Skip to content

Puţin neplăcut

Ianuarie 3, 2012

   

   Ce bine am dormit, afundat în salteaua moale, acoperit cu o pilotă pufoasă. Torceam. Nu ştiu cum, dar am reuşit să mă trezesc înainte de cântatul cocoşului. Chiar  eram odihnit, şi ce tonus! Doar o mică senzaţie … de jenă, resimţită în zona inghinalilor imi spunea să evit şaua bicicletei.

   Sfertul de ceas rămas până la masă a fost suficient să consult trei hărţi, primite-n dar de la Heinz, detaliate, la o scară mult mai mare decât ceea ce aveam. Ştiam ce zi urma, cu cele două căţărări dificile, dar cu toate acestea n-am reuşit să ascund grimasele. Procentele gradului de înclinare a pantei tronau pe luciul hărţii, evidenţiate cu un roşu emocion, ca nu cumva să nu le observ. Şi erau formate din două cifre! Drăguţ, nu?  Mai aveam timp să pun în balanţă cele două alternative pentru abordarea primilor 40 de km, aşa  că mi-am cărat hoitul spre duş. Fredonam câteva versuri, amintindu-mi … treaba mea. Dar euforia a fost curmată imediat după ce-am deschis robinetul. Nu ştiu cum de nu m-am opărit! Un şiroi teribil de fierbinte mi-a golit minţile. Ochii îmi părăsiseră orbitele. Cumplit! Ce cântat? Repede cu apă rece, dar la fel, acelaşi şoc! La cât de gingaş, delicat m-am purtat cu robinetul, puteam cuceri şi dama de pică, numai apa era de nestăvilit. Abia am potrivit-o, eram epuizat.

   Şi totuşi, ce fac? Nu puteam lua o decizie salutară pe stomacul gol, aşa că, la masă! Micul dejun a constat intr-un ceai, o băutură colorată pe care am privit-o lung. „Bea-o până la ultima picătură, îţi va face bine. E izotonică!”  Ce putea fi? Da ştiu, dar … Până la urmă a intrat, cu puţină pâine prăjită, o cremă de brânză, unt şi deja familiara schinken.

– Te sfătuiesc să mergi cu trenul până la Koflach. Nu ai mare lucru de văzut până acolo, mai ales ca ţi-ai propus pentru azi destul de mult. Până pe malul lacului Klopeiner?

– Exact, la St. Kanziam.

– Păi sunt vreo 120 km şi două urcuşuri grele, mai ales primul. Te vor slei!

Kein problem.

Cum crezi, dar credemă, am făcut drumul de mai multe ori şi chiar nu merită. Mergi cu trenul, şi-mi vei da dreptate. Mai mult, ai unul pe la 11.00, numai bine pentru a mai colinda Grazul.

   Usturimea mă ruga să-l ascult pe Hainz, să fac măcar acum ce mi se sugerează. Da, dar asta însemna să parcurg o mică distanţă din itinerariu altfel decât pedalând. Poate e mai bine, că doar pudra de talc nu-i prea multă. Maxim două-trei pudrări.  

   După salutări, urări de bine şi câteva cuvinte de încurajare, am apucat-o spre gară. Am pornit de undeva dintr-un cartier cam îndepărtat de centru, şi evident, după prima la stânga, dreapta, iar stânga, uitasem indicaţiile neamţului. Rătăceam printr-un oraş atrăgător, înconjurat de coline line. Clădiri cochete, unele parcă din turtă dulce, străduţe înguste pavate, cred, la boloboc, magazine, baruri, restaurante, buticuri, flori şi verdeaţă peste tot. Parfum la tot pasul…

   Cam multă linişte într-un astfel de oraş. Şi discreţie. Totuşi, străzile nu erau pustiite, oamenii interacţionau. Parcă viaţa se scurge, nu-i trăită. Cum se poate? Nu, nu se poate. Pe o pantă lină, cum altfel decât ridicat din şa, îmi croiam drum printre pietoni. Bicicleta a prins puţină viteză. Nici o problemă, am frâne. Şi ce-a urmat?! Scârţâitul frânelor a risipit parfumul. Localnica şi-ar fi pierdut căţelul dacă acesta nu era în lesă, zbughind-o la fugă. Sărmanii oameni, dintr-un salt s-au lipit de clădiri, privindu-mă speriaţi. Zgomotul saboţilor a semănat teribil cu cel produs prin triajele autohtone. Voiam doar să dispar!

   Şi am apărut direct în Hauptplatz, buricul târgului, exact în faţa bancomatului care-mi crease ieri probleme. Banca era deschisă. Am intrat, elegant, cu casca în mână, cracul drept suflecat până sub genunchi, emanând un uşor iz. Încă n-am apucat să-mi spăl garderoba. Încăperea era imensă, însă niciun ghişeu sau birou. În schimb, lumea roia. Toţi erau îmbrăcaţi office, cam la fel. Care-s funcţionarii? Doi mi-au ignorat prezenţa,  doar o domnişoară mai volubilă a reuşit să încropească, spre surprinderea mea, doar câteva cuvinte în engleză. Ne-am înţeles cumva şi am ieşit împreună pentru a-i explica problema. Am încercat împreună cardul, dar acelaşi mesaj în toate limbile pământului, mai puţin română şi engleză. A zâmbit. „Cardul este blocat”. „Was?”. „Cardul dumneavoastră este blocat. Cel mai bine ar fi să contactaţi banca emitentă”, şi a plecat. Da, dar cum să sun, de pe ce? Telefonu` era mort. Am apelat la aceeaşi fătucă, fluturându-i prin faţă aparatul şi încărcătorul. A pirceput şi m-a trimis la o priză, care, pentru a avea acces la ea a trebuit să mut un ficus şi două măsuţe.  Toţi priveau şi nu înţelegeau ce se întâmplă. Dar s-au dumerit repede, începuse circul. Roşu ca para focului, eram în pragul unei crize de nervi. Nu era decât un pas până la infarct. Cu un calm care mă scotea din minţi, operatorul îmi povestea că măsura de blocare a cardului a fost luată numai pentru binele meu.

–  Bine, bine, dar de ce, când aş fi aflat dacă nu telefonam azi?

–  E blocat din aprilie…

– Aprilie! Suntem în iulieeeeeeee!!!

– A existat o suspiciune de fraudă şi am luat această măsură pentru siguranţa contului dumneavoastră.

– Omule, ştii unde sunt, ce-ampăţit?… 

   Absolut toată lumea era cu ochii pe mine, dar nu mă puteam controla. Am continuat tirada, un întreg arsenal, numai troacă de porci nu l-am făcut. Interlocutorul nu avea nici o vină, dar … riscul meseriei. După un sfert de oră am ajuns la un compromis: până la întoarcerea în ţară voi contacta un operator pentru a efectua tranzacţii. Nu puteam risca să umblu cu toţi banii în buzunar, aşa că am convenit să-i accesez în trei tranşe. Dar convorbirile cine le plăteşte? Asta e!

   Mi-am recăpătat buna dispoziţie bătând străduţele. La un supermarket am refăcut provizile: câteva sandwichuri, mere, nectarine, ciocolată şi apă. În faţa gării m-am oprit câteva clipe admirând-o, cu gura căscată. Un edificiu impozant, strălucitor poate şi din cauza sticlei care îl acoperea, ultramodern. Înăuntru era totul lună! Idicatoare către toate platformele, case de bilete, automate care eliberau tichete, toalete mai curate ca multe săli de mese vizitate, lifturi transparente – câte două pentru fiecare peron în parte. O minunăţie! În schimb, biletul mi s-a părut puţin cam scump pentru cei câţiva kilometri, trenul fiind de rang inferior, un fel de personal, cu oprire în fiecare staţie. E drept, am plătit şi pentru amica mea, în total 9,5 euro.  

   Ajungând cu jumătate de oră înaintea de plecarea trenului, am luat prânzul, proaspăt achiziţionat, pe o băncuţă aflată la platforma sapte. Era să mă înec atunci când, întorcând capul, la câţiva metri treceau camioane. Până să mă dumiresc de faptul că erau încărcate în vagoane, am golit un sfert de bidon cu apă. Aşa ceva nu mi-a mai fost dat să văd, doar auzisem. Cred că ar trebui să ies mai des prin lume.

   Tot drumul, aproximativ o oră, m-am înterţinut cu o doamnă respectabilă, englezoaică, stabilită în Graz de ceva vreme, nici nu mai ştia de cât timp. O companie plăcută. Vizitase plaiurile mioritice: Braşovul, Clujul, Sighişoara, M-ţii Apuseni, Maramureşul şi Bucoviona, urmând ca anul viitor să vadă şi Bucureştiul. 

   Era deja miezul zilei şi nu pedalasem niciun metru spre St. Kanziam, destinaţia finală a zilei. Din gara am pornit în trombă, nici măcar iritarea resimţită dimineaţă nu mă mai jena. Entuziasmul m-a ţinut chiar şi după ce şoseaua a început să urce, cum altfel decât pieptiş. Deja vu, exact ca-n zilele trecute. Cei 23 km ai urcuşului i-am parcurs în 2,5 h. Willkommen in Karnten! Spre surprinderea mea, m-am simţit ca acasa. Trecătoarea seamană foarte mult cu Pasul Bran, atât ca dificultate cât şi ca peisagistică. Chiar şi altitudinea, 1.169 m. Diferenţa? Pe lângă lipsa serpentinelor, aici omul sfinţeşte locul. Sa nu fiu greşit înţeles, nu că aş avea ceva cu brănenii, chiar mi-s simpatici, dar acilea se simţea grija pentru lucrul bine făcut, disciplinat. Totul era ca scos din cutie, casele minunat zugrăvite şi foarte curate, parfumate de multitudinea de flori aşezate la fiecare pervaz.  Niciun fir de iarbă crescut anapoda, gărduleţele simetrice, arborii toaletaţi, nimic lăsat la voia întâmplării. Dar parcă prea multă rigoare pentru standardele mele :), dar foarte frumos, cald, primitor. Între sate, lafel, peisaje încântătoare. 

   Pe coborâre nu am prea avut ochi pentru mediul înconjurător. Am remarcat un viaduct lung de vreo doi km, cocoţat la câteva zeci de metri deasupra mea, între două dealuri. Probabil autostrada. Viteză, viteză şi iar viteză. Concentrare maximă, deoarece aveam câteva kilograme în spate, ceea ce, pe bicicletă, mai ales la vale, se transformă în tone. Bicicleta era ca o nălucă, dar, în acelaşi timp, greu de oprit. Simţurile erau foarte ascuţite. Pericole puteau apărea după fiecare curbă. Apropo, şoseaua era foarte virajată, cu multe ace de păr, într-un contrast evident cu urcuşul.

   Păcat, dar s-a terminat repede. Nu-i corect să-ţi dai sufletul câteva ore urcând, pentru a te bucura doar câteva minute de vântul care-ţi flutură pletele, în timp ce cobori. E doar o amintire, acum sunt chel. Orcium, frumosul e . . . o stare de spirit :). Am coborât într-o clipă 13 km, diferenţă de nivel 550 m.

   Nu puteam începe ziua acasă şi să o termin în Austria. Nici vorbă! Din orăşelul Twimberg şi până la Wolfsberg, tronson care urmează cursul râului Lavant, traficul a fost un calvar. Dacă ieri abia întâlneam câte o maşină, azi m-am simţit mai rău ca pe DN1. Multe autoturisme, dar şi mai multe comione. Groaznic! Cu siguranţă în zonă era o balastieră. Toate camioanele transportau pietriş.  Cei 14 km dintre cele două localitaţi au fost cei mai înfricoşători pe care i-am pedalat de când mă ştiu! În ciuda aglomeraţiei, nu am primit nici un claxon, iar depăşit eram doar după ce şoferii se asigurau că manevra poate fi efectuată pe sensul opus, în condiţiile în care rulam lipit de parapetul din dreapta! Cu toată grija pe care mi-au acordat-o participanţii la trafic, mi-a fost frică! Din păcate, n-am savurat nici un moment frumuseţea peisajului. Cui îi ardea de aşa ceva?

   La Wolfsberg mi-am tras sufletul, poposind minute bune pe o bancă într-un parc draguţ. Perfect pentru realimentare: deja familiarele sandwichuri şi fructe. Mi-a fost teamă să încerc şi ciocolată. Dar nu era timp de pierdut, se făcea târziu, iar sosirea . . . peste cîţiva zeci de kilometri.

   Undeva în zare se conturau piscurile înzăpezite ale Alpilor. Eram tot mai aproape de ceea ce, la plecarea din ţară, credeam că va fi punctul culminant al călătoriei. Adevăraţii munţi urmau peste câteva zile. Până atunci, şoseaua m-a purtat prin incântătoarea St. Andra, o micuţă aşezare aflată la o aruncătură de băţ de Wolfsberg. Pare o staţiune, aşa, pentru seniori. Foarte cochetă. Chiar de la intrare m-a impresionat o superbă catedrală cu ale sale turle, cum altfel decât în formă de bulb de ceapă.   

   Puţină relaxare înaintea ultimului hop al zilei, dealul Griffner. Prin prisma altitudinii, părea o plăcere, 708 m. Diferenţa de nivel nu era nici ea mare, doar 270 m. Numai că, la faţa locului pare un munte, panta e înclinată rău de tot,. Ohoo, 12-16%! În vârf, descătuşare pe măsura efortului depus urcând. Peisaje minunate şi o coborâre pe cinste, abruptă, tehnică şi foarte solicitantă.

 

  Imediat după coborâre, am intrat în Griffen. Aşezarea poate fi trecută cu vederea, doar dacă pe culmea dealului la poalele căruia e aşezată, nu s-ar înalţa Schllosberb. Ceva în genul Cetăţii Râşnov, dar puţin mai greu accesibilă. După 70 de trepte urcate spre edificiu, am renunţat. Picioarele îmi tremurau. Pur şi simpli nu mă mai ascultau. Simţeam că, în cazul în care continui, mă dezechilibrez.

   După 100 km pedalaţi, cu 15 înaintea finalului planificat, m-am hotărât să înnoptatez la poalele fortăreţei. Se îngâna ziua cu noapte, nu puteam continua. E şi mâine o zi.

   Hangiţa m-a condus către o cameră mică, la căpătul unui coridor lung. Nu conta, aveam devoie de un pat şi un duş, atât. După trântitul bagajului lângă noptieră, trebuia să savurez o blondă rece, de-a casei. Atât de gustoasă încât s-au făcut trei. Primul pahar l-am golit în compania câtorva localnici trecuţi bine de prima tinereţe. Veneau de la câmp, îmbrăcaţi în blugi spălăciţi susţinuţi de bretele şi cămăşi în carouri.  Miroseau foarte frumos, a fâneaţă. Cam reticenţi cu mine, dar simpatici, plini de voie bună, haioşi. Au refuzat o poză de grup, pe motiv că vor apărea pe reţelele de socializare. N-am reuşit să-i conving. Au idei puţine şi fixe.

   M-am retras în grădină, unde, sub un măr, am băut următoarele două pahare cu bere. Timpul se comprimase. Eram împreună cu mine. Gânduri, idei, întrebări, răspunsuri, vise, sfaturi, sugestii, reproşuri, câte şi mai câte. Toate au pornit ca o … rupere de nori.

   O picătură de ploaie m-a reanimat. Ploua cu dragoste.

 

From → Turul Austriei

One Comment
  1. Adriana Pop permalink

    :)) o lectura placuta, dar sfarsitul e super… Nu in fiecare zi ai atatea trairi deodata… Cred ca ai adormit fericit 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: