limbajului mâinilor. Noroc cu harta, aşa am reuşit să le explic puţin despre ce e vorba.

    O poză de grup şi călare pe bicicletă. Aveam de pedalat doar 13 km, până la Seeboden. Hotărârea era luată. Pauză!  Tre` să mă odihnesc niţel. Nici nu puteam alege mai bine, malul lacului Millstatter, cu atât mai mult cu cât înotul relaxează corpul. În cel mult o oră pot striga, chiar dacă sunt în inima Austriei, . . .  dolce far niente! Ne naştem pentru a muri sau pentru a trăi?

     Euforic peste măsură, pornesc în, deja, arşiţa dimineţii. Spre paradis! Soarele arzător m-a forţat să-mi acopăr creştetul cu băscuţa de soare. Borurile pălăriei fiind prea înguste, permiteau soarelui să-mi jeneze privirea. Cozorocul căştii, fiind mai lung, ar fi suficient pentru a-mi proteja vederea. Ia casca de unde nu-i! Pe portbagaj doar izopremul, iar de ghidon atârna doar geanta. Unde-i casca? Cândva îmi voi uita capul pe undeva. Gata, îmi amintesc! Am lăsat-o pe capota maşinii, în garaj. Am pierdut doar o oră. Pedalasem deja 7 km. Of! Bine că am recuperat-o. Eu căscat, dar şi Gregor.

–  Te-ai întors după cască, aşa-i?

„Nu, mi s-a făcut dor de dumneata.”

– Mda. Am lăsat-o pe maşină.

– Am văzut că ai plecat fără ea, dar nu te-am strigat. Credeam că vei observa.

 Mă ia la … mişto?

– Bine că nu mi-am dat seama pe la Innsbruck. Ce făceam? Îmi cumpăram alta, nu? Mă puteaţi striga, nu depuneaţi un efort prea mare!

Râde! E clar, ceva e în neregulă.

– Auf wiedersehen, îi spun.

Se uită lung, parcă prin mine. Omu-i sărit!

– Stai! Te rog ia nişte cărţi de vizită şi împarte-le prietenilor tăi, acolo în România.

– Cu mare plăcere, dar data viitoare. Paa!

   I-auzi! Mai devreme nu m-a putu striga, dar acum a ridicat tonul, amintindu-şi că-i pot promova afacerea. Hmm!

   Până la Spittal m-am delectat, privind înălţimile masivului Hohe Tauern. Ce vise! Mâine traversez muntele, pe celebra Großglockner-Hochalpenstraße, undeva pe la 2.500 m deasupra nivelului mării, la umbra celui mai înalt vârf din Austria, Grossglokner – 3.798 m. Până una-alta, merg la plajă.

  Pentru o secundă am trăit senzaţia că sunt acasă, la Braşov. Intrarea în centrul oraşului Spittal este identică cu Poarta Schei. Parcă e totuşi o diferenţă. Aici culorile sunt vii, mai vesele.

  Oraşul îşi datorează numele azilului pentru săraci construit aici, loc în care se puteau odihni şi drumeţii care doreau să străbată trecătorile montane. Înţeleg din dialogul cu localnicul că acest azil nu mai există, dar în schimb, foarte multă lume ne vizitează oraşul datorită Schloss Porcia, un castel construit în stil renascentist, cu mult rafinament. Afirmaţia îmi sună a pleonasm.

– Dacă nu sunteţi foarte atras de artă, vă recomand vârful Goldeck.

– Nu sunt un cunoscător, dar fiind vorba de Renaştere nu pot fi indife…  ce munte îmi recomandaţi?

– Cel din spate, Goldeck, 2142 m.

– Mulţumesc, dar sunt cu bicicleta într-o tură destul de lungă. Nu-mi permit să pierd o zi bătând cărări montane.

– Nu e nevoie, puteţi lua telecabina.

– Bine omule, dar ce fac cu bicicleta? E casa mea. Am şi bagajele, tot. Nu-mi permit să o las nesupravegheată.

 Dintr-o dată devine sobru. Un zâmbet arogant în colţul gurii şi tună:

 – În acest colţ de lume oamenii sunt cinstiţi, nu ştiu să fure.  

   A făcut stânga-împrejur şi a dispărut printre alţi cetăţeni. Incapabil să-i dau vreo replică, am rămas năuc timp de câteva secunde. Ce-ar mai fi de spus? Probabil i-am jignit comunitate, doar gândindu-mă să nu las bicicleta supravegheată. Le am eu pe ale mele, dar mai mult ca sigur şi el pe ale lui.

   Mă tot gândeam la incidentul de mai devreme. Nici mâncarea nu prea intra, nu mai zic de lipsa poftei de mâncare. Să încerc măcar o nectarină. S-au făcut cinci! Savurându-le în parcul din centrul oraşului, priveam trecătorii. Parcă nu mai erau chiar prietenoşii pe care i-am tot văzut în ultimele zile. E doar subconştientul? Autosugestie? N-am găsit răspunsul. Poate-i mai bine. Oricum, parfum la tot pasul…

  

    Şi până la urmă, ce am de pierdut? Fiind în preajma celor mai înalţi munţi din Austria, gândindu-mă că pot admira şi ceva din Dolomiţi, ei nefiind prea departe, mă hotărăsc să urc. Nu am cine ştie ce haine călduroase, dar merita încercat. Totuşi, ce fac cu bicicleta? Am legat-o lângă casa de bilete, în dreptul unei camere de supraveghere. Borseta de ghidon, gentuţa în care aveam cardul, buletinul şi alte câteva accesorii indispensabile, am lăsat-o în grija casieriţei. Până la urmă, singurele indispensabile sunt câţiva euro şi aparatul foto.  

     Telecabina porneşte chiar de pe malul apei, trecând peste râul Drau, pieptiş deasupra pantelor înclinate. Înaintează destul de repede. Înbucurător e faptul că din interior se pot face poze. Şi ies chiar bine, aproape perfect. Explicaţia ar fi …  a da, geamurile sunt aproape imaculate!

   Sus, doar vândtul, cerul, câţiva nori şi … eu. Oare? Nu, nu chiar. Ciudat, căci nu văd pe nimeni. Ehe, descătuşare, dar zâmbetu-i amar. Mi-aş fi dorit să fiu nesimţit. În schimb, devin puţin nostalgic. Locul e propice … Mi-ar plăcea să revin, aşa că nu mai parcurg cei câţiva zeci de metri până-n vârf. Nu trebuie să merg chiar peste tot, asta pentru a lăsa ceva şi pentru altă dată. E chiar un motiv bun pentru a reveni, cândva, oricând.  

   Vântul rece şi răcoarea berii mă dezmorţesc. Ce bine! Chiar trebuie să cobor. Mi-e …, foame şi frig. Coborârea durează câteva minute; priveliştea e grozavă. Se vede şi lacul Millstatter. Am senzaţia că ne vom opri în apă, însă, până acolo, la Seeboden, mai am de pedalat câţiva kolometri. Of, nimic din ce-i plăcut nu obţii fără efort!

   Jos, la poalele muntelui, aeurul era irespirabil. Pur şi simplu, mă sufocam. Ca totul să fie perfect, mai ardea şi soarele. Tot ce doream era o baie. Pentru a mă putea aşeza pe şa a trebuit s-o ud, cu multă apă. Mai-mai că sfârâia. De nedescris senzaţia resimţită în momentul în care am intrat în contact cu şaua. Aaaah! :(.  Ne-am împăcat cumva şi ne-am suportat cei 7 km rămaşi până la destinaţie. A fost chiar plăcut. Drumul trece printr-o săpătură adâncă, strâmtă şi abruptă, … chiar un defileu. Susurul apei şi răceala stâncilor m-au răcorit. 

    La un momentdat, printre două maluri, zăresc lacul. Am ajuns! E aproape trei, dar mai am restul zilei pentru relaxare. Şi acum, ca-n urmă cu câteva zile, instinctul mă face să gonesc. De data aceasta mă dezmeticesc repede. Unde mă grăbesc? Nicăieri. Vreau doar să zac. Lacul este măricel, nu chiar de talia Worthersee. Espre deosebire de fratele său mai mare, Millstatter nu are faima şi preţurile mari. Mi-am data seama de acest aspect, relativ repede, după cele câteva pedale date pe malul lacului. Tarifele pentru cazare sunt sensibil mai mici, produsele vândute la tonete sunt şi ele inferioare, iar marea majoritate a turiştilor sunt trecuţi bine de prima tinereţe. Probabil, nici viaţa de noapte din jurul lacului nu este lafel de spectaculoasă. În schimb, cred că sunt atraşi împătimiţii de surf şi iachting. O mulţime de pasionaţi ondulează luciul apei.

 

     Nu-mi vine să cred! Voi avea timp pentru … orice! Nu tre` să mai pedalez, cel puţin până mâine. Perfect, mă refac. Poate spăl şi nişte rufe. N-ar strica. Se cam impune :).

    Găsesc o gazdă, dar nu foarte uşor. Vreo trei pensiuni nu mi-au plăcut, alte patru aveau preţuri cam ridicate pentru bugetul meu, iar doi proprietari au refuzat să-mi spele hainele – parcă ar fi făcut-o gratis. Locaţia aleasă avea câte puţin din toate: preţuri acceptabile, poziţionare perfectă, chiar pe malul apei, iar gazdele drăguţe. Nu spălăm rufe, dar vă putem împrumuta detergent

   Am primit o cameră foarte cochetă, la etaj, ce oferă o perspectivă superbă asupra lacului. Supermarketul de peste drum m-a ajutat să sar peste o cină la terasă. M-am burduşit cu dulciuri, în special ciocolată. Iami! O siestă de câteva minute a fost suficientă. La treabă!

   Potrivesc apa, puţin călduţă. Torn puţin detergent, omogenizez şi introduc tricoul. După câtevam minute lăsat la înmuiat, încep splălarea propriuzisă. De neimaginat! Toată baia era stropită, mocheta îmbibată băltea, iar oglinda reflecta imagini diforme. Asta s-a întâmplat după ce am spălat un tricou. Mai aveam încă unul, doi pantaloni şi două perechi de şosete.  Pentru ce-am făcut în baie, probabil n-aş fi primit camera nici pentru o sută de euro. Ce mai contează, mi-am spălat garderoba. Până dimineaţă ar trebui să se usuce.

    Cobor timid treptele spre parter. Nici un sunet. Parcarea plină de maşini trăda aparenta linişte. Unde-s toţi? Discreţie totală. Mă rătăcisem. Păşam cu grijă, ca nu cumva să deranjez. Dar pe cine? Clădirea părea pustie. Trecând prin living, tresar. Un sforăit îmi distrage atenţie, speriându-mă. Doi vârstnici dormeau îmbrăţişaţi, pe o canapea. Unde nimerisem? Nu-mi reveneam. Aşa ceva! Văd un geam, o uşă spre grădină. Printre flori se zăreşte lacul. Gata, am ieşit.

   Salut câţiva meseni, zăresc un şezlong liber şi pornesc spre el. Fiind atent să nu calc florile, lovesc un câine. Mrrrr! Cuminte, şezi, raus, of, of! Două comenzi în germană l-au liniştit. Dankeschon, îi strig. Îmi răspunde cu un zâmbet. Sub un arbore, la doi paşi de apă, mă tolănesc în şezlong. În sfârşit linişte. Asta până să vină câţiva puşti la ştrandul din vecinătate. Cred că nu mai sunt la prima tinereţe. Chiar aşa să mă deranjeze veselia unor copii! Timpul nu iartă. Totuşi, e prea frumos să nu mă relaxez. Cu un mic efort reuşesc să-i ignor pe zăpăciţi. Cei din jur, mai în etate, vegetau. Au probleme sau se odihnesc?  Eu nu pot sta locului nici cinci minute. Mă foiesc, mormăi, pufnesc. Decât să primesc o scatoalcă, mai bine plec. Fac o baie.

   Intrarea în apă se face pe trepte, ca la piscină. Indicatoarele mă avertizează să nu sar pentru a nu stropi şi a deranja. Bine, regulie sunt reguli, trebuie respectate. Culmea, dar şi cei mai mici respectau întocmai aceste reguli. Destul de multă lume se bălăcea, dar apa era incredibil de limpede. M-am dumerit repede, solul nu era mâlos. Pietrele de pe fundul apei erau nemaipomenite pentru terapie. Un excelent masaj pentru tălpile greu încercate. Câteva braţe spre larg, de mai multe ori, reuşiseră să-mi relaxeze tot trupul. Cu adevărat relaxant!

 

  O dată cu asfinţitul, au apărut ţânţarii. Dintr-o dată plajele s-au golit. Nu m-am putut abţine de la încă o baie. A fost şi cea mai revigorantă. O linişte desăvârşită a acoperit totul. Doar câteva broscuţe concertau, undeva în stuful din depărtare. Făcând pluta, pe spate, eram legănat foarte uşor, gata-gata să aţipesc. Eram unduit aşa, cam cum e în viaţă. Tot timpul e o luptă între minte şi suflet. Distingeam şi câteva stele. Dacă am şi eu una, am găsit-o! Evident, e cea mai strălucitoare!

    Nu puteam trage storurile înaintea unei plimbări. Nu cu bicicleta, pe jos. O încântare, mai ales că se răcorise. Seara, staţiunea a fost agitată. Liceeni extrem de gălăgioşi, probabil veniţi în tabără. Doar ei ştiu de ce au ales acest loc pentru recreere. De fapt, un loc propice pentru … treaba lor. Seniori eleganţi, însoţiţi de doamne cochete, îşi făceau plimbarea de seară, probabil întorcându-se de la restaurant. Câteva cupluri de tiner părinţi cu ale lor odrasle deja adormite, poate şi din cauza greierilor.

   Spre miezul nopţii ajung în cameră. Sunt epuizat. Apuc să fac un duş şi mă trântesc în pat, încrucişând mâinile sub ceafă. Nu cred că pot traversa masivul Hohe Tauern prin Pasul Hochtor. Sau pot, dar asta înseamnă sfârşitul turului. Noapte e un sfetnic bun. Atât de bun încât nu pot dormi. Sunt atât de obosit încât nu am somn. La televizor, nimic interesant, aşa că-l închid. Să număr câteva oi? N-am încercat niciodată. Nici n-o voi face.

   Gândul îmi fuge acasă. Chiar dacă-i târziu, transmit un SMS. După doar câteva minute primesc răspuns. E un apel! Vocea caldă, drăgăstoasă se aşterne în şi lângă mine. Mă afund şi eu în perna pufoasă, îmbrăţisând-o.    

From → Turul Austriei

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: